Un jurnal cu coperte din piele neagră, buretate și cusute pe margini. Găsit din întâmplare, răsfoit în grabă, lăsat câteva săptămâni să se prăfuiască pe biroul redacției. Procesul de mutare a ziarului Zori din vechiul sediu de pe Calea Plevnei, mult mai anevoios decât se așteptase cineva, nu se încheiase încă. Născut în zilele confuze de după Revoluție, într-o încăpere în care teama plutea apăsătoare și vizibilă precum ceața, amestecându-se cu o bucurie sfioasă, cu speranța altor vremuri și cu o sete tot neostoită de răzbunare, cotidianul, ovaționat de unii și înfierat de alții, era gata să treacă într-o nouă eră. Se diluase prea mult în ultimii ani, se auzeau guri. Așa că optaseră pentru o nouă direcție și pentru un colectiv mai mic, însă concentrat. Oameni dedicați care să înțeleagă pe unde trebuia trasat hotarul dintre tradiție și schimbare.
Nestor G., cum obișnuia să-și semneze articolele, redactor-șef și ziarist cu state vechi, primise deja cheile de la două dintre camerele îmbâcsite de la etajul al patrulea din corpul C al Casei Presei Libere, precum și de la un spațiu de depozitare aflat la subsol. Cu ajutorul celor câțiva oameni pe care îi avea în subordine, reușise să care o parte din voluminoasa arhivă a ziarului Scînteia, publicația care folosise în trecut întregul corp, în sala aparent spațioasă din subteran, ocupată până atunci doar pe sfert de un dulap negru și de ceea ce părea a fi un generator electric de rezervă.
În ziua în care semnase foaia de inventar, aruncase o privire bizarei maşinării, fără a mai zăbovi apoi cu gândul asupra ei. Printre mormanele de ziare îngălbenite şi prăfuite deja mutate, Nestor G. găsise jurnalul negru, îl răsfoise în grabă, fără a înţelege mare lucru din el şi îl lăsase pe masă pentru a fi parcurs mai pe îndelete după ce avea să termine cu hamalâcul. Ştia că un subiect bun se putea ivi de oriunde.
Își aminti de el pe la începutul lunii următoare și la capătul unei zile istovitoare, când soarele începea să coboare, înroşind cerul deasupra bulevardelor mărginite de frasini și de castani, deasupra clădirilor de sticlă, a soclului gol unde cândva stătuse semeaţă statuia lui Lenin şi a cupolei fostului Pavilion al Expoziţiei Economiei Naţionale, Nestor G. luă cu sine jurnalul şi ieşi pe uriaşul balcon cu colonadă al corpului C, speriind zecile de porumbei aciuaţi acolo de-a lungul generaţiilor de jurnalişti. Păşi cu grijă pe peticele neacoperite de găinaț ale pardoselii vișinii şi îşi aprinse o ţigară, suflând fumul în vântul serii, încărcat cu pene sure și cu noxele maşinilor care goneau spre Centru de pe Bulevardul Poligrafiei şi Şoseaua Bucureşti-Ploieşti.
Scrumă țigara și deschise jurnalul. Pagini îngălbenite, scris mărunt, aproape ilizibil, cerneală bleumarin chinezească, notații dezordonate pe colțuri și pe deaupra rândurilor, corecturi, tăieturi line și mâzgălituri nervoase. Și calcule, nenumărate calcule. Avea să fie prima noapte de insomnie a lui Nestor G.
Pagină întâia, cea care îl făcea cunoscut pe proprietarul de drept al caietului:
Iosif Borisov, savant de gradul I, Cabinetul 1, Bucureşti
Pe fila următoare, prima intrare:
28 mai 1989
Lucrările sînt într-un stadiu avansat. La ordinul Tovarăşului, în uzinele „23 August”, inginerii muncesc fără oprire pentru a făuri ultimele piese. Aştept cu nerăbdare să începem faza de testare. Sînt foarte încîntat. Poate prea încîntat, căci în ultimele nopţi abia dacă am putut închide ochii. Atîtea minţi sclipitoare nu se puteau înşela.
*
30 mai 1989
Să presupunem că ar exista sau că ar fi existat cîndva oameni care să trăiască într-o lume încarcerată de doar două dimensiuni. Pentru ei, lumea noastră, cu o dimensiune în plus, ar părea imposibil de imaginat, iar profunzimea ei, multitudinea de posibilități ar fi atît de năucitoare încît i-ar împinge, cel mai probabil, către nebunie. Așa și noi cu a patra dimensiune.
Mă lovesc de multe piedici. Oamenii nu înțeleg. Mi s-au oferit fonduri nelimitate și totuși primesc încruntări cînd cer elemente precum platină sau plutoniu. Mi s-a spus că am libertate deplină și totuși sînt urmărit oriunde merg, în orice clipă și chestionat măcar de două ori pe zi. E greu să lucrezi așa. Nu astea mă supără însă cel mai tare, ci senzația că sînt foarte aproape și totuși nu reușesc. Ceva îmi scapă.
Timpul este în contracţie. Pe zi ce trece, este tot mai puțin. Soluția se găsește însă pe undeva. Cu siguranță au mai fost alții care au gîndit altfel decît mine. Chiar dacă au dat greș, pot învăța ceva de la ei. Am nevoie de unele cărți, din păcate greu de procurat.
*
2 iunie 1989
Am unele temeri. Nici nu se putea altfel. Sînt doar un om. Un om care este pe cale să spargă în cioburi legile fizicii, însă, totuși, un om. Multe pericole mă așteaptă. Sînt calcule pe care nu le pot face. Sînt singularități cuantice care îmi dau coșmaruri.
Am renunțat la încercarea de a identifica găurile de vierme. De crearea uneia, sau a unui întreg inel de astfel de pasaje, nici nu poate fi vorba. Nu mi-ar permite să merg mai devreme de momentul creării mașinăriei. Este prea puțin. De asemenea, nu consider necesară atingerea vitezei luminii pentru a putea călători între ere. De altfel, nici nu ar fi posibilă pentru un corp viu. Spațiul și timpul sînt pliabile. Dacă marchezi două puncte pe o coală de hîrtie, cel mai scurt drum între ele nu este o linie dreaptă. Este mai eficient să împăturești hîrtia și să le suprapui. Aș obține un efect similar celui de gaură de vierme, însă care mi-ar pune la îndemână infinitatea spațiu-timpului.
În urma testelor la scară redusă, am concluzionat că utilizarea în condiții de siguranță a unui nucleu atomic este imposibilă. În schimb, am înglobat un aparat gamma în tavanul cilindrului central. Radiațiile îmi sînt utile, însă nu suficiente. Din păcate, ele permit trimiterea în timp doar a informațiilor, nu și a materiei.
*
3 iunie 1989
Mă obsedează tot mai mult eterul.
*
4 iunie 1989
Nu există timp absolut, cel puțin nu în sensul termodinamic al acestuia. Timpul curge, însă inevitabil apar interferențe. Vremurile se atrag unele pe altele, atît trecutul, cît și viitorul alunecînd, adeseori imperceptibil, în prezent.
Informația se păstrează. O stea îndepărtată încă mai poate fi văzută strălucind, deși ea s-a stins demult pentru că lumina ei abia acum ajunge la noi.
*
6 iunie 1989
Am primit învoirea pentru cărți! Sînt surescitat.
*
13 iunie 1989
Am montat ultimele piese. Mașinăria este completă. Am botezat-o Aeva. Cîteva principii simple de funcționare, atît de banale, încît nimeni nu s-a gîndit la ele vreodată. Altele, ce-i drept, imposibile fără ani de cercetare și de calcule. Poate că o astfel de mașinărie a mai fost construită, însă creatorii ei nu au știut să o folosească. S-au rezumat la studiul fizicii, cînd, de fapt, o atenție la fel de mare trebuia acordată biologiei și chimiei. La urma urmei, sîntem ființe vii. Scopul nu este trecerea unui corp dintr-o parte în alta, ci trecerea unui corp viu dintr-o parte în alta, păstrîndu-i integritatea și identitatea.
Am citit mult în ultima vreme, Euclid, Einstein, Tesla, Cauchy, Fourier, Casimir, Gödel, multe teorii convingătoare, unele chiar admirabile pentru vremea lor și totuși false. Din greșeli învățăm.
*
Pe următoarea pagină, se găsea o schiță a mașinăriei. Nestor G. putu recunoaște generatorul de rezervă din subsol. Se amuză la gândul că dăduse peste o farsă cu adevărat laborioasă. Funcționarea aparatului era explicată, pesemne, în detaliu, însă din cauza numeroaselor mâzgălituri pe hârtia veche, a cifrelor inserate pretutindeni și a termenilor tehnici pe jumătate șterși, ziaristului îi fu cu neputință să înțeleagă. Totuși, nu putu să lase din mână jurnalul, iar pe măsură ce citea se întreba tot mai des dacă avea în față o ciornă pentru un roman lăsat de izbeliște sau însemnările unui nebun.
14 iunie 1989
Nu pot să mă gîndesc la nimic altceva. Nu pot să dorm, nu pot să mănînc. Beau doar multă apă. Știu însă că pentru călătoria care mă așteaptă trebuie să fiu odihnit și bine hrănit. Trebuie să fiu într-o stare perfectă de echilibru chimic. Mă voi deshidrata, devitaminiza și voi pierde minerale esențiale. Glicemia îmi va scădea. Chiar și într-o stare fizică optimă, mă voi expune multor primejdii. Sînt prea multe necunoscute, însă, cum nu cred că voi reuși să le elucidez vreodată, mă simt forțat să încerc pe bîjbîite.
Trebuie să aleg cu grijă timpul și locul. Pînă acum, chiar și calculînd mișcările Pămîntului, nu pot decît să aproximez și marja este prea mare. Deși timpul nu reprezintă pentru mine o problemă atît de mare în acest moment, spațiul este amenințător. Risc să mă rematerializez pe un vîrf de munte, deasupra unei prăpăstii, în mijlocul mării sau poate pe marginea acoperișului unei clădiri. Dacă mașinăria m-ar așeza în locul ocupat de un alt corp? M-ar strivi, m-ar dezintegra, mi s-ar desface moleculele? Două corpuri nu pot ocupa același spațiu în același timp.
Nu am găsit încă o cale de a transporta metale, plastic sau materiale textile, așa că este de dorit să ajung la destinație în timpul verii. Mașinăria nu călătorește fizic cu mine, doar îmi deschide o cale, doar mă transportă într-acolo. Nu este ca și cum aș fi într-un automobil. Voi fi gol, așa că va trebui să găsesc repede o cale de a mă acoperi. Ar fi bine să fie noapte, încît să fiu mai greu de văzut și șansele de a da nas în nas cu cineva imediat după materializare să fie mai mici. Timpul petrecut de mine acolo și atunci va fi limitat. În locul în care eu mă materializez rămîne deschis un portal de întoarcere, însă nu pentru mai mult de douăzeci de ore. Pentru atît am energie. Nu voi avea la îndemînă un ceas, așa că va trebui să estimez. Există riscul să rămîn captiv acolo, prizonier într-un alt timp. Nu este exclus să mai fi existat călători blocați în timp, între lumi sau într-o buclă, retrăind poate la nesfîrșit aceeași zi, aceeași oră. Călătoria de întoarcere va fi mai grea, căci nu voi avea luxul niciunui fel de protecție.
Sînt aproape să reușesc ceva crezut, ba chiar dovedit de unii imposibil întrucît încalcă toate legile fizicii și biologiei. Mai complicat chiar decît teleportarea. Am încredere că această mașinărie mi-ar putea reconstrui într-un alt timp sufletul și toate structurile? Chiar dacă ajung viu, voi fi tot eu?
Trebuie să fiu cu băgare de seamă. Nu vreau să creez un paradox, o buclă cauzală. Împărtășesc fascinația multora pentru teoria haosului și cred în efectul fluturelui, așa că o faptă săvîrșită de mine nu trebuie să aibă urmări de nici un fel, să nu schimbe nici trecutul, nici viitorul. Nu cred însă în retrocauzalitate, nu cred că pot declanșa un eveniment care s-a întîmplat deja. Nu cred într-o ciclicitate fără un punct zero.
Nu vreau să mă aventurez într-un timp prea îndepărtat, însă ar trebui să fie măcar înaintea nașterii celor mai vechi strămoși cunoscuți. Nu pot să risc să mă întîlnesc cu mine însumi, nici cu părinții mei. Nu am voie să-mi vorbesc, cu atît mai puțin să mă ating. O strîngere de mînă cu mine însumi ar putea avea efecte catastrofale. Ce s-ar întîmpla dacă o faptă a mea ar face ca bunicul meu să n-o mai întîlnească pe bunica? Părinții mei nu s-ar mai naște. Aș schimba lumea în așa fel încît să nu mai fie posibilă nașterea mea. Însă dacă eu nu m-aș mai naște, atunci n-aș avea cum să călătoresc înapoi în timp pentru a împiedica nașterea mea. Atunci?
Dacă mor în trecut? Pot oare să revin aici? Sună ridicol, dar va reveni fantoma mea? S-ar rescrie totul și atîtea vieți? Chiar și această mașinărie ar dispărea? Aș putea, oare, să mor? Să am o moarte ca a tuturor? Sau aș fi șters? Unde aș ajunge? În rai? Nu cred că Dumnezeu ar aproba ce încerc eu să fac. Cât despre iad, întotdeauna mi l-am imaginat ca o gaură neagră supermasivă.
Dacă înntineresc pe drum și nu mai ajunge nimic pe partea cealaltă? Poate natura nu-mi permite să trăiesc într-un timp în care nu am fost conceput încă.
*
15 iunie 1989
Totul este pregătit. Este ultima mea însemnare de jurnal înainte de călătorie, posibil ultima mea însemnare pentru totdeauna. Dacă eu pier, nu va exista nimeni care să continue ce am încercat eu. Fie că nu am găsit pe nimeni atît de competent, fie că nu am avut niciodată încredere în cineva într-atît încît să-l fac părtaș la o asemenea încercare. Am încuiat ușa laboratorului. Am băut doi litri de apă cu zahăr și am luat pe rînd cele cinci pastile care să-mi regleze funcțiile trupului. Mi-am făcut injecția cu adrenalină și cu substanța botezată de mine saeculum. Am umplut cuva mașinăriei cu o soluție bacteriană reactivă în care am aruncat o monedă de argint de 5 lei din 1880.
Am setat ca destinație anul 1800, știind că voi ajunge fie mai devreme, fie mai tîrziu. Diapozitivele cu reconstrucții și cu portrete ale personalităților vremii au fost încărcate. Dacă am rămas cu ceva în urma studiului psionicii, aceea este convingerea că așa cum trupul trebuie pregătit și mintea trebuie ajutată să facă față unei asemenea schimbări. Creierul trebuie conectat la acele vremuri, iar trecerea trebuie făcută lin, fără șocuri.
Mi-am pus ochelarii de apărare, dopurile de urechi și casca de crononaut și am îmbrăcat costumul de radioprotecție. Am pregătit chiar și un căluș din cauciuc care să-mi ferească limba și din care să mușc în cazul în care durerea devine prea mare. Acum este momentul. Tot ce am făcut vreodată m-a dus aici.
*
18 iunie 1989
Sînt încă în stare de șoc, deși mi-am revenit fizic după ce am dormit aproape treizeci de ore. Mi-am recăpătat și memoria încetul cu încetul, după ce jumătate de zi am fost cufundat în amnezie. Cînd mi-au apărut primele frînturi, eram sigur că visasem. Că adormisem pe gresia rece a laboratorului după ce-mi luasem pastilele și-mi făcusem injecțiile. Acum știu însă că totul a fost adevărat, deși greu de crezut.
