Prolog
În fața furtunii de praf, muntele părea un pitic.
Profetul privea de la distanță, din șaua antilopei sale, gândindu-se că norul acela, de două ori mai înalt decât marele Korganon și fără capăt de-a lungul zării, avea să se strecoare prin fiecare crăpătură, murdărind odăile călugărilor, îngrozind vitele din grajduri, culcând la pământ tufele de lavandă, umplând aerul cu uscăciune. Norul de praf părea un zid portocaliu, de neoprit, ori un lac murdar în care lumea se scufunda încet, așa cum se scufundă un dumicat de pâine într-o cană cu ceai.
Veștmintele profetului începură să fluture sub bătaia din ce în ce mai aprigă și mai rece a vântului și, după ce bărbatul își umezi buzele, primele fire de nisip îi scrâșniră în dinți.
În câteva clipe, cel mai mare templu al lumii avea să fie înghițit de praf.
— Deșertăciune. Deșertăciune în deșert, chicoti el.
Câteva fire de nisip i se strecurară în gură și îl făcură să tacă.
Profetul își întoarse antilopa și o lovi ușor, îndemnând-o să lungească pasul. Apoi o dată și încă o dată, să gonească repede, mai repede, către primele orașe și chiar mai departe, în micile regate ori în imperiu, dincolo de Brâul de Piatră, să spună ceea ce i-a arătat făptura de fum, să le vorbească oamenilor despre zeul cel nou, despre Zeul Osândit, despre zeul cu un singur ochi, zeul care le colindă lumea, singurul de la Neris încoace care pășește în carne și oase pe pământ.
Apoi se gândi că norul acela vine după el, că un demon ori un balaur e supărat și încearcă să oprească profeția și, privind în urmă, chiar îi păru că norul întinde două brațe și că are chip de fiară, că șuieră și că hârâie, ba îi auzi și dinții clănțănind, dinții din praf și din vânt. Căci două fulgere brăzdară cerul plecând din norul de praf, iar bubuiturile din urma lor îl speriară și-l făcură să tremure.
Își înghionti și mai tare antilopa în vreme ce norul de praf mușca aproape, din ce în ce mai aproape.
PARTEA I
Vocile
Haiganu
… Toate celelalte or să vină…
… Aruncă toate pietrele și cântărește fulgii…
… Nu podoabele sunt importante, cât măduva din oasele sufletului…
… Iar apa care curge nu se mai întoarce…
Mii. Mii de șoapte. În fiecare secundă, neobosite, de nestăvilit. Ca o apă. Ori ca un popor de greieri ce aleg să cânte în același timp. Mii. De câte ori nu-și acoperise Haiganu urechile urlând, poruncind ori implorând să se facă liniște?! De câte ori nu așteptase Haiganu un răspuns la întrebările pe care le arunca acolo, în mijlocul fluviului de șoapte, ca pe o momeală într-un cârlig de pescuit?! Dar nu, niciodată nu primise răspuns. Vocile nu știau să asculte, nu știau să răspundă. Fluviul curgea mai departe, învolburat de cuvinte, întunecat și rece. Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, fluviul șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă. Cu cușma trasă pe față și o singură voce torcându-i în minte. O singură voce. De regulă una joasă, gravă: un vraci ce-și rostea rugăciunile către Derzelas ori o femeie ce-și mângâia copilul bolnav implorând-o pe Kotys ori pe sora sa, Bendis, să-l țină în viață. Erau voci calde, liniștitoare. Voci care te lăsau să adormi. Însă erau și zile când Haiganu se păcălea. Fie rugăciunile vraciului se transformau în blesteme înfiorătoare, fie alintul femeii, în urlete disperate. Haiganu arunca atunci vocea în fluviu și, înghițind-o, miile de șoapte reveneau parcă mai puternice, mai răutăcioase, mai obositoare. De parcă s-ar fi rupt un stăvilar, iar valul uriaș cădea acum peste mintea lui, înecând-o.
Se săturase demult să fie departe de cei asemeni lui. El, unul dintre Cei Mari, silit să se târască printre cei mici.
Fiindcă trecuseră veacuri de când Pleistoros îl aruncase aici și aveau să mai treacă alte veacuri fără ca Haiganu să-l ierte. La sfârșitul timpului de va fi, în cel din urmă ev, în cea din urmă clipă și tot va fi să-l întâlnească. Și atunci, în momentul acela, înainte ca toate cele ce sunt să nu mai fie, Haiganu avea să-și adune toată furia strânsă în zilele de nedreaptă osândă și să-l lovească cu ea pe Pleistoros în așa fel încât tot ce a îndurat să fie răzbunat.
Haiganu se trezea cu gândul ăsta în fiecare dimineață și, deseori, tot așa, încerca să adoarmă cu el în minte.
Zourazi
Închis într-un grajd, cu lanțuri la picioare, Zourazi tremura. Era umezeală și frig, iar fierul ce-i strângea gleznele îi căscase răni adânci în carnea picioarelor.
Zourazi nu avea mai mult de nouă primăveri, însă-i părea deja o veșnicie timpul petrecut în grajdul lui Dekibalos. Adică într-o încăpere din lemn, pământ și stuf în care erau îngrămădite animalele stăpânului: câteva zeci de copii pe care Dekibalos îi folosea după cum credea de cuviință. Pentru muncă, pentru poftele trupești, pentru sacrificiu, pentru raiduri ori chiar pentru mâncare.
În unele nopți, când scâncetele celorlalți copii nu-i dădeau pace și-i frângeau somnul, Zourazi își ducea mâinile la tâmplă, se încrunta și o liniște fără cusur lua în stăpânire totul. Întunericul părea deodată mai moale și parcă Zourazi nici nu mai trebuia să respire. Durerea și lanțurile de la picioare păreau să dispară, iar băiatul putea păși bâjbâind prin beznă.
— Hei! E cineva aici? șoptea Zourazi și, pe măsură ce continua să meargă, îi părea că aude murmurul unei ape, ca un râu ce curge peste pietre.
Dar nu, niciodată nu reușise Zourazi să ajungă pe malul apei. Niciodată, de când își chema liniștea, nu găsise râul, oricât de mult îi păruse că s-a apropiat. Ori mâna lui Dekibalos, înfiptă adânc în gâtul sau în umărul său, ori șuturile celorlalți copii îl scoteau din căutările lui întunecate, direct în frigul dimineții.
— Nu mai poți, Zourazi? tuna uneori Dekibalos. Să-mi spui dacă nu mai poți fiindcă Pleistoros își așteaptă ofranda. Iar sângele tău e la fel de bun ca oricare altul. Poate chiar mai bun! Ești fiu de mag, adică zeii au scuipat în venele lui taică-tău să-i dea putere! Ha! Ha! Ha! Poate că zeii își vor saliva înapoi, de vreme ce tătâne-tău și-a încălcat jurământul și-a zămislit copii.
— Hei! E cineva aici? șoptea Zourazi și, pe măsură ce continua să meargă, îi părea că aude murmurul unei ape, ca un râu ce curge peste pietre.
