Spaghete Carbonara

Luana era încântată de noua ei viață. Plecase de acasă, din Craiova, în urmă cu trei luni și se mutase în București. Nimeni nu i-a înțeles decizia luată pe nepusă masă. Nici familia, nici prietenii și nici colegii. Șase luni cercetase rubricile de închirieri garsoniere de pe net și constatase cu bucurie că prețurile scăzuseră mult.

Cu un telefon în avans, a găsit în apropierea Gării de Nord o garsonieră de 16 mp, pe care a plătit garanția și chiria pe o lună unei pensionare drăguțe, care i-a spus că are și ea o fată de vârsta ei.

Decizia nu fusese luată chiar pe nepusă masă. Pe 22 noiembrie, împlinise 29 de ani și avea nevoie de o schimbare.

Garsoniera era mică, dotată cu cele necesare, iar lucrurile ei își găsiseră cu ușurință locul în ea. Își făcuse rost de slujbă din prima lună pentru că vorbea fluent engleza și germana. Nu mai dorea să lucreze ca asistentă medicală, era sigură că ar fi găsit și în București un astfel de post, dar nu mai suporta să vadă atâta durere. O epuiza!

Până la slujbă, mergea în fiecare dimineață cu metroul. Lucra de la 9 la 18, cu o pauză de o oră la prânz, la un call-center, unde câștiga de cinci ori salariul anterior.

Își gătea pe plita cu două ochiuri din minuscula bucătărie și făcea cumpărăturile în zona în care locuia. Îi plăcea mult cartierul pentru că avea multe magazine non-stop, piață, dar și o bibliotecă de unde își procura cărți. Îi făcea plăcere ca în unele seri să citească.

Se mutase la 1 decembrie și nu știa când venise 1 martie. Era dornică să cunoască lume nouă, să își facă prieteni. Dintre vecini, cunoscuse pe o bătrână. Bătrâna avea o pisică. De câte ori ducea gunoiul, le găsea afară, pe bancă, sub copac.

Femeia îi spusese Luanei că e un castan, cu o coroană superbă vara și că pisica e motan. Nu-i plăcuse de bătrână, i se păruse băgăcioasă, pentru că de cum o văzuse o întrebase unde lucrează și cât câștigă. Cât dădea pe chirie știa deja.

În schimb, îi plăcuse tânărul cu care se intersectase de câteva ori. Locuia cu ea pe palier. Era înalt, brunet, slăbuț, cu tenul alb și fața încadrată de o barbă îngrijită. Visase să își găsească pe cineva ca el. Drumurile li se intersectaseră de câteva ori și, deși schimbaseră câteva cuvinte, nu știa cum îl cheamă. Avea de gând ca data viitoare când avea să îl întâlnească, să se prezinte singură. Exersase în oglindă o figură zâmbitoare, pe care să o afișeze când avea să îl vadă din nou. Dar, într-o seară târziu, după ora 10, el a apărut.

Fusese o zi frumoasă și pentru că după orele de muncă ieșise cu colegii la pizza. Se bucurase mult că existau astfel de inițiative. De când se făcuse vremea mai bună, evita să ajungă imediat acasă. Câteodată, o parte din drumul spre casă îl făcea pe jos. I se părea că garsoniera ei era un loc singuratic, acum că viața ei intrase pe alt făgaș.

Vecinul a apărut de nicăieri. Ea tocmai constatase că dispozitivul electric de deschidere a ușii de la intrarea în bloc nu mergea și cheia pe care o avea de la proprietară nici atât. Reușise să o introducă în butuc, însă nu se mișca de nici un fel. A tresărit ușor, când el i-a spus: Bună seara. Însă, s-a dovedit de ajutor, imediat a scos cheia potrivită și a descuiat ușa, invitând-o să intre ca un adevărat gentelman. Ea i-a zâmbit și i-a mulțumit. I-a zis: M-ai salvat! Nu știu ce mă făceam dacă nu apăreai. Exaltată de întâlnirea neașteptată cu el și de faptul că ieșirea la pizza fusese stropită de câteva beri, a dormit buștean în acea noapte.

Apoi, într-o altă seară, când a dus gunoiul l-a văzut stând de vorbă cu bătrâna cu pisica, dar nu credea că a observat-o pentru că era cu spatele la ea. Nu se gândise că bătrâna îl știa. Murea de curiozitate să afle despre el, dar i s-a părut o strategie mai bună să aștepte ca el să o abordeze.

Trecuseră așa săptămâni la rând, în care sperase să îl reîntâlnească, dar nimic nu se întâmplase. De-abia la sfârșit de septembrie, când castanul din spatele blocului începuse să ruginească, într-o seară de vineri, când pleca la Craiova pentru o săptămână de concediu, a dat nas în nas cu el.

De această dată, el a părut mai îndrăzneț și a întrebat-o fără să o salute: Pleci? Gata, renunți? Te-ai hotărât? A rămas un pic nelămurită. I-a spus contrariată: Nu, nu plec. Plec în vacanță, gândindu-se că trebuie să-i stea bine noua tunsoare și rujul dacă vecinul a avut o așa reacție. El a părut mai amărât ca niciodată. Ea a plecat grăbită, spunându-i că întârzie la tren.

Tot drumul până la Craiova, a analizat conversația lor și și-a dat seama că niciodată nu a fost așa îndrăzneț. După o săptămână în orașul natal, de-abia aștepta să se întoarcă în București și să îl invite pe la ea.

