Astăzi împlinisem patruzeci de ani. Am ridicat paharul, golindu-l până la fund, iar femeia din oglindă mi-a repetat gestul, grăbită. Timpul îmi însoţise fiecare pas, desenându-mi linii fine pe lângă pleoape, moleşindu-mi trupul şi gândurile. Pe stradă, când mi-am amintit de aniversarea înecată în noianul grijilor, cifra căpătase rezonanţe de tragedie antică. Iar aici, în biroul somptuos, sub privirea scrutătoare a bărbatului în costum Armani, o gheară îmi încleştase gâtul, strângând, strângând…
O clipă, o veşnicie. Bărbatul şi-a scos ochelarii, apucându-se să-i şteargă pe îndelete, cu batista-i de un alb imaculat. Avea o expresie absentă, preocupată; pe neaşteptate, a început să caute ceva printre hârtiile dinaintea lui, apoi stiloul de aur a prins să alerge peste o foaie verde, îngustă şi am răsuflat uşurată.
Mi-a întins-o cu un zâmbet ciudat, mai degrabă o crispare a buzelor. Părea atât de sigur că o să primesc, încât am simţit dorinţa nebună să rup hârtia şi să-i azvârl bucăţile în obraz ca pe un pumn de noroi. Însă ochii îmi rămăseseră pironiţi pe şirul de zerouri de după prima cifră. Era mai mult decât cerusem, de zece ori cât îmi dădeau toţi ceilalţi într-un an… Am împăturit cecul cu degete tremurătoare şi l-am băgat în buzunar; împrejurul meu pereţii se învârteau, carusel ameţitor de forme şi culori.
Aş fi dorit să pot spune că viaţa îmi adusese – odată cu nenorocul de a mă naşte într-un loc şi într-o epocă pe care le dispreţuiam cu toată fiinţa, cu fiece gând –, libertatea de a trăi aşa cum voiam. Însă era o minciună. Arta fusese totul pentru mine, iar desenele, gravurile mele tulburau, fascinând şi îngrozind deopotrivă. Apoi, vremurile s-au schimbat şi nimeni n-a mai avut nevoie de artă. Cărţi, gravuri, simfonii, filme chiar… – desuete, obositoare, „prea mari, prea grele“! Le ajungea televiziunea, circul grotesc al proştilor ce se dădeau în spectacol pentru alţi proşti.
Căci nu asta era viaţa, o neobosită goană după beatitudinea clipei, a certitudinii că nu eşti singur, că în lume sunt milioane, miliarde asemeni ţie, stupizi, laşi, prea leneşi ca să gândească, să simtă cu adevărat? Fericiţi să adore zei născociţi sau idoli de mucava şi neon – şi să le ajungă asta, întru veşnica propăşire a celor puternici! Care preferau Raiul zilnic celui etern şi striveau, ucideau, cumpărau suflete şi trupuri ca să îl aibă. Aşa ajunsesem să vând numai ce preţuiau la mine. Nu era ce puteam să fiu, ce visasem să dăruiesc tuturor, dar era ce voiau ei…
Cineva mi-a atins braţul, dezmeticindu-mă. Cu acelaşi surâs, bărbatul mi-a arătat o uşă capitonată, alta decât cea pe care venisem.
M-a călăuzit prin câteva coridoare întunecate, pustii. Tăceam amândoi, iar zgomotul paşilor pierea înghiţit de covoarele groase; din când în când îl priveam pe furiş. Subţire, chiar ascetic, cu mers măsurat. Pentru el nu era decât o afacere – pentru mine… Mi-am strecurat mâna în despărţitura de pânză, căutând hârtia care-mi aducea libertatea şi chiar atunci, canaturi perfect mascate s-au căscat în faţa noastră ca fălcile unei capcane.
Amfiteatrul era plin, de la marginea scenei până aproape de cupola acoperită cu fresce şi sutele de voci răsunau asemeni zumzetului necurmat dintr-un stup. Murmure, râsete afectate, bijuterii, toalete scumpe sau doar extravagante – ucenicii penelului? Mai curând o adunătură de snobi şi odrasle de bani gata, plictisiţi să mânuiască doar bancnote, cocaină şi cocteiluri cu nume exotice… Câte o remarcă, o înţepătură, răutatea inutilă a femeilor stârnite anume de cei care le doreau. Vorbăria goală a răsfăţaţilor Sorţii, ce nu ştiau cum este să te umileşti înaintea cuiva.
Pe ultima treaptă, bărbatul de-alături s-a oprit. Am întors capul, dar zâmbetul pierise şi ochii reci, poruncitori m-au mânat înainte. Un pas, încă unul, pe scena cufundată în beznă, şovăind de parcă mă pomenisem cu tălpile goale pe o crustă de gheaţă. Strălucirea orbitoare, venită de pretutindeni, s-a abătut brusc asupră-mi, ca o plasă; abia după o vreme am zărit roata. Se sprijinea cu osia pe doi stâlpi răsăriţi din podea, manivele aidoma unor braţe frânte atârnau de fiecare parte a butucului, iar spiţele şi obada de abanos lustruit păreau vechi de veacuri. Parcă întreaga maşinărie era sculptată în negură – chiar şi lumina reflectoarelor dispărea în lemnul acela, ca în gâtlejul unei jivine.
Ceva s-a mişcat dincolo de roată: trei bărbaţi în veşminte roşii se apropiau, măsurându-mă cu rânjete ce nu se potriveau decorului auster, sumbru. Ca întotdeauna – cine să se înjosească pentru câteva monede, dacă nu scursura gunoaielor de la periferie?! Şi eu mă născusem acolo; însă cu timpul am răzbit şi astăzi puteam să mă vând mai scump. Iar mâine…
Până să-mi vin în fire mă trăgeau de bluză, atingând ca din întâmplare pielea, şuviţele revărsate pe umeri. Mi-au smucit-o, cu ochii la sânii care tremurau asemeni unor vietăţi înfricoşate. Apoi s-au căznit să-mi coboare fusta. Îmi aluneca peste şolduri, peste coapse, cu o încetineală exasperantă, şi, când mi-a căzut în sfârşit la picioare am ieşit din ea furioasă, abia stăpânindu-mă să nu-i îmbrâncesc. Nu purtam nimic pe dedesubt şi au schimbat o privire iute. Dar nu eram asemeni lor, o pricepuseră – ruşinea mea putea fi spălată cu un parfum fin…
Cei din amfiteatru nici nu se uitau la mine şi, adevărată sau nu, nepăsarea lor m-a îngreţoşat. Cel puţin, vagabonzii care mă pipăiseră pe ascuns aveau patimi şi simţiri, oricât de josnice… Am şchiopătat între ei, până la roată. Îmi pierdusem un pantof, iar pe celălalt mi l-au smuls când mă rezemam de lemnul rece. Apoi m-au săltat în văzduh şi toate s-au învălmăşit: frânghii apărute de nicăieri îmi încolăceau gleznele, braţele, o răsuflare mi-a ars obrazul, palme jilave netezeau, frământau – când o să înceteze?! – până ce, cu un scârţâit, maşinăria s-a pus în mişcare.
Mi-a fost teamă să nu cad, însă legăturile erau zdravene şi m-am pomenit deasupra podelei care curgea atât de aproape că puteam desluşi fiecare crăpătură, fiece pată pe scândurile de un galben murdar. Când am ajuns să atârn cu capul în jos, zvâcnetul din tâmple s-a înteţit, dar, până să devină dureros, lunecam deja pe sub tavan. Pântecele mi se preschimbase într-un ghem ce nu-şi găsea locul, urechile îmi vâjâiau, aveam un gust acru în cerul gurii şi, minute în şir după ce roata se oprise, n-am izbutit să văd limpede.
În sală, cei mai mulţi se foiau plictisiţi – nu pentru asta plătiseră, nu era destul?! –, iar bărbaţii în veşminte de piele se proţăpiseră înaintea mea cu braţele încrucişate, aşteptând. O clipă, numai una, am vrut să renunţ. Dar în buzunarul fustei uitate pe scenă rămăsese o filă verde, mototolită, care… M-am căznit să zâmbesc şi cei trei au trecut din nou la manivele.
Roata abia se urnise când am simţit o zdruncinătură. Scârţâitul a răsunat totuşi mai departe; purtată de tăvălugul obezii, mi se năzărea că podeaua se înalţă mereu, însă n-am apucat să mă sperii cu adevărat. Scândurile au fost deodată sub mine, ochii mi-au ieşit din orbite, sânii mi s-au târât o veşnicie pe lemnul aspru şi ceva mi-a scrijelit carnea.
Ţipătul meu s-a împletit cu tânguirea osiei într-un vaier prelung. Roata se învârtea tot mai repede, curând eram iarăşi cu faţa spre sală şi o durere arzătoare m-a încredinţat că nu visasem. Vârfurile cafenii îmbroboniseră sânge, iar în amfiteatru se lăsase o linişte de catedrală.
Dinapoia şevaletelor, mulţimea mă privea de parcă atunci m-ar fi văzut întâia oară. I-am auzit pe cei trei umblând la butucul sărit din lăcaş; apoi, mâini grăbite au apucat manivelele şi am ştiut că roata fusese coborâtă, de astă dată înadins. Nu o s-o facă, m-a fulgerat un gând, nu aşa, înaintea tuturor… Scândurile m-au strivit ca nişte labe de monstru, lacrimile mi s-au prelins pe obraji, pe bărbie, pleoapele mi-au căzut aidoma unor lespezi. Nimeni n-o să-i oprească – mă cumpăraseră şi pentru încă două ore eram a lor! M-am zbătut în legături, mi-am urlat furia, neputinţa, sub ochii de lup strălucind în penumbră. Dar cum să rup lanţurile care mă ţintuiau în cea mai bună dintre lumi?! Încordarea mă istovise, iar când bezna s-a învârtejit asupră-mi, m-am lăsat în voia ei.
… A zecea trecere; sau, poate, a mia. Podeaua mânjită cu dâre roşii se apropia. Genunchii, coapsele, pântecele mi s-au frecat de ea pe rând, o coastă s-a frânt cu un trosnet sec. Hârâitul care-mi ieşea dintre buze a continuat: tavanul, globurile de foc ale reflectoarelor şi iarăşi sala în care siluete tremurătoare, aplecate peste dreptunghiurile de pânză, lipeau zdrenţe din trupul meu.
Călăii. Aceiaşi şi parcă alţii. Încet, aproape solemn, mi-au şters cheagurile de pe carnea terciuită, greblată de aşchii. Am auzit bătăile unui orologiu îndepărtat. Undeva, în pâcla ce umpluse sala au pâlpâit torţe, au lucit coifuri şi săbii. Un cal a nechezat, un şir de umbre venea spre noi îngânând cântări monotone. „Ora pro nobis..“ – „Roagă-te pentru noi… “ Cine să o facă? Exista atotputernicul, îndurătorul Judecător? Dacă da, acum trebuia să se-arate!
Lumea, Timpul galopau într-o polcă nebună. Deasupra mea un cer spuzit de stele, dedesubt stâlpii roţii, înfipţi într-o ţărână uscată ca osul, în jur bărbaţii în rase, cei în armuri, femei cu veşminte brodate. Puţinii aleşi, care hotărau pentru cei fără noroc… M-am văzut în ochii lor, şarpe alb, vârstat cu sânge, contorsionându-se pe altarul de abanos. Totul era adevărat – şi nu putea fi, cu ce greşisem ca să merit asta? Eram cea care trezea inspiraţii de-o zi şi avânturi de-o noapte, eram femeia cu sabie, urmată de puţinii ce căutaseră dreptatea în locul supunerii oarbe? Al cui era trupul care trebuia jertfit de cei puternici pentru că Judecătorul nu se-ndura să-şi întrerupă eternul somn?
Tremuram, o flacără mi se zvârcolea în măruntaie; am şoptit ceva – o întrebare? o rugă? – dar călăii nu mă luau în seamă. Unul mi-a dat la o parte şuviţele muiate-n sudoare, altul trăgea din răsputeri de frânghii, încrustându-le mai adânc. Al treilea şi-a lipit buzele de tâmpla mea; doar atât, însă butucul s-a mişcat din nou pe cei doi stâlpi. „Să nu-ţi fie teamă“, a rostit călăul ce mă sărutase.
Apoi le-a făcut semn celorlalţi să pornească roata.
