Ora 5 în Pall Mall

Era o dimineață târzie de decembrie, nesperat de însorită după burnița mohorâtă a ultimelor zile. Aerul rece intra pe ferestrele larg deschise în biroul meu recent închiriat, la o aruncătură de băț de Wellington Square. Prisha, servanta, tocmai ce îmi lăsase pe masa de lucru tava cu cafea și rulouri cu stafide de Zante, abia scoase din cuptorul de la Chelsea Bun House, răsfățul meu în diminețile nebune, pentru care trebuia să-i mulțumesc Regelui George. În nebunia lui, se pare că a făcut și lucruri bune. Până și clădirea în care mă găseam fusese ridicată, dacă nu din porunca-i, măcar în vremea sa, trei caturi de cărămidă brună, ferestre-evantai și coșuri de fum cu patru guri. Locul potrivit pentru un birou respectabil. Măcar atât, ținând cont de chiria uriașă pe care proprietarul mi-o ceruse pentru primele trei luni. Am inhalat aburii cafelei. Nu exista în lume parfum mai îmbietor. Năravul cafelei se agățase de mine într-atât încât o preferam ceaiului și asta aveam să i-o reproșez prietenului și colegului meu de la Gazetă, Edward Finch, care, într-o dimineață ca aceea, m-a cărat după el până pe West India Docks, de unde m-a îndemnat prin propriul exemplu să cumpăr o ladă de cafea abia descărcată de pe una dintre corăbiile care se întorceau din Lumea Nouă. Am sorbit. Încă prea fierbinte, deși, din păcate, rulourile se răciseră. „Asta e”, mi-am spus. Se văzuseră în lume și tragedii mai mari. Din ele îmi duceam, de fapt, traiul, atât la Gazetă, cât și în noua mea întreprindere. Dacă erai obișnuit cu investigațiile jurnalistice, găseai că nu era mare scofală în a face niscai investigații particulare în timpul liber. Diferența cea mare era în bani. Banii de la Gazetă nu fuseseră însă niciodată suficienți, nici măcar după reducerea taxelor în ‘36, cu atât mai puțin dacă îți doreai o casă în Chelsea, o trăsură Clarence și statutul de membru al unui club al gentilomilor din Pall Mall.

Trecuseră câteva nopți cu somn agitat, bântuite de o senzație de teamă nedeslușită. Aveam nevoie să-mi limpezesc puțin gândurile, poate chiar să-mi golesc mintea și, parcă spre a mă încuraja, mă apucasem să-mi eliberez biroul și să fac ordine prin mormanele de hârtii adunate în vâltoarea ultimelor cazuri. Am dat astfel peste un exemplar din Colind de Crăciun, elegant, în scoarțe roșii și cu titlu aurit, și mi-am amintit că-mi pusesem în plan să-l abordez pe domnul Dickens în vederea unui interviu pentru Gazetă. Vânzările pe care le înregistrase în primele zile de la publicarea cărții erau încurajatoare și, cu o seară înainte, îl văzusem pe Thackeray în cârciuma cea veche de pe Fleet Street cu cartea în mână și zâmbind. Asta mi-a spus multe. În cazul în care cartea avea să fie un succes, mi-ar fi prins bine să-mi asociez numele cu cel al autorului. L-aș fi întrebat, de asemenea, dacă era ceva adevăr în zvonul auzit de la un amic, profesor la Trinity College, cum că ar fi fost părtaș la discuții privind fondarea unui așa-numit „Club al Fantomelor”.

Cum mă hotărâsem să nu primesc, nici să întreprind vizite în acea zi, îi dădusem liber lui Smythe, bătrânul meu vizitiu, cu condiția să-mi stea la dispoziție în sâmbăta care urma. Mă gândeam că, dacă vremea era bună, ar fi fost plăcută o plimbare până în Grădinile Kew. Câteva ore petrecute în serele exotice mă relaxau întotdeauna. Încercam să-mi pun la punct programul până la sfârșitul săptămânii când am auzit ciocanul de ușă. Nu a trecut mult și în cameră și-a făcut apariția din nou Prisha, cu chipul ei măsliniu și privirea plecată, parcă mereu temându-se să nu mă deranjeze, în ținuta-i lălâie și încrețită, alb cu negru, ca de călugăriță și cu boneta-i pleoștită. Cred că se simțea tare stingheră într-o asemenea costumație sobră, ea obișnuită cu culorile țipătoare ale straielor pe care trebuie că le purta în lumea din care venea. Era o fetișcană sfioasă, pe care abia o auzeai când vorbea, străină cu desăvârșire de cochetării, harnică însă și pricepută în ale bucătăriei. Știa câteva rețete colorate și neobișnuite, însă peste măsură de gustoase, mai mult sau mai puțin singurul bagaj cu care, cu ani în urmă, fugind din mahalaua Dharavi, se suise pe vapor în Bombay, cu destinația Southampton. De parcă nu aveam destule hârțoage, mi-a înmânat un bilet adus de un curier. Era de la Finch.

Îmi cerea să ne vedem după ceai la The Midsummer Donkey, cârciuma pe care o frecventau angajații Gazetei, și să discutăm un articol care se cerea scris. Propunerea lui mă lăsă indiferent la început. Știam cât de tare se putea entuziasma uneori, cu atât mai mult după câteva pahare de gin la club și cum vedea articolul secolului în cel mai banal și stupid dintre zvonurile care circulau din gură în gură prin mahalale. Putea fi totuși ceva de importanță. Deși abia dacă se uscase vopseaua pe firma din fața clădirii, avusesem primele solicitări. Cum ceream plata în avans a unei jumătăți din onorariu, banii veneau constant, indiferent de durata investigațiilor. Chiar dacă de cele mai multe ori clienții ne erau soți geloși care ne cereau să le urmărim consoarta, avusesem măcar jumătate de duzină de solicitări atât de suspecte încât nu le-am acceptat decât după ce ne-am sfătuit îndelung. Pot spune că ne vârâsem nasul destul de adânc în treburi care nu ne-ar fi privit nicicum dacă nu ar fi existat oameni care să ne plătească sume consistente pentru a face săpături. Să zicem doar că eram ceva mai nevricoși în ultima vreme și că nu ieșeam pe stradă dacă nu aveam un Derringer încărcat sub pulpana hainei.

Mai bine de șase ceasuri mă despărțeau de întâlnire, așa că aveam timp suficient să-mi pun în ordine celelalte afaceri, să triez materialele pentru rubrica mea de duminică și să transcriu ultimele pagini din carnetul meu cu scoarțe de un adânc albastru imperial, culoarea Clublui Magellan, și în care îmi țineam însemnările investigațiilor. Am dus la gură ceașca de cafea, mi-am aprins o țigaretă și am început să frunzăresc ediția din acea dimineață a Gazetei, lăsată în zori pe trepte de pionul meu, la fel de caldă ca rulourile de la brutărie. M-a captivat un articol scris de Finch, despre o nouă colecție a Muzeului de Istorie Naturală, peste două mii de specii de insecte, printre care și un cărăbuș albastru, originar din India, ale cărui aripi, uscate, pisate și dizolvate în etanol, fuseseră folosite din cele mai vechi timpuri în obținerea de vopseluri. Oamenii și-au dat seama însă la un moment dat că dacă aruncai o linguriță de praf de cărăbuș în ceașca de ceai a cuiva, respectivul murea în decurs de câteva ceasuri, fără ca otrava să lase urme în corp. În India, sternocera, numită astfel după genul din care făcea parte cărăbușul, devenise astfel otrava preferată de amantele geloase, de soțiile care voiau să pună mâna pe averea bătrânilor soți, de spioni sau, în general, de cei care voiau să scape în mod discret de o persoană incomodă. Finch fusese dintotdeauna pasionat de bizar și de macabru.

Mi-a luat până după-amiază să-mi pun totul în ordine. Îmi era foame și, cum nu aveam poftă de niciuna dintre mâncărurile condimentate gătite de Prisha, am ieșit să iau prânzul la o mâncătorie din Sloane Square. M-am ospătat zdravăn, gâscă prăjită, cu mere de Nottinghamshire în sos de cidru, spălată cu o cupă de vin spumant. Sătul și mulțumit, doar cu o ușoară părere de rău că-i dădusem liber vizitiului, am chemat o trăsură care să mă ducă la cârciuma gazetarilor. Aș fi ajuns numai bine cât să mă afund într-unul dintre fotoliile confortabile din lemn de palisandru învelit în bumbac de Lancashire și să-mi mângâi budihanul în tihnă până avea să sosească și asociatul meu.

L-am așteptat două ore acolo, însă nu a mai ajuns. Nu m-am alarmat. Mai trecusem prin astfel de experiențe cu el. Fie se înhăitase cu vechi tovarăși de pahar, fie agățase vreo femeiușcă pe la vreun colț de stradă, fie îi venise vreo idee strălucită pentru vreun articol sau în vreo investigație și fugise acasă valvârtej pentru a se cufunda în câteva ore de scris febril. M-am alarmat abia când am ajuns înapoi în Wellington Square spre a găsi biroul răvășit și pe Prisha ghemuită într-o debara, tremurând și vorbind în hindi. Nu am reușit să scot nimic de la ea. Am cercetat biroul, însă nu părea să lipsească nimic. Doar că toate dosarele îmi erau vraiște și hârtiile zăceau împrăștiate pe podea. Abia într-un târziu am băgat de seamă că pe birou mă aștepta o carte de vizită pe care nu se găsea niciun nume, nicio adresă, nimic în afară de un cărăbuș albastru. Noaptea a trecut anevoie, încercând să mă adorm cu jumătate de sticlă de rom de Barbados, strângându-mi la piept credinciosul Derringer.

De cum s-a luminat afară, i-am spus servantei să-l trimită pe Smythe să mă ia de la Gazetă de îndată ce ajunge și am ieșit în King’s Road în speranța că aveam să găsesc o trăsură. După vreun sfert de ceas, aproape că a dat peste mine o caretă hackney, din păcate cu un interior murdar și urât mirositor. M-a dus însă la acolo unde trebuia să ajung. Nimeni de la Gazetă nu-l văzuse pe Finch din zorii zilei anterioare, când ieșise spunând că avea să se întoarcă în scurt timp. Negăsindu-l pe directorul Carlyle, am discutat cu Abbott, redactorul-șef, i-am spus că Finch îmi propusese să ne întâlnim, însă nu mai ajunsese și l-am întrebat dacă știa sau bănuia la ce lucra. Mi-a spus că ultima dată se agățase de cea mai recentă întorsătură luată de vechea poveste a lui Spring-heeled Jack. Din câte se părea, un meșteșugar bătrân aflat în slujba Marchizului de Waterford ar fi povestit cum făurise ghetele cu arcuri și un suflător de flăcări pe bază de alcool etilic, instrumente pe care stăpânul său le folosise pentru a teroriza Londra cu ani în urmă. Era o poveste pe care nu credeam că ar fi luat-o în seamă nicio publicație serioasă, cu atât mai puțin cu cât nu trecuseră mai mult de câteva luni de când un alt bărbat îl denunțase pe Sir William Magnay, lordul-primar, ca fiind omul din spatele înspăimântătoarei arătări. În încheiere, Abbott mi-a spus că dacă voiam să-l găsesc pe Carlyle, puteam să-mi încerc norocul la Clubul Magellan din Pall Mall, club pe care îl frecventam și eu și Finch, întrucât cu o zi în urmă îl auzise spunând ceva despre un ceai botezat Îmbrățișarea lui Parvati, proaspăt adus din India și de care nu se mai putea sătura și care nu putea fi găsit nicăieri în altă parte decât acolo.

Am ajuns la club înainte de prânz. Am intrat pe Strada Pall Mall dinspre St James’s și am oprit la puțin timp după ce am trecut prin fața Palatului. Sumbru loc, cu atât mai mult după moartea bunului Rege William. Strada era tăcută. Copacii desfrunziți, stâlpii de iluminat cu gaz, impunătoarele clădiri de la început de secol, găzduind nenumăratele cluburi în fața intrărilor cărora așteptau trăsuri. Am intrat pe ușa cu paneluri, vopsită în albastru imperial, și mi-am făcut ochii roată. Carlyle nu era acolo. M-am decis să-l aștept și am comandat o ceașcă din deja celebrul ceai care mi-a fost lăudat ca fiind atât de bun încât făcea de rușine ceaiul de Darjeeling. Mi-a fost adus un ceainic din cupru și, în locul ceștilor din porțelan de Bristol, o ulcică din lut roșiatic, fapt care m-a surprins ținând cont de luxul obișnuit al locului. Era o atmosferă plăcută în încăpere. Nu era prea multă lume, ceea ce de cele mai multe ori avea un efect liniștitor asupra mea. Mănunchiuri de vâsc și ilice atârnate de grindă, focul făcut în șemineul lângă care fusese așezat un brad înzorzonat, după modelul german adus de Prințul Albert la Castelul Windsor, o vanitas de Holbein cel Tânăr atârnată în garderobă, fumul parfumat al țigărilor de foi învăluind fresca înfățișând nava Victoria, zgomotul câte unei sticle de șampanie desfăcute fără vreun motiv anume. Am întrebat în stânga și în dreapta despre Finch până am dat peste un servitor care mi-a spus că-l văzuse acolo cu o zi în urmă, la ora ceaiului.

— Era singur? am vrut să știu.

— Da, a dat din cap servitorul. Părea agitat. N-a stat mai mult de o oră.

— Și nu a vorbit cu nimeni timp de o oră? Nu prea-i stă în fire lui Finch să-și țină gura închisă atâta vreme.

— Ah, poate doar cu domnul care ne-a livrat ceaiul și zahărul. I-am văzut făcând schimb de cărți de vizită. Știți, ceaiul acesta nou este atât de rafinat încât pentru el nu se pretează zahărul obișnuit, ci un zahăr pudră special, zahăr de Himalaya.

Servitorul îmi arătă plin de mândrie un borcănaș în care scânteiau câteva lingurițe de pulbere azurie.

— Doar că este exorbitant de scump. Mult mai scump decât ceaiul.

— Poate altădată, i-am spus, îndreptându-mă spre privată.

M-am dat cu apă pe față, gândindu-mă că mi-ar fi prins mai bine un rom sau măcar un grog decât un banal ceai. Până m-am întors, ceaiul îmi fusese deja adus. Am sorbit curios. Nu m-a impresionat. Mi s-a părut prea aromat pentru gusturile mele. Simțisem în el o tentă de mosc, de parcă aș fi băut parfum fierbinte. Preferam oricum cafeaua.

După a doua țigaretă, mi-a venit ideea să-i fac o vizită lui Finch. Nu știu de ce nu mă gândisem până atunci. Sau poate că-mi trecuse prin minte, însă mi se păruse un gest atât de disperat, încât nu-l luasem în seamă, așa cum nu mă gândisem decât fugar la a da de veste printre sursele mele că îmi căutam asociatul întrucât bănuiam că i se întâmplase ceva rău. Deși eu și Finch petreceam mult timp împreună, nu ne vizitasem niciodată. Nici n-aș fi știut unde stătea dacă în iarna care trecuse nu ar fi răcit și mi-ar fi cerut să-i trimit un pachet cu niște cărți care să-i țină mintea întreagă câtă vreme avea să stea încuiat în casă. Am căutat în carnetul meu cu scoarțe albastre și am găsit-o. Nici măcar nu era departe. Am lăsat vorbă pentru domnul Carlyle să mă aștepte la ora ceaiului întrucât trebuia să discutăm un subiect important. Înainte să ies, chelnerul care-mi servise ceaiul mi-a spus discret:

— Sper că v-a plăcut. Domnul Finch l-a savurat până la ultima picătură și s-a lins pe buze apoi. A zis că parcă este făcut din frunza Evei. Știți, sunteți un membru de seamă al clubului, se apropie de mine de parcă se pregătea să-mi spună un mare secret. Vă văd aici cam în fiecare zi. Mi-am spus că meritați măcar o linguriță din zahărul special. Mi-am permis să o vărs în ceașca dumitale. Nu spuneți însă nimănui.

Am vrut să-i mulțumesc, însă tot ce mi-a ieșit o fost un fel de încruntătură și o clătinare din cap.

În zadar am bătut în ușa lui Finch. Casa rămânea tăcută ca un cavou înfășurat în lăstari de iederă roșie. Am încercat să privesc pe fereastră, însă perdelele groase erau trase. Am așteptat o vreme în trăsură. O stare plăcută de moleșeală începuse să mă cuprindă. M-am dezmeticit însă deodată când pe lângă trăsură a trecut o ceată de puști cântând în galeză un colind vioi. Mi-am luat inima în dinți și m-am îmbrâncit zdravăn în ușă de câteva ori, fără să reușesc mare lucru. L-am rugat atunci pe Smythe să mă ajute. Deși trecuse de mult de prima tinerețe, era un bărbat robust, lat în umeri și cu oase tari. Nu i-a trebuit decât să-și ia avânt și să se năpustească asupra ușii precum locomotiva lui Trevithick, că și aveam cale liberă spre vestibulul lui Finch. I-am cerut vizitiului să mă aștepte afară.

Am înaintat prin holul întunecos, îmbrăcat într-un tapet cu roze brumării, până în camera de zi. Era frig ca pe stradă. Am strigat numele stăpânului casei. În zadar. Locuința avea aceeași dispunere cu a mea, astfel încât nu mi-a fost greu să mă orientez. Am continuat spre birou și acolo, așezat în scaunul său, părea să mă aștepte Finch. În smochingul său cadrilat, cu ochii deschiși și mâna înțepenită pe masa goală. O călimară se vărsase și cerneala se întinsese, întunecată ca sângele de dragon, peste tăblia lăcuită. Nu mai era nevoie de vreo confirmare. Nu aveam de ce să-l scutur sau să-l mai strig. Cu mâinile în cap, am început să mă învârt prin încăpere până m-am împiedicat de o o valiză. Nu era încuiată.

Un teanc de hârtii vraiște, de parcă Finch le-ar fi luat în grabă și le-ar fi aruncat în bagaj. Am găsit astfel ceea ce-l preocupase pe asociatul meu în ultima vreme, o afacere dubioasă în care erau implicate persoane din păturile cele mai înalte. Numai la o primă citire, recunoșteai nu numai numele unor membri ai Parlamentului și al unor cavaleri, ci și al câtorva purtători de sânge nobil. „Prietene Finch, în ce te-ai băgat?”, am întrebat cu glas tare. Finch mă privea tăcut. M-am gândit că ar fi trebuit să-i închid totuși ochii. Găseam că era ceva indecent într-un mort cu ochii deschiși, de parcă duhurile de pe lumea cealaltă m-ar fi privit prin ei ca prin gaura cheii. În conspectele asociatului meu reapăreau referiri la o companie înregistrată în Bombay și, din câte se părea, implicată în comerțul cu sclavi chiar și la un deceniu după Legea de Abolire. Sute de mii de oameni fuseseră luați din Africa de Vest și transportați cu acte false spre Lumea Nouă contra unor profituri fabuloase.

Am trecut prin hârtii, sute de pagini de liste, mărturii, scrisori, jurnale de bord și facturi. Pe una dintre hârtii se putea vedea cromolitografiată emblema companiei, un cărăbuș albastru. Nu neg faptul că am bănuit-o pe Prisha că nu era străină de toată afacerea, însă biata fată probabil că era nevinovată. Faptul că-și avea obârșia în mahalalele Bombayului nu dovedea nimic, așa cum faptul că eram londonez nu mă lega în niciun fel de Spring-heeled Jack. M-am apropiat de cel care fusese prietenul meu. Am oftat și l-am bătut pe umăr. Îmi fusese un tovarăș de seamă. Atunci am văzut că sub palma sa rece și albă ca varul se găsea o carte de vizită. I se vedea doar un colț, însă știam că nu conținea niciun nume, nici vreo adresă.