A gătit spaghete carbonara și a cumpărat o sticlă de vin roșu, după care i-a bătut la ușă, dar nu i-a răspuns nimeni și nu se auzea nici o mișcare. Dar nu s-a descurajat. Poate că, el era într-o deplasare de serviciu sau avea să se întoarcă mai târziu. Ea i-a lăsat apoi un bilet în cutia poștală, în care i-a spus că îl așteaptă la cină într-o seară și numărul ei de mobil, dar nu a primit nici un semn de la enigmaticul tânăr. Însă, a dat de bătrâna cu pisica, care a văzut-o cum ea a vârât biletul în cutia lui poștală.

Bătrâna a întrebat-o dacă nu o deranjează pisica ei pentru că a reclamat-o cineva administratorului că are pisică și că încalcă regulamentul blocului în care scrie clar că locatarii nu au voie să dețină în apartamente animale. Ea i-a spus că nu a făcut așa ceva și că nu o deranjează pisica ei în nici un fel. Dar bătrâna o privea ca și cum nu credea nimic din ce avea ea de spus. Luana îi întorsese spatele când a auzit-o spunându-i:

─ El a plecat. Nu o să îl mai vezi niciodată.

─ Care el? De cine vorbiți?

─ Știi prea bine. Te-am văzut cum te uiți după el.

─ Nu știu despre cine vorbiți.

─ Lasă că știi prea bine. Tu l-ai făcut să plece. Nu o să te iert niciodată.

─ Nu știu ce vreți să spuneți. La revedere!

Și-a spus că bătrâna e cam dusă, dar că poate avea dreptate, vecinul cel drăguț plecase din oraș sau se mutase în altă parte.

Luana se duse la culcare obosită în acea seară, dar nu putu să doarmă toată noaptea. Vorbele bătrânei îi răsunau în cap, iar singurătatea și întunericul le amplificau.

*

Timpul trecea repede și se gândea că, mai mult ca sigur, vecinul se mutase de vreme ce nu se mai intersectaseră și nu o sunase, dar într-o seară, când s-a întors de la muncă, a văzut ușa apartamentului lui larg deschisă, lumina aprinsă în hol. O femeie tânără și blondă strângea diverse lucruri în cutii de carton pe care le lipea cu bandă adezivă.

Când a văzut-o, Luana i-a susținut privirea, a rămas în loc și i-a zâmbit, spunându-i:

─ Bună seara.

─ Bună seara, i-a răspuns blonda clipind des.

─ Mă numesc Luana și stau la apartamentul 59, după care i-a întins mâna.

Blonda i-a întins și ea mâna:

─ Sunt Roxana. Semeni atât de mult cu Ema, fata lui madam Stamate, proprietara ta. Sunteți rude?

─ Nu. Nu suntem rude. Sunt din Craiova. Am găsit anunțul cu garsoniera pe net.

─ Aha. Incredibil cât îi semeni. O cunoști?

─ Nu. Nu am întâlnit-o.

─ Aha. A plecat în Anglia, cu bărbatul său. Am auzit că vine des prin țară. Credeam că a mai venit să ia chiria când e madam Stamate plecată la țară.

─ Mi-a zis doamna Stamate ca are o fată de vârsta mea.

─ Incredibil. Aveți și aceeași vârstă? Și nu ți-a zis cât semeni cu ea?

─ Nu.

Luana nu mai știa ce să zică, mai ales că Roxana era ocupată cu împachetatul. S-a gândit să întrebe ce s-a întâmplat cu tânărul atrăgător din apartament.

─ Știi, l-am cunoscut pe tânărul care a locuit aici. Ce mai face? Ne-am tot intersectat, dar

nu am apucat să facem cunoștință. S-a mutat?

Roxana s-a oprit din împachetat și s-a uitat la ea contrariată.

─ Nu cred că l-ai cunoscut pe Rareș. Nu aveai cum.

─ Nu e tânărul brunet, înalt cu pielea albă și cu barbă?

─ Mda, dar nu ai cum să îl fi cunoscut.

─ Ba da. Cum să nu? L-am văzut ultima oară acum vreo lună.

─ Tu glumești? Uite ce e. Nu am chef de glume proaste. Îmi e de ajuns că semeni cu Ema. Nu am nimic cu tine, dar Ema a fost o nemernică cu Rareș. S-a încurcat cu el când soțul ei era la muncă în Anglia și i-a promis lui frate-meu că va divorța, dar când a venit ăla din Anglia, cine crezi că își împacheta lucrurile și spunea că e fericită că pleacă din țară?

─ Îmi pare rău.

─ Și mie. Nici nu știi cât de rău.

─ Dar poate el a mai venit pe aici să își ia din lucruri.

─ Luana, Rareș s-a sinucis. Avea doar 23 de ani. S-a aruncat de la balcon, de acolo, spuse Roxana împungând aerul cu degetul. S-a rugat de ea să nu plece, dar ea a plecat într-o vineri seara. A făcut bagajul, a chemat un taxi și a plecat spre aeroport. Închipuie-ți că bunica a văzut tot. Stătea sub castan pe bancă cu motanul ei. L-a văzut cu creierii zdrobiți de caldarâm. S-a dus și ea după el la puțin timp, de inima rea, iar pe motan l-a călcat o mașină. Nenorocită femeie Ema asta, nu o s-o iert niciodată!

Despre Crenguța SANDU

Crenguța SANDU a scris 1 articole în Revista de suspans.

Crenguța Sandu scrie teatru, cronică de teatru, proză scurtă și roman. A publicat în revistele literare Dunărea de Jos, Steaua și Oglinda literară. A obținut 9 premii literare în urma participării la concursurile naționale de literatură. Recent, a publicat cartea Teatru la editura ePublishers și a lansat-o în cadrul Târgului de carte Gaudeamus.

One Comment

  1. Minunată povestirea!!! Dacă el mi se părea puțin dubios și mă așteptam să i se întâmple ceva ciudat, la bătrână și motan nu m-am așteptat. Felucitări!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *