În fiecare dimineață, mergeam spre birou pe partea umbrită de tei a străzii Dofí, urcând spre Finestres. La paisprezece minute după ora opt, la jumătatea străzii, inevitabil, cu o precizie de corp astral urmându-și traiectoria, ea trecea pe lângă mine din sens opus. Uneori era grăbită și încruntată, alteori mergea agale, cu un ușor legănat și atunci, în zilele în care sălta copilărește, mă privea fugitiv și trecea zâmbind. Nu știu de câte ori am trecut pe lângă ea fără s-o observ, precum nu știu dacă se mai uitase la mine până am văzut-o eu, dacă-mi mai zâmbise sau dacă o făcea doar atunci când vedea, simțea, știa că aveam să mă uit măcar pentru o clipă. Și când știa că-i arunc o privire, atunci își amintea pasul de ciută și-și întorcea genele lungi cu satisfacție. Nu era tocmai o puștoaică, cred că avea undeva spre treizeci de ani, chip ușor ascuțit, păr lung și negru, ochi ca mărgelele de spinel, buze subțiri, mlădie și măslinie, puțin aspră, puțin dulce, spaniolă până-n măduvă, poate doar cu ceva de Aidă, cu un strop de Esmeraldă.
Când era soare, o vedeam arcuindu-se într-o cămașă albă retezată de-o fustă neagră, scurtă cât să i se vadă o bună bucată din picioarele-i de ambră, lungi și subțiri. Când ploua, fugea sărind peste bălți cu o veselie sfioasă, într-un fulgarin cenușiu, sub o umbrelă făcută parcă din aripile unui mare liliac mov. Nu mai știu ce purta când am zărit-o prima oară, însă m-a făcut să zâmbesc prostește. O uitasem până a doua zi, însă după ce am văzut-o iar și după ce mi-a zâmbit încă o dată, m-am gândit la ea vreo zece minute bune, ceea ce pentru mine nu era puțin. După vreo două săptămâni, mă obișnuisem atât de mult cu ea ca parte a ritualului meu de început de zi, împreună cu țigara și cafeaua din zori, încât atunci când m-am trezit mai greu după o noapte pe jumătate nedormită, m-am surprins grăbindu-mă să nu cumva să întârzii, s-o pierd. Tot am întârziat. Și astfel mai că fugeam eu supărat pe mine pe Ferradura, uitându-mă la ceas. Era prea târziu, îmi spuneam.
Când să cotesc pe strada Dofí, ca într-un film cu poveste reciclată, am dat nas în nas cu ea. A tresărit ușor, a plecat privirea și s-a strecurat pe lângă mine, atingându-mi obrazul cu o fâșie de parfum de mosc vanilat. Coliziune a două corpuri astrale și ea ce-a făcut? A mers mai departe de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. De parcă fusesem doar o vedenie apărută deodată în cale, de parcă ar fi trecut prin mine. Nu a scos nici cel mai mic sunet, nu s-a uitat la mine, doar că după ce s-a depărtat, cum rămăsesem buimac în mijlocul trotuarului pe care oamenii își vedeau mai departe de ale lor, am băgat de seamă o ușoară întoarcere a capului, cât să mă poată zări pentru o clipă cu coada ochiului.
Nu vorbisem niciodată cu ea și mă întrebam uneori cum i-ar fi sunat glasul. Sau cum se numea, încotro se îndrepta la ora aceea și cum arăta goală. M-am gândit de mai multe ori să mă așez în calea ei și să-i zic bună dimineața. Și altădată s-o invit la o cafea. Și totuși nu am făcut-o. Îmi devenise cumva dragă și uneori mă gândeam la ea doar ca la o pisică pripășită pe vreo alee, pe care te bucură să o vezi și pe care te-ai gândi să o hrănești data următoare. Alteori însă… Când se lăsa seara și aerul era încins și luna plină și vinul dulce… Sau când am văzut-o într-o vineri într-un poncho de plajă aruncat peste ceea ce părea să fi fost un costum de baie negru. Pesemne, fusese liberă în acea zi, iar eu nu și, deși nu eram, nu am putut fi oprit din a mă gândi la ea întinsă la soare, cu pielea netedă și bronzată, cu câte o dâră rătăcită de cremă de plajă pe chihlimbarul unei pulpe, cu broboane de apă sărată înfiorându-i pieptul mic și adâncitura gâtului. Și nu aveam decât să-mi închipui cum veneam eu cu un mojito și cum mă săruta ea nici lung, nici scurt și cum fugeam spre mare și o luam în brațe și o aruncam în apă și ea ieșea la suprafață ca o sirenă caraibiană, vânturându-și părul și râzând. Ehe, ce mai scene de reclamă la băuturi răcoritoare și la ciocolată cu cocos!
Nu știu ce m-a împiedicat de fiecare dată să încerc să vorbesc cu ea. Sau să-i ofer măcar un zâmbet mai conturat, dacă nu chiar s-o salut sau să-i întind o carte de vizită. La urma urmei, eram ziarist, lucram la cotidianul Crema de Català, aveam și o rubrică în suplimentul de literatură și, nefiind catalan, nici măcar spaniol, nu era puțin lucru. Aveam trei romane traduse în spaniolă și încă unul în curs de traducere în catalană și chiar dacă nu credeam că oricine îmi cunoaște numele și a deschis măcar o dată o carte de-ale mele, mă înfumuram la gândul că nu mai eram un neica nimeni, așa cum fusesem mare parte a vieții mele, până în anii parizieni.
Nu fusesem niciodată timid și nici nu eram legat de cineva. Nu obișnuiam să alerg cu limba scoasă după prima codană ieșită în cale, însă nici nu aveam vreun motiv să mă țin deoparte. De Sant Jordi, am vrut să-i dau o floare, însă nu știu de ce, am trecut pe lângă ea cu floarea-n mână de parcă nici n-ar fi fost pentru ea. De Assumpció de Maria, eram în tramvaiul-albastru și nu eram singur. Cea care mă însoțea stătea în fața mea ținându-mă de ambele mâini în timp ce-mi vorbea cu entuziasm despre legendele bătrânului Tibidabo. Era încântătoare și se anunța o zi frumoasă. Doar că din capătul celălalt al tramvaiului, cu spatele la noi, într-un taior bej, o prezență îmi captase atenția. Vreme de două stații, nu am auzit și nu am văzut nimic. Apoi, domnița s-a întors și mi-am dat seama că nu era cine crezusem. Ceea ce m-a frapat însă a fost sentimentul de vinovăție, faptul că dacă ar fi fost ea, m-ar fi putut vedea cu altcineva, de parcă o înșelasem. Am coborât la următoarea stație și am luat-o pe jos înapoi spre casă singur. Am pus astfel capăt unei relații fără ca vreunul dintre noi să înțeleagă de ce.
Totuși, nimic nu părea să mă determine să-i vorbesc. Și nu doar că n-am făcut nimic din toate câte aș fi putut face și poate că ar fi fost firesc să fac dar, într-o dimineață în care m-am trezit cu fața la pernă, am trecut pe lângă ea încruntat, mergând înverșunat drept înainte, fără să o privesc, simțind pe moment o satisfacție răutăcioasă. Însă nici n-am ajuns la birou, că deja îmi părea rău. N-o privisem, nu-i simțisem zâmbetul pătrunzându-mi în moalele capului și astfel ziua era cumva pierdută.
Cum să nu-mi pară rău de când nu am mai văzut-o deloc? În prima zi, m-am uitat la ceas. Eram la timp. Ea nu. Pentru prima oară. Poate că se grăbise, poate că întârziase. A doua zi, iarăși singur de-a lungul întregului meu drum, tot mai impacientat, înălțându-mi penibil gâtul, mijind ochii, când grăbind, când încetinind pasul. Nu am reușit s-o mai întâlnesc, deși am încercat să plec mai devreme sau mai târziu, ba chiar am petrecut întregul interval dintre orele opt și nouă plimbându-mă pe strada Dofí și pe-o parte și pe cealaltă. Să-și fi schimbat locul de muncă și astfel drumul? Să fi pățit ceva? Ultimele câteva dăți îmi păruse obosită, încercănată, tristă. Să fi fost, oare, bolnavă? Să fi avut o legătură amoroasă turbulentă? S-o fi apucat de droguri? O fi fost răpită, sechestrată prin vreo debara, ucisă? Să fi plecat în concediu? Tot soiul de gânduri îmi treceau prin cap.
Pe canalele de știri, nimic, în ziare, nimic. La urma urmei, eu și cei ca mine scriam ziarele. Mi-am întrebat toți colegii de breaslă cu care schimbasem cândva mai mult de două vorbe și nimeni n-a avut ce să-mi zică. Nicio fată nu fusese dată dispărută în ultima vreme. Doar trupul unui bărbat fusese găsit undeva pe plajă, cu fața în nisip și cu buzele negre. Avea sub el o borsetă în care se găsea o copie după un manuscris vechi din Amants de Terol, ceea ce făcuse presa să scrie vreo două zile despre asemănări mai mult închipuite cu misterul din arhicunoscutul roman al lui Eco. Până la urmă, se părea că fusese vorba de o intoxicație cu fructe de mare. Nimic spectaculos. În rest, niciun scandal, nicio violență, nada, res. Orașul era pașnic, cocându-se liniștit în vara lungă. Dacă voiam să o caut nici nu aveam de unde să încep.
Mi-a trebuit o săptămână să-mi dau seama că trebuia să încep, totuși, de undeva. Ar fi putut fi o căutare în zadar, să nu găsesc nimic sau, după toată alergătura și speteala mea, s-o revăd într-o dimineață mergând spre mine de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici măcar nu știam ce-aș fi făcut dacă aș fi dat de ea, dacă aș fi salvat-o cumva de la ceva. I-aș fi cerut să-mi dea drept răsplată măcar o o cafea și o oră la o măsuță pe o terasă în Barri Gòtic sau, dacă nu o oră, măcar cât mi-ar fi luat s-o beau? Sau aș fi salutat-o cavalerește și mi-aș fi văzut de drum, ca bărbații adevărați din filmele vechi? Și dacă n-aș fi dat eu, ci ar fi dat ea peste mine, dacă ar fi trecut ca-n fiecare zi, alintându-mă c-un zâmbet și cu o aripă de parfum de mosc vanilat, aș fi făcut acel pas în față, acea blocare de drum cât să-i zic măcar bună dimineața?
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi iau o zi liberă. Am petrecut acel timp, de pe la șase dimineața până pe la nouă seara, pe o bancă la umbra unui tei pe la jumătatea străzii Dofí, atent la toți trecătorii. Aveam pachet de acasă, câteva sandvișuri, cafea și apă, așa că n-a fost nevoie să mă ridic pentru nimic. Este inutil să adaug că a fost în zadar. Trebuia să mă gândesc la altceva atunci, căci, pe măsură ce ar fi trecut timpul, fie aș fi devenit prea agitat și chinuit pentru a mai putea gândi, fie mi-ar fi trecut cu totul și m-aș fi întors la viața mea banală, ascunsă în miezul spectacolului bombastic al vieții de ziarist, fără a mai fi dispus să ridic măcar un deget. Eram totuși ziarist, așa că, dintre toți oamenii, eu ar fi trebuit să fiu în stare să aflu ceva ce nu era la vedere, deși nu eram nici jurnalist de investigație, nici măcar reporter.
Poate că nu mi-aș fi revenit atât de repede după ceea ce simțeam ca o pierdere, însă, dacă mi-ar fi trecut, dacă m-aș fi lecuit într-o săptămână-două și eu, în loc să-mi dau timp să mă vindec, m-aș fi lăsat luat de val, ce mi-ar fi putut ieși din toată această poveste? Să fi socotit vreo clipă că mi-ar fi fost ea aleasa? Nici dacă aș mai fi crezut în așa ceva, nu mi-aș fi închipuit asta. Atunci? O poveste bună pentru ziar? O istorioară potrivită pentru un nou roman sau măcar pentru o nuvelă? Eram trecut prin multe, iar despre situațiile prin care nu trecusem citisem în cărți. Nu mă îndrăgosteam ușor, ba mi se părea chiar rizibil cum unii își pun viața la cheremul unui necunoscut, viața toată descuiată și întinsă, oferită de-a gata. Însă omu-i om și firea-i fire. Chit că nu m-aș fi ales cu nimic, n-aș fi avut pace dacă m-aș fi ținut deoparte. Via fora! voiam să strig ca să ridic întreaga cetate ca pe vremuri și, împreună cu toți barcelonezii, să pornesc în căutarea bietei fete.
Într-o noapte, din miezul caniculei a izbucnit o furtună rece care m-a smuls din plimbarea mea melancolică, aruncându-mă într-o goană după adăpost pe străduțele înguste din Raval. Trecând prin fața unui restaurant, am întors capul spre stânga fără să știu de ce, de parcă mă strigase cineva și astfel am văzut-o stând seducătoare la o masă de lângă geam. Și nu era singură. De partea cealaltă a mesei, învârtind lingura într-o paellera cu orez negru, zâmbea un tânăr. Brunet, cu ochi negri, într-o cămașă vișinie descheiată la gât, învârtea lingura și zâmbea. Nu părea prea isteț, însă era frumos. În dreapta lui, lângă cuțit, zăcând ca o pasăre-cardinal abia împușcată, se vedea dezumflată o căciulă roșie, o barretina, iar de sub aceasta, țipa o împreunare jumulită de hârtii ce formau împreună Cantar de mio Cid, după cum se putea citi pe cotor. Am rămas câteva clipe în fața restaurantului, ca un copil sărman în fața unei vitrine, în vreme ce ploaia îmi vâra șerpi uzi și reci pe sub haine. Nici nu s-a uitat la mine, la bărbosul mirat și murat aflat de partea cealaltă a geamului, cel care-și strângea pumnul la doar câțiva pași de ei, cu gândul de a năvăli înăuntru înfierbântat ca într-o telenovelă. Nu aveam însă niciun drept. Privind-o cum se apropia de el râzând și-i mângâia ușor obrazul, mi-am dat seama că nu aveam niciun drept. Așa că am plecat. Cum nu mă grăbeam să ajung acasă și nici n-aș fi avut încredere în mine singur între patru pereți în acea noapte furtunoasă, m-am oprit la La ploma i l’espasa, o cârciumă frecventată de oamenii de litere, fie ei de-ai locului, fie în trecere prin Barcelona.
Supărat cum eram, am pierdut rândul orelor și al berilor negre călugărești care-mi tot erau aduse în față și, deși de fel nu eram un scandalagiu, am sfârșit prin a fi aruncat în stradă. Și nu din alt motiv, ci pentru că, într-o discuție despre geniile iberice, îl necinstisem pe Goya și mai apoi spusesem că cei mai buni scriitori de limbă spaniolă nu erau spanioli. Însuși patronul, un individ cu mustață stufoasă de instalator italian și cu aer solemn de Don Pablos al lui Francisco de Quevedo, fu cel mai indignat, deși părea să nu fi citit vreodată o carte. O ultimă contradicție Márquez-Cervantes și mă găseam afară, în cămașă de vară cum eram, în frig și ploaie, fără banii aruncați pe rețete călugărești și cu o urmă care avea să se învinețească pe brațul stâng, cel de care am fost condus de unul dintre ciracii lui Don Pablos, scriitor ca mine. Și eu care crezusem cândva că scriitorimea este o uriașă frăție…
Furtuna se mai domolise, vântul nu mai era atât de ascuțit, însă eu tot dârdâiam căutând să ies la lumina felinarelor din încâlcitura de străduțe. Ca o străfulgerare în întuneric, mi-a atras atenția o umbrelă liliachie tăind în grabă strada la câteva zeci de pași în fața mea. Oare câte astfel de umbrele erau în Barcelona? m-am întrebat știind că răspunsul nu conta. Nu am putut rezista pornirii de a o urmări. Am mers astfel în spatele ei, păstrând o distanță rezonabilă, cât să n-o pierd din ochi, temându-mă să n-o sperii, neștiind ce să fac dacă s-ar fi întors deodată și m-ar fi confruntat. Nu mi-am făcut însă astfel de griji pentru prea multă vreme căci, după câteva cotiri, i-am pierdut urma pe una dintre identicele și nenumăratele alei cu bolți ale Cartierului Gotic.
Abia spre dimineață am putut să adorm. Doar ce pusesem capul pe pernă când mi-a sunat telefonul. Era Carles Almodóvar. Îl țineți minte, încrezut și bombastic, cu rânjetul său cuceritor, de mascul-alfa al presei și al televiziunii. La vremea aceea, era marea vedetă printre jurnaliști. În clipele mele de întunecare, îi cerusem până și lui ajutorul.
— Când am spus că mă poți suna la orice oră, n-am crezut că o s-o iei la propriu, am mârâit eu răgușit. Vorbeam bine spaniola, însă catalana pe bâjbâite. Norocul meu era că și colegul meu castilian la fel.
— Un jurnalist bun nu doarme niciodată, mă luă peste picior Almodóvar. Am ceva pentru tine. Presupunând că descrierea pe care mi-ai dat-o este corectă, cred că ți-am găsit prietena. Dacă am dreptate, atunci ai gusturi foarte ciudate în privința femeilor.
— În ce sens ai găsit-o? am bâiguit eu.
— Hai să stăm puțin de vorbă, însă mai așteaptă un ceas să intre povestea în tipar. Doar n-o să ți-o dau ție, mură-n gură. Promit, totuși, să-ți spun și câteva detalii pe care nu le-am menționat în povestea oficială.
— Îți mulțumesc. Este bine? mi-am dres eu glasul.
— Ea da, râse răutăcios Almodóvar. Hai, scoală-te din pat. Ai de dat o bere. La La ploma i l’espasa.
— Aș prefera în altă parte.
— Te înțeleg. Este intimidant să fii într-un loc în care se adună atâtea somități, atâția mari scriitori. Să știi că poți să bei din paharul din care, doar cu o seară înainte, a băut un uriaș. Te înțeleg, sincer, însă doar așa poți să crești. Crede-mă. Doar așa poți ajunge ca ei. Nu-i suficient să-ți lași barbă ca să scrii ca Dostoievski. Meseria se fură.
Am sărit din pat.
— Dar eu nu vreau să ajung ca ei!
— Pentru cine contează ce vrei tu? Haide, într-o oră la La ploma i l’espasa, separeul din colț. Să nu mă faci să aștept.
Nu-mi făcea nici cea mai mică plăcere să mă văd cu Almodóvar. Cred că din cauza invidiei. Fusesem ani buni frustrat că nu putusem fi ca el, până am descoperit că nu voiam să fiu ca el, voiam să fiu eu având ce avea el. În fine, pe atunci nu știam încă multe. Am ajuns la fix în cârciuma din care fusesem dat afară cu o noapte înainte. Un ziar cald, cu cerneala încă udă, mă aștepta pe masă. Carles nu m-a lăsat să-l citesc. Mi-a arătat doar două fotografii. Dintr-una mă privea cu o sfioșenie prefăcută cea pe care o căutam, dintr-alta zâmbea înfumurat flăcăul cu barretina. Amicul meu mi-a povestit tot ce știa și ce bănuia, însă nu înainte de a-mi aminti că astfel îi eram dator cu o favoare. Cu sentimentul că-mi vindeam sufletul, i-am promis că aveam să răspund când avea să apeleze la mine, și atunci el și-a deschis un carnețel verde, mi-a scris numele, ora și locul în care ne aflam și, rânjind satisfăcut, a început să vorbească. Almodóvar a vorbit o oră în cap, fără ca eu să-l pot întrerupe, căci până și berea o bea ținând un deget ridicat pentru a nu-și uita ideea, iar după o oră s-a ridicat și a plecat, fără nicio formulă de politețe.
Nu pot spune că mă așteptam să aflu ce am aflat. Într-un mod ciudat, nu pot spune nici că m-au șocat cele spuse de vajnicul meu coleg. Nu am simțit nimic în acea clipă, în afara unei tresăltări a inimii. Trupul băiatului fusese găsit pe un ponton în Port Vell, cu fața în jos și buzele negre. Încă avea pe cap barretina purtată șmecherește, iar lângă el, cu aripile paginilor mișcate de vânt, ca un pescăruș căzut, se zbătea Cantar de mio Cid. Al doilea caz ce respecta același tipar. Deja nu mai putea fi o coincidență și, din câte se părea, se găsise cineva să declare că îl văzuse pe flăcău luând masa în Raval cu o seară înainte. Unde? Pe la ce oră? Cu cine? Au plecat împreună? Ce a mâncat? Cine este patronul? Cine l-a servit? I s-a părut ceva suspect? S-au găsit cu ușurință răspunsurile.
Se pare că ambele victime se răsfățaseră cu același fel de mâncare la masa lor cea de pe urmă. La o analiză mai atentă, s-a constatat că în sosul de cerneală de sepie în care fusese fiert orezul, se găsea o otravă care lăsa prea puține urme și pentru care nu s-a reușit nici până astăzi să se creeze un antidot. Era otravă de caracatiță cu inele albastre. Berenice Borrell se numea misterioasa fată care ar fi fost văzută luând masa cu victimele în ambele cazuri. Berenice, ce nume frumos! Treizeci și unu de ani, necăsătorită, născută și crescută în Barcelona, familie bună, fată studioasă, fără antecedente. Cu câțiva ani în urmă, publicase chiar o carte, de biofizică din câte se părea, cu titlul interpretabil Hyalos.
Cât despre detaliile pe care Almodóvar nu le menționase în povestea oficială, acestea se refereau la mine. Din câte se părea, existau persoane care mă văzuseră în fața restaurantului în intimitatea căruia fusese luată cina fatidică. Unii chiar se jurau că mă auziseră vorbind în gura mare în cârciuma scriitorilor despre pasiunea ce dăduse peste mine. Oare să fi fost eu atât de gelos încât să fiu în stare să-i ucid pe pretendenții la o inimă care pe mine mă refuzase? Cu siguranță ar fi fost unii în mintea cărora ar fi încolțit o astfel de întrebare, după cum m-a avertizat colegul meu de breaslă, făcându-mi cu ochiul.
Am găsit cu greu cartea Hyalos, în depozitul unei biblioteci publice. Era o ediție bilingvă, catalană-engleză, autoarea însăși făcând și munca de traducere. Pesemne, avusese ambiții mari. Însă, după cum se vedea pe fișa termenelor de restituire, nu fusese împrumutată niciodată. Am citit-o pe nerăsuflate, într-o surescitare dureroasă, deși marea frecvență a termenilor savanți mă făcea să nu înțeleg decât jumătate din ce aveam în fața ochilor. Luându-mă după ceea ce pricepeam, Hyalos era mai degrabă o cercetare etnologică alunecând într-un chip neașteptat de firesc spre biofizică. Probabil doar prejudecățile ajutate de pretenția autoarei că faptele prezentate, studii de caz, întâmplări, experiențe proprii erau reale, a fost ceea ce au apropiat-o de ocultism și i-au atras oprobriul lumii științifice. Lucrarea nu a fost luată în seamă decât pentru a fi ruptă în bucăți în unele cercuri și nicio editură respectabilă nu a vrut să aibă de-a face cu ea.
Ce susținea domnișoara Borrell era că unele existențe sunt atât de puternice încât acestea trebuie să se afirme din nou. Unele idei, concepte, imagini, arhetipuri, unii eroi civilizatori trebuie să reapară. O fac fie încolțind într-o minte și punând astfel stăpânire pe om, fie, mai rar, apărând în fața tuturor, descoperindu-se. Oameni măreți care au trăit cândva și au murit înainte să termine ce aveau de spus sau cei care nu puteau fi uitați doreau să se manifeste din nou. Poate că nici nu puteau altfel, chit că spectral sau în alte forme, reîntrupați. La urma urmei, și eu mă gândisem măcar o dată că aș fi putut fi vreun vechi scriitor reîncarnat, vreunul care nu terminase de zis ce avea de zis, care mai avea ceva de arătat, necesar lumii noastre și vremurilor mele sau măcar trebuincioase vremurilor lui. Dacă acesta era cazul, chiar mă întrebasem cine aș fi putut fi. Cine aș fi vrut să fiu?
Închipuirile colective transmise mai departe de-a lungul secolelor aveau capacitatea, ba chiar necesitatea de a se manifesta în realitate. Berenice concluziona în prima parte a cărții ei că atât eroi legendari cântați în geste precum El Cid sau Diego Corrientes Mateos sau personaje de basm precum Patufet sau Cucuy sau chiar Don Quijote sau Zorro puteau căpăta sau recăpăta contur în lumea reală pentru că milioane de oameni crezuseră în ei și nu-i uitaseră vreme de secole.
Partea a doua a cărții începea prin a aminti inspirațiile nelumești ale unor oameni precum Gaudí, Dali, Picasso, Miro sau Borges, continuând cu câteva jocuri luate dintr-o misterioasă carte-puzzle având drept cheie Pătratul lui Subirachs. Totul în această linie până aproape de sfârșit. Odată cu penultimul capitol, lucrurile deveneau ceva mai ciudate. Autoarea vorbea despre experiențe personale. Descrieri ale unor viziuni și epifanii. Berenice susținea că s-ar fi întâlnit, cu diverse ocazii, cu generalul Hamilcar Barca, cu regele Pedro cel Crud, cu marele amiral Roger de Llúria, cu inchizitorul Nicolau Aymerich, cu arhitectul Berenguer de Montagut, cu însuși Cristòfor Colom pe când se pregătea să pornească din nou spre zări neștiute, cu seducătorul Rodrigo Díaz de Vivar, cunoscut lumii ca El Cid sau chiar cu vicleanul Diego de la Vega, nimeni altul decât Zorro.
Într-un oraș atât de vechi, prin diferite locuri încărcate cu energii și informații, în unele nopți, cu ocazia unor anumite sărbători sau aniversări, ar fi întâlnit, în chip de năluci, celtiberi cu coarne și pene, generali romani și cartaginezi din Barcino, conchistadori trăgând după ei căpetenii din Cuzcatlán îmbrăcate în aur, califi mauri, adalili de almogavari și alguazili cu crucea lui Sant Jordi pe piept, dragóni și cazadores, toreadori și truveri faimoși, nobili mândri din Montcada, inchizitori și damnați în sambenito.
În ultimul capitol, Berenice susținea că era tot mai convinsă că, după ce fusese vizitată de mai multe doamne precum Isabel de Segura, Jimena Díaz sau chiar Dulcinea del Toboso, în trupul ei prinsese din nou viață nobila Adora din Pamplona și că astfel, căzând des în ceea ce ei i se păreau leșinuri lungi, era tot mai puțin conștientă și responsabilă pentru faptele sale. Cu greu am găsit ceva informații despre preafrumoasa Adora și acestea într-o cronică a vieții lui Jorge Herbe, al doilea soț al femeii fatale. Din câte se părea, Adora își ucisese ambii soți, strecurându-le otravă în orezul negru pentru care era faimoasă și după care amândoi fuseseră înnebuniți.
Trecuse un an de la acele întâmplări, vreme în care nu mai apăruseră alte victime, însă nici cele două morți nu fuseseră elucidate. Nici eu nu am mai văzut-o pe Berenice, nici Almodóvar nu venise încă să-mi ceară favoarea. Eram în vacanță în Formentera. De câteva zile mă prăjeam întins pe pietre ca o șopârlă gaudíană, cu picioarele în apa ca spirtul, privind zarea, citind, gândind cât mai puțin. Se apropia prânzul când o siluetă arămie în costum de baie negru s-a unduit printre stâncile albe și s-a întins în plin soare la câțiva pași de mine. N-am băgat-o în seamă la început. Nu aveam chef de flirturi. O adiere a vântului mi-a adus însă în nări un parfum cunoscut, de mosc vanilat. Nu va fi nicio surpriză pentru nimeni când voi spune că atunci când am întors capul, am văzut-o. Nu pot spune că mă așteptam să mai dau peste ea, cu atât mai puțin acolo. Într-un mod ciudat, nu pot spune nici că am fost șocat s-o văd. Nu am simțit nimic în acea clipă, în afara unei tresăltări a inimii. Nu am făcut nimic. Am continuat să privesc zarea.
— Trebuie să-ți fie foame, mi-a spus ea zâmbind când m-a văzut uitându-mă la ceas. A fost pentru prima oară când i-am auzit vocea. Nu era cea mai frumoasă voce din lume, însă avea o tonalitate plăcută.
— Aș putea mânca, i-am răspuns eu, încercând, la rându-mi, să-i zâmbesc.
— Hai cu mine, știu un loc unde fac un orez negru mortal.
10-14 august 2016
București