După activarea mașinăriei, am simțit o presiune puternică în tîmple, urechile mi s-au încins și mi s-au înfundat și o lumină puternică a făcut imposibilă vizionarea diapozitivelor. Am simțit furnicături în brațe și în picioare și o senzație de înălțare, de imponderabilitate și, pentru cîteva clipe, chiar de beatitudine, apoi, brusc, m-am prăbușit. Gol în stomac, urmat de o durere cum nu mi-a mai fost dat să simt, o sfîșiere, o rupere ca în torturile medievale, de parcă eram tras de membre de patru cai în patru direcții. Gîndurile mi s-au amestecat, mi s-au terciuit în așa fel încît nu mai știam unde eram, cine eram, ce voiam. Simțeam miros de ars. În pragul leșinului, m-am simțit aruncat la pămînt.
Aveam o puternică poftă de dulce, deși îmi era greață. Și sete. O sete arzătoare. Aveam nevoie de minerale și de electroliți. Am bîjbîit prin iarba aspră fără a vedea nimic, deși aveam ochii larg deschiși. Vederea mi-a revenit după cîteva minute,cu mult înaintea auzului. Spre bucuria mea, am băgat de seamă că mă găseam în niște tufișuri. Nici că aș fi putut fi mai norocos. Mai multe căruțe erau trase pe marginea unui drum. Am tras o pătură dintr-una, m-am înfășurat în ea și am ieșit la iveală. În urma mea, portalul s-a făcut nevăzut. Trebuia să țin minte cu precizie unde se găsea, căci doar în apropierea mea s-ar fi activat și ar fi devenit vag vizibil datorită concentrației de saeculum din sîngele meu. Astfel mă asiguram că nu ar fi ajuns în vremurile noastre vreun războinic dac sau vreun voievod cu barda în mînă. Nu știu ce s-ar întâmpla dacă aș încerca să aduc cu mine un om dintr-o altă epocă. Probabil că nu ar supraviețui călătoriei.
Cîteva mii de oameni, țărani după cum îmi dădeam seama după straie și aluri, înaintau spre un conac aflat în capătul drumului. Clădirea, un amestec de neogotic și romantism german, cu peroanele și balcoanele, cu rozasele și dantelăriile sale, îmi părea cunoscută.
Abia după ce o trăsură elegantă a trecut prin mijlocul mulțimii făcîndu-i pe toți să aclame, mi-am dat seama că mă găseam la Ruginoasa. Cum alături de fizică, istoria este una dintre marile mele pasiuni, am făcut socotelile și am concluzionat că eram în anul 1864, cu siguranță după legea împroprietăririi și prin urmare la început de toamnă, iar cel care trebuia să coboare din trăsură nu era nimeni altul decît domnul Cuza. Mă abătusem de la destinație cu cîteva decenii și cîteva sute de kilometri. Însă ce moment, ce trăire! Aproape că uitasem cît de rău îmi era.
În uniforma sa civită de general de lăncieri, cu epoleții franjurați și pieptul acoperit de decorații și sabia sa cu gardă aurită, cu pieptănătura cu cărare pe partea dreaptă și favoriții săi bogați și cînepii, cu privirea dîrză și aerul de stăpîn, Vodă Cuza a coborît din trăsură. Nu prea înalt, încă zvelt, domnitorul a făcut mai multe semne de salut cu mîna, apoi a strigat ceva, însă glasul său nu foarte puternic nu a răzbit pînă la mine. Lumea s-a bulucit în față și nu am mai putut vedea mare lucru. M-am plimbat însă prin mulțime, nevenindu-mi să cred că eram acolo. Trăgeam cu urechea la ce spuneau oamenii în jurul meu, însă am găsit că le înțelegeam cu greu graiul.Cât se schimbase în mai puțin de un veac și jumătate!
Deodată, un glas s-a distins dintre toate celelalte. Semăna cu glasul meu. M-am uitat în jur și am văzut un bărbat care aducea destul de mult cu mine. Avea aceeași frunte boltită, același nas coroiat și aceeași barbă rară. Ar fi putut să fie un străbun. Sau dădusem peste un alt eu? Un alt eu călător sau chiar unul propriu acelei epoci? Urmase Aeva firul invizibil care mă lega de mine însumi? Căutase să potrivească vîrstele și mă adusese acolo încît să mă recunosc. Atît de riscant să fi jucat? În 1800, omul din fața mea nu se născuse încă. Pesemne nici nu fusese vreodată în București. Prin urmare, Aeva nu a făcut nimic altceva decît să mă caute în acel secol. Sau era o coincidență? Sau o vedenie, rodul minții mele încinse și al dezechilibrului chimic?
O durere de cap cumplită m-a izbit. Imediat, o puternică amețeală m-a cuprins, mi s-au împleticit picioarele și am fost aproape să cad, însă m-am agățat de un bărbat zdravăn, un voinic cu o barbă lungă și deasă. Cu greu am răzbit prin mulțimea care se împingea înainte și am ajuns în tufișurile din care ieșisem. Știam că mai aveam multe ore la dispoziție, însă mă temeam de un leșin din care să mă trezesc prea tîrziu. Dacă portalul s-ar fi închis, aș fi putut rămîne acolo pentru totdeauna. Nu-mi mai amintesc nimic din drumul de întoarcere. Știu doar că m-am trezit pe gresia laboratorului.
Încă nu mi-am informat superiorii de succesul experimentului meu. Aș vrea să mai trăiesc măcar puțin bucuria a ceea ce am realizat înaintea ca Aeva să-mi fie luată spre a servi altor vise grandomane și intenții meschine.
Nestor G. pufni. Cu siguranță avea în față o lucrare de beletristică. Nici măcar nu era una prea reușită. Nimeni nu putea crede că așa ceva era adevărat, fără doar și poate, nici chiar autorul însuși. Un jurnalist care se respecta nici n-ar fi îndrăznit să scrie un articol cu un asemenea subiect. Igor Borisov. Numele nu-i suna cunoscut. Dacă ar fi găsit cineva o cale de a călători în timp, s-ar fi aflat pretutindeni. De la această stare de amuzament, trecu cu rapiditate la una de indignare. Oare chiar ar fi avut cineva neobrăzarea de a susține o asemenea gogomanie? Și de a întări afirmația cu niște mâzgălituri și un desen fără noimă? Oare ideea îi venise de la generatorul din subsol? Sau acela era, de fapt, o machetă după însemnările sale? Astfel de întrebări își puse Nestor G. trecând de la o stare la alta și uitând să-și mai scrumeze țigara.
Era târziu când ieși din birou. Abia era mai liber orașul, își spuse. Încă jumătate de oră și ar fi fost acasă. Cum doar câteva dintre becuri mai funcționau, coridorul era întunecos. Cu același sentiment zilnic că era strâns între pereți, redactorul grăbi pasul până în holul ceva mai larg din fața liftului. Mirosea a petrosin. Îl dureau ochii și îi simțea lipiți de parcă abia se trezise. Se urcă în lift și mâna îi zăbovi pentru o clipă deasupra butoanelor. Apăsă. Scuturându-se zgomotos, ascensorul își începu coborârea spre subsol.
Străbătu labirintul de holuri sordide. La acea oră, mai mișunau prin clădire doar el și șobolanii. Descuie ușa depozitului. Generatorul zăcea într-un colț. Privind-o, Nestor G. își dădu seama încă o dată cât de ciudată era toată mașinăria. Pe foaia de inventar scria generator electric. Să fi fost, totuși, Aeva? Un cerc de cupru se sprijinea pe patru picioare scunde, prelungite cu transformatoare spiralate. Mai multe cercuri concentrice erau prinse între ele prin sârme, conturând un giroscop. Atunci își dădu seama Nestor G. că, dacă acele cercuri s-ar fi rotit urmând un anumit algoritm, ar fi format o sferă având în centru un cilindru argintiu cam de înălțimea unui om. Cabluri groase țâșneau din două baterii mari conectate la un motor electric de curent alternativ, împletindu-se cu furtune care porneau de la o cuvă din ceramică și, trecând prin spațiile dintre patru ventilatoare, dispăreau sub blocurile de tiristori. Pe îmbinări se găseau alternativ bobine de inducție, diode de seleniu și sfere care aduceau cu globurile cu plasmă, iar în vârful unor brațe care încercuiau cilindrul central erau montate un fel de lămpi. Toate cablajele se terminau într-o cutie aurie conținând un fel de placă de bază și deasupra căreia se înălța o antenă înconjurată de un evantai de cristale fotonice. Într-adevăr, cel mai ciudat generator electric construit vreodată, își spuse Nestor G.
După ce studie mașinăria neîncrezător, atenția îi fu captată de dulapul pe care-l văzuse din prima zi și pe care nici nu-i trecuse prin cap să-l deschidă. Înăuntru, într-o mare dezordine, se găseau tot soiul de bidoane, borcane și tuburi etichetate, o cutie de carton cu seringi, fiole și flacoane și una din tablă, în care se găseau mai multe mărunțișuri: colane, brățări spiralate, paftale, broșe de surguci, un pumnal ruginit și câteva monede. Lângă ele, un teanc de cărți, unele de știință, de Fermi, Hawking, E. Lorenz, H. Lorentz, Minkowski și Faraday, altele de beletristică, de Bulgarin, Mercier, Veltman, Bradbury, Wells și Gaspar y Rimbau, câteva ediții din Philosophical Transactions, un manual de Istorie de liceu și un teanc de conspecte din Villard, Riemann, Wheeler, Moisil, Șerban Țițeica și Novikov, cu același scris dezordonat. Într-un sertar micuț, Nestor G. găsi o legitimație pe care era scris numele lui Iosif Borisov.
Se întoarse către mașinărie. Se scărpină nervos pe ceafă. Pe unul dintre brațe, ceva mai scurt și mai înnegrit decât celelalte, se găsea ceva asemănător unei partituri pentru o orgă automată, cu un fel de ac de poligraf atârnând nemișcat deasupra ei. Nu doar acestea, ci și cele trei cadrane albe dădeau de înțeles că ar fi fost nevoie de măcar două persoane pentru a utiliza mașinăria și a-i citi indicatorii. Nicăieri în jurnalul lui Borisov nu apărea însă menționat un asistent. Din contră, savantul își mărturisise incapacitatea de a lucra alături de un altul.
Pe capacul a ceea ce părea a fi un panou de control, ziaristul văzu scris Nu atingeți! Pericol de moarte! Întinse mâna sfidător, însă ezită câteva clipe și apoi deschise capacul. Un buton roșu. „Este imposibil”, mormăi. Apăsă. Un vuiet se auzi, întreaga mașinărie începu să trepideze. O lumină orbitoare se aprinse cu un păcănit. Cu un tril strident, cercurile se rotiră în așa fel încât îngăduiră accesul la corpul central. O ușă se deschise, arătând interiorul auriu al cilindrului. O pânză albă îmbrăca aproape toată înălțimea ușii. Lentila proiectorului se vedea scăpărând în tavan.
„Cred că o iau razna”, spuse cu voce tare Nestor G. privind în burta netedă a mașinăriei. Se apropie și, pentru o clipă, fu aproape să pășească înăuntru. O umbră se întindea pe peretele interior, cu brațele depărtate de corp și cu vârfurile picioarelor îndoite în jos de parcă levita. Era imprimată pe placa de cupru. Să fi fost umbra lui Iosif Borisov, desenată de lumina fulgerătoare a mașinăriei? Deși o parte din el voia să se convingă fie de adevărul, fie de neadevărul celor citite, în loc să o facă, se întoarse și apăsă din nou pe butonul roșu. Cu aceleași zgomote și rotiri, mașina reveni la poziția inițială și se stinse. Nestor G. aruncă vreo patru-cinci cărți în servieta în care se găsea deja jurnalul și ieși, încuind ușa.
În zilele următoare, Nestor G. căută informații despre misteriosul Iosif Borisov, savantul nebun. Nu găsi foarte multe în arhive, câteva știri în ziare, câteva articole publicate în Physica și în Știință și Tehnică, câteva fotografii alb-negru din studenție în fața unor table acoperite de formule matematice și de la câteva simpozioane, alături de mai mulți savanți iluștri. Destul cât să-i ridice mai multe întrebări. Din câte se părea, Iosif B. Borisov, născut în 1938 din mamă româncă și tată rus, fusese racolat încă de pe băncile Politehnicii în cadrul Institutului de Tehnologie Avansată. Felurite proiecte și cercetări în cadrul Cabinetului 1. Numele îi era legat de mai multe afaceri dubioase, alăturat fie Departamentului Zero, fie Cabinetului Negru și doctorului Xien, așa cum cel al tatălui său, Boris Borisov, fusese pus în anii ’20 în legătură cu Ilya Ivanovich Ivanov și proiectul de hibridizare interspecifică al lui Stalin prin care se urmărea crearea unei armate de oameni-maimuță.
Câteva documente ieșite la iveală în urma unor investigații din primii ani de după ’90 îl legaseră și de un așa-numit Proiect Clepsidra. Se pare că timpul petrecut în apropierea inventatorului Carol Przybilla dăduse roade, căci aparatul care putea detecta, folosidu-se de principiul rezonanței, frecvențele de vibrație proprii fiecărei persoane, fusese modificat pentru a-i servi intereselor. Fiecare corp avea un câmp energetic propriu, motiv pentru care, teoretic, contactul cu un obiect făurit într-un anumit timp putea înlesni călătoria spre timpul respectiv.
În toată nebunia decembristă, a trecut fără răsunet dispariția savantului Iosif Borisov. Într-un material publicat câțiva ani mai târziu și intitulat Soarta geniilor Republicii Socialiste, mai multe persoane intervievate, în mare parte foști colegi, își dăduseră cu părerea, unii spunând că ar fi suferit un accident de muncă, alții că ar fi fugit din țară, alții că s-ar fi aflat internat într-un ospiciu. În 1990, laboratorul său fusese închis, iar mobilierul și aparatura fuseseră redistribuite către alte instituții. O parte din ele ajunseseră astfel la Casa Scînteii și Combinatul Poligrafic, printre care, poate dintr-o eroare, și un dulap negru și un generator electric. Pesemne în spatele unei ușițe sau într-un sertar ar fi fost și jurnalul și ar fi căzut în timpul mutării. Altfel cum ar fi ajuns, după atâția ani, sub ochii cuiva care să vrea să-l deschidă și să-și bată capul cu slovele și cifrele și schițele sale?
Cu ajutorul cărților, Nestor G. reuși să descifreze o parte din paginile de neînțeles până atunci. Din câte se părea, Borisov susținea că funcționaseră unele idei aflate doar în stadiu teoretic, netestate și necrezute cu aplicabilitate practică și, chiar mai mult, unele luate din romane science-fiction. „Mulți scriitori de ficțiune s-au arătat mai lucizi decât unii oameni de știință”, era adăugat în lateralul unei însemnări. S-a interesat și de substanțele amintite. Majoritatea puteau avea efecte halucinogene. Să fi fost oare Borisov doar victima unui consum de psihotrope, pe durata periplurilor sale intertemporale nepărăsind nici măcar încăperea?
Potrivit jurnalului, presupusele călătorii continuaseră într-un ritm de două pe săptămână, în ciuda unei stări de sănătate tot mai precare și a constantelor amenințări și interogatorii. Coborâse chiar până prin preajma anului 100, savantul susținând că-i văzuse sau chiar îi întâlnise de-a lungul descensiunii sale pe Petrache Poenaru, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, pe mai toți voievozii din dinastia Drăculeștilor sau chiar pe Decebal-Diurpaneus. Reușind să-și prelungească șederea până la patruzeci de ore, adaptându-se și scornind felurite povești care să-i justifice în fața oamenilor din trecut prezența neanunțată precum și graiul stâlcit, ar fi fost martorul unui atac otoman cu tunuri asupra cetății Poenari, ar fi băut vin de Cotnari în stacane de lut și ar fi fumat opiu cu Eminescu în hruba unei cârciumi ieșene, ar fi privit de pe dealul Cotrocenilor primul zbor al lui Aurel Vlaicu, ar fi țesălat calul lui Dimitrie Cantemir, precum și tarpanul adus la porunca domnului din stepa rusească pentru fiul său, Antioh, l-ar fi văzut pe Șerban Cantacuzino arătând țăranilor de pe moșia sa miraculoasa plantă din boabe de aur, adusă din Lumea Nouă, s-ar fi îmbulzit printre puhoaiele de gură-cască să-l vadă pe Gheorghe Doja așezat pe tronul din fier încins și ar fi învățat să mânuiască un falx de le prințul dac Seiciperis. Cel mai greu, mărturisea el, fusese să nu le destăinuiască viitorul oamenilor pe care-i întâlnea, să nu-i prevină, să nu se trădeze lăsându-și umanitatea să-i orbească judecata.
Un alt lucru peste măsură de dificil ar fi fost procurarea hainelor. O rasă mănăstirească, un anteriu boieresc, un dolman albastru de călăraș, o manta înciucurată de tarabostes, orice putuse împrumuta fără să fie văzut de fiecare dată când picase ca din senin pe vreo moșie sau pe lângă o cetate, o tabără sau un metoc. Avusese noroc mereu, un „noroc chior” pentru care în fizică nu exista nicio formulă, după cum călătorul însuși recunoștea.
La fiecare întoarcere, pe lângă bucuria de a constata că, în ciuda nefireștii sale intervenții, Istoria rămânea neschimbată, sublinia diferențele copleșitoare între întâmplările reale la care fusese martor și cele care supraviețuiseră veacurilor și ajunseseră în manuale. Nu exista pagină fără dezinformări, voite sau nu, cu rost sau fără. Întâlnirile cu arhetipuri continuaseră și ele. Concluziile lui Borisov reieșeau din două însemnări făcute spre sfârșitul caietului.
17 septembrie 1989
Sînt convins că am mai încercat s-o construiesc pe Aeva și în ceea ce alții ar numi altă viață, iar dacă acum am reușit, voi reuși și în alte vieți, alte etape ale lungii mele existențe. M-am găsit în cele mai îndepărtate colțuri ale istoriei și, deși nu mi-am putut vorbi, mi-am aflat sprijinul în ideea eternității mele. Viața a căpătat noi rosturi. Din cît înțeleg, am fost cîndva preot al lui Zalmoxes și de aceea am vrut să îmbrac haina preoțească în tinerețe, am fost tras în țeapă pentru erezie de Vlad Vodă și prin urmare, sufăr de sindromul intestinului iritabil. Dacă acum m-aș arde la mînă, în viața viitoare îmi va fi, cu siguranță, frică de foc.
Ființa noastră dăinuie peste ceea ce noi numim veacuri și milenii, însă faptele și amintirile noastre nu ne însoțesc în culori vii și în sunete clare, ci se propagă mai degrabă precum niște umbre și ecouri pe care uneori le vedem și le auzim, dar în care rareori ne încredem.
*
18 septembrie 1989
Nu am găsit încă o cale de a călători în viitor. Unii filosofi sau chiar unii savanți spun că este imposibil, căci nu a fost scris încă. Mulți spuneau și despre călătoria în trecut că ar fi imposibilă, că trecutul nu există ca timp și loc care să poată fi accesate și totuși… iată-mă abia întors și pregătit să plec din nou. Cea mai simplă metodă de a ajunge în viitor pare invocarea Teoriei relativității restrînse, care mi-ar permite, teoretic, încetinirea scurgerii timpului pentru mine. Mi-ar trebui însă o navă spațială. Dacă ar fi să-l ascult pe Kostya Telpa,aș avea-o în mai puțin de doi ani. Cîte veacuri, poate milenii, aș putea eu parcurge de-a lungul a doi ani? L-aș putea întîlni, poate, pe omul de Cucuteni sau de Hamangia. În mod ciudat, trecutul prezintă pentru mine mai multă atractivitate decît viitorul.
Deși nu am riscat să încerc să schimb ceva, nu cred în teoria lui Melchiori despre faptul că timpul nu poate merge decît înainte, istoria fiind, prin urmare, ireversibilă. Eu cred că viitorul există deja. Toate există în același timp, doar în planuri diferite. O uriașă ramificație cuprinzînd toate rezultatele posibile ale oricărei interacțiuni. Interpretarea lumilor multiple, MWI-ul propus de Everett. Cum nu am găsit încă o cale de a trece dintr-un plan în altul, trebuie să fiu în continuare extrem de precaut în acțiunile mele. Cum mi-aș da însă seama dacă am fost în trecutul nostru sau în prezentul unui univers paralel?
După cum a scris americanul Cummings, timpul este doar ceea ce asigură ca totul să nu se întîmple deodată. Timpul nu este decît o formă a spațiului, o compartimentare a lui. Continuul spațiu-timp are o geometrie calculabilă, poate fi cartografiat asemenea unui glob pămîntesc străbătut de linii de univers în loc de meridiane și paralele.
Urma o lungă pauză. Scrisul devenea mai mare și mai dezordonat, mâzgălituri mai multe, prescurtări, câte o pagină ruptă ici și colo.
29 noiembrie 1989
Știu că timpul petrecut de mine alături de Aeva este pe sfîrșite. Nu știu cît voi mai putea minți că încă sînt în stadiu experimental și că nu am rezultate clare. Netrebnicii, nu merită acest dar! Uneori mă gîndesc să o distrug sau să mă întorc în trecut și să opresc cumva crearea ei. Să mă opresc. Simt însă că devin dependent. Petrec tot mai mult timp în alte veacuri, dorm din ce în ce mai puțin cînd mă întorc. Nu mă mai gîndesc decît încotro să mă mai îndrept. Să fie oare acesta un început de nebunie?
*
2 decembrie 1989
Au încercat să mă forțeze. Au trimis pe un anume Păcurariu care să preia o parte din munca de cercetare. Un semidoct. S-a prins însă de cîteva lucruri, a înțeles cum funcționează mecanismul în ansamblu. N-o vor putea însă folosi pe Aeva fără mine. Am ceva ce le lipsește. Doar eu.
*
8 decembrie 1989
Cotorul. Nimeni nu ia în seamă cotorul. Conține cele mai multe vitamine și minerale și totuși este trecut de toți cu vederea…
*
26 decembrie 1989
Ceaușescu a fost împușcat. Păcurariu și gealații lui au dat buzna în Institut. M-am încuiat în laborator. Îmi strigă prin ușă că vor să fac posibilă întoarcerea în trecut a unui agent special cu misiunea de a-l salva pe Marele Cîrmuitor. Încearcă să mă convingă deocamdată, însă vor trece la amenințări în scurt timp. Aș putea distruge mașinăria, însă ușile nu-i vor ține pentru multă vreme și atunci cînd vor intra, mă vor lega și mă vor tortura. Și voi ceda. O voi repara și le voi da ce vor. Biata Aeva. Aceasta va fi ultima mea însemnare. Nu văd cum m-aș mai putea întoarce. Mi-am făcut în grabă injecțiile. Nu sînt pregătit, însă nu am altă cale. Voi crea un paradox.
Era ultima însemnare din jurnal. Câtă vreme mașinăria încă se găsea acolo, era de înțeles că eșuase. Doar că în absența sa nu reușise nimeni să găsească o cale de a o face să funcționeze. Pesemne nimeni nu crezuse destul în ea. Sau poate că spărseseră ușile înainte ca el să-și facă ieșirea. Atunci, rezistase eroic.
Nestor G. stătea pe balconul larg și fuma nervos. Avea un nod în gât. Încă se simțea prostit, de parcă fusese victima unei farse, deși o bună parte din el era mișcată de întreaga poveste. Pe piedestalul din fața clădirii, statuia Hidrei o înlocuise pe cea a lui Lenin. Pe capetele sale, se așezau porumbei. Băgând de seamă prezența unui om pe balcon, câțiva zburară spre el, agățându-se de balustradă cu ghearele lor roșii. Cerșeau. Prin ceața înserării, prin pâcla claxoanelor, se distingeau pasajul duhnitor către bucla stațiilor de microbuz de pe Mărăști, unde șoferii își strigau rutele ca la piață, clădirile de sticlă corporatiste, terenurile virane, pavilioanele Expoziţiei și, mai departe, Institutul Agronomic și stadionul de rugby, televiziuni de stat falimentare, licee cu nume de dramaturgi iluștri, restaurante de sushi, magazine de cosmetice care spun „nu” testării pe animale, bijuterii și vinării, saloane de înfrumusețare și cafenele, mașini scumpe și fetișcane înzorzonate ieșite la promenadă. Nu ar fi meritat, oare, măcar să încerce să se întoarcă într-o altă lume? Oare nu-i plăcuse lui dintotdeauna Interbelicul? Ce-ar fi fost? se întreba strângându-și buzele.
Un porumbel zburătăci lângă el și-l pironi cu ochii ca două mărgele lipsite de inteligență. Nestor G. simțea că în acel moment nu erau mari diferențe între el și pasărea care-și întindea gâtul, smucindu-l spasmodic în căutarea unei firimituri. Îl alungă cu o mișcare a mâinii. Jurnalul i se păruse greu dintotdeauna, însă abia atunci observă că în interiorul cotorului se găsea un alt corp. Se auzea atunci când scutura mâna. Reuși să desprindă cusătura și înăuntru găsi un cilindru metalic pe care scria Saeculum. Elixirul lui Iosif Borisov. Era dator să încerce, își spuse hotărât.
Străbătu în grabă coridorul întunecat, chemă nervos liftul și coborî în subsol. Descuie ușa depozitului și trase adânc aer în piept.
— Bună seara, Aeva.