Am simțit o împunsătură în piept. Mă sufocam. Îmi simțeam pieptul strâns de parcă m-ar fi cuprins toate cele opt brațe ale zeiței Parvati. Capul mi se încinsese deodată, de parcă sângele începuse să-mi dea în clocot și scăpărări albăstrii începură să-mi apară în fața ochilor. Mi-am dat seama prea târziu de ce se întâmpla. Poate că până la urmă nu aveam stofă de detectiv. Mai bine rămâneam la ale gazetăriei. Sau poate de acolo ni se trăgea. M-am trântit în fotoliul din fața biroului și mi-am privit prietenul. Carevasăzică, asta ne fusese. Așa se termina totul. Fusesem prieteni vreme de două decenii, însă nu credeam că avea să ne fie dat să sfârșim împreună. Putea fi și mai rău, presupun. M-am întrebat doar pe cine avea să delege Abbott să scrie despre moartea noastră sau dacă avea poate să ne facă marea cinste de a scrie el însuși povestea.

Directorul Carlyle m-a așteptat două ore la club, însă eu nu am mai ajuns. Nu s-a alarmat. Mai trecuse prin astfel de experiențe cu mine. Se gândi că fie mă înhăitasem cu vechi tovarăși de pahar, fie agățasem vreo femeiușcă pe la vreun colț de stradă, fie îmi venise vreo idee strălucită pentru vreun articol sau în vreo investigație și fugisem acasă valvârtej pentru a mă cufunda în câteva ore de scris febril.

 

 

        decembrie 2017, Londra

Despre George CORNILĂ

George CORNILĂ a scris 15 articole în Revista de suspans.

criitor și publicist român, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cunoscut mai ales pentru trilogia istorico-fantastică Regele lupilor, numită și „Saga dacică”. „Regele lupilor” (Cartea I: "Toiagul de stejar", Cartea a II-a: "Fierul zeilor" și Cartea a III-a: "Povara coroanei") reprezintă o fantezie istorică, în care războinici daci, soldați romani și barbari cimerieni trăiesc pe pământuri câștigate din ghearele balaurilor, ale zmeilor, ale scorpiilor și ale ghionoilor, într-o lume a farmecelor, a blestemelor și a miracolelor, deasupra căreia veghează o sumedenie de zei, unii milostivi, alții necruțători. Considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori români, a debutat în 2007, cu romanul psihologic „Cu dinții strânși”, urmat în 2013 de „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, laureat al unei pleiade de premii. În 2014, publică primele două volume ale trilogiei istorico-fantastice „Regele lupilor”, o apariție unică în spațiul cultural românesc, încheind seria în 2016. Cu o gamă vastă de preocupări, George Cornilă este autorul a numeroase nuvele, povestiri și articole de-a lungul ultimului deceniu, abordând curente, genuri și teme variate, propunând deopotrivă scrieri realiste, suprarealiste, postmoderniste, psihologice, istorice, fantastice și science fiction, făcându-se remarcat prin complexitatea scriiturii, prin realismul descrierilor și prin vivacitatea imaginației. Romane: “Regele lupilor. Cartea a III-a: Povara coroanei", Ed. Delfin, București, 2016; “Regele lupilor. Cartea a II-a: Fierul zeilor“, Ed. Delfin, București, 2014; “Regele lupilor. Cartea I: Toiagul de stejar“, Ed. Delfin, București, 2014; “Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, Ed. Salonul Literar, Odobești, 2013; Ed. eLiteratura, București, 2013 – Ediția a II-a; “Cu dinții strânși”, Ed. Andrew, Focșani, 2007; Proză scurtă: "Anno Domini 1658: Fiducia", 2016; "Străjerul orb", 2014; ”Exodul lui Gul”, 2013-2014; ”Pisica lui Leif Eiriksson”, 2013; ”Țapul negru”, 2013; ”Poama-balaurului”, 2012; “Amurgul peste vii brumate”, 2010; “Cazul domnului Vaschak”, 2010; ”Instalatorul polonez”, 2009; ”În pântecul pământului”, 2008; “Iarna roșie“, 2008; “Tavan înstelat“, 2008;

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *