Noaptea se lăsa peste ierburile înalte și uscate ale savanei, când Dr. William Thompson parcurgea ultimele mile care îl mai despărţeau de destinaţie. Printre foşnetele tufişurilor şi chiotele hienelor pătate, tuna motorul maşinii de teren, un Land Rover III SW vechi de mai bine de treizeci de ani. Zguduit fără contenire, Thompson învățase când să facă mișcări scurte și iuți și când să se oprească, astfel încât să nu mâzgălească prea rău hârtia în încercarea de a-și face minuțioasele însemnări în carnetul său cu coperte verzi. Era pentru prima oară când vizita Africa. Avusese un zbor lung până în Dar es Salaam şi de acolo un altul plin de trăiri puternice până la Kigoma, la bordul unui avion care părea să se destrame la fiecare pală de vânt. Sărutase pământul la aterizare. Așa îl găsise Kweli Ngowo, cel care avea să-i fie ghid şi şofer. Chiar și după aproape șaisprezece ore pe drum, englezul nu se simțea obosit, ci mai degrabă nerăbdător să ajungă până la căderea întunericului în Marungwi, un mic sat de pescari şi de păstori, de unde veneau cele mai recente zvonuri despre făptura care îl atrăsese acolo, scoțându-l din confortul și siguranța biroului său londonez.
Apropiindu-se, văzu prin pâcla înserării că satul era construit pe circumferința unui cerc şi înconjurat cu un zid protector. Maşina de teren trecu printr-una dintre cele patru intrări, chiar în timp ce sătenii îşi duceau vitele watussi spre centrul satului, unde le socoteau ocrotite de lei și de hiene sau de alte fiare încă mai temute. Casele circulare aveau acoperişrile din ierburi uscate și pereţii durați din trunchiuri subţiri de copaci, lipite între ele cu baligă de vacă. Thompson, purtătorul unui nas sensibil, de absolvent de Cambridge, avea să aibă nevoie de ceva vreme pentru a se obișnui cu mirosul tare care plutea prin sat. În afară de cei câţiva oameni care îşi mânau vitele, nu mai era nimeni afară. Întunericul căzu parcă deodată, prăvălindu-se peste sat, greu, dens, lăsându-se străpuns doar în câteva locuri de mici focuri de veghe.
După o primire scurtă, ceremonioasă doar prin gesturile largi și bucuria încordată, Juma Kasembe, căpetenia satului, îi oferi englezului binecuvântarea din pragul colibei sale, dându-i în același timp de înțeles că acea noapte nu avea să-i rezerve mai mult.
— Noaptea stau treji doar duhurile rele și cei care ne apără de ele, mai spuse căpetenia cu un picior înăuntru.
Pornind la rându-i spre locul în care avea să înnopteze, savantul observă cu o oarecare uimire că ghidul său, pe care nu îl crezuse a fi un om înstărit, avea două case. Kweli fusese căsătorit de două ori, după cum avea să afle Thompson și, potrivit datinii, a doua soţie îşi construise casa în stânga celei ridicate de prima. Într-una dintre colibe avea să fie chiar el găzduit, iar după ce îl conduse până la intrare, ghidul îi ură musafirului o noapte liniștită şi îl sfătui, repetând cu alte cuvinte spusele căpeteniei, să se odihnească de îndată ce avea să termine de mâncat. Cina avea să-i fie adusă îndată.
Thompson găsi că se simţea nerăbdător, surescitat și în același timp temător. Deși era curios, nu ar fi vrut să colinde prin sat noaptea şi să se expună unor pericole care puteau fi atât de variate, de la câinii sătenilor la animale de pradă venite din savană sau chiar la sătenii care l-ar fi putut considera un intrus. Unii dintre ei poate că nici nu mai văzuseră vreodată un om alb. După ce mâncă peştele nkupi şi orezul care îi fuseseră aduse într-un castron de lut, englezul îşi continuă însemnările la lumina unei lanterne până târziu în noapte.
Zorii îl găsiră întorcându-se şi răsucindu-se pe crivatul din araci, tare și incomod ca un pat de cuie. Cerul cărămiziu, cu izbucniri violacee, lumina colibele prăfuite, recreând pentru Thompson priveliștea de basm specifică răsăriturilor şi apusurilor africane, pe care el o știuse până atunci doar din fotografii. Noaptea trecuse fără incidente, dar şi fără somn. Englezul ieși din colibă și îl găsi pe Kweli însoţit de doi câini aurii, lângă nişte pietre rotunde, încă fierbinţi de la focul din noaptea trecută. Ghidul îl salută cu o înclinare scurtă a capului și îi făcu semn să-l urmeze. Se îndreptară spre partea de nord a satului unde, avea să afle Thompson, se găsea casa unei familii în jelanie.
Cu patru luni înainte, Dr. William Thompson, biolog specializat în criptozoologie, apăruse în faţa consiliului Institutului Regal de Zoologie cerând fonduri pentru a întreprinde o expediţie în Estul Africii pentru a găsi un animal despre care puţini oameni de ştiinţă credeau că exista. În lunga sa expunere, la care câțiva distinși membri ai Institutului nu se sfiiră să caște, Thompson aduse în discuție o multitudine de rapoarte și zvonuri, înregistrate sau auzite în ultimii o sută de ani.
— În 1922, căpitanul William Hichens, magistrat britanic în Lindi, Tanganyika (în prezent Tanzania), a consemnat următoarele evenimente:
Ducându-se să preia garda de noapte de la camaradul său, un ofiţer a observat că acesta lipsea. După o scurtă căutare, cadavrul mutilat al santinelei a fost găsit lângă un grajd. Era evident că tânărul askari fusese atacat şi omorât de un animal, probabil un leu, deşi de mulţi ani nu mai fuseseră văzuţi lei în zonă şi nu se întâmplase niciodată ca aceştia să intre în sat. În pumnul strâns al victimei, au fost găsite smocuri de blană cenuşie, smulse, desigur, în timpul luptei. Discutam bulversaţi despre acest incident în biroul din boma în dimineaţa următoare, când guvernatorul provinciei, bătrânul Liwali, a intrat grăbit în cameră, aducând cu el doi oameni care îngenuncheară, vizibil speriaţi. În noaptea care trecuse, văzuseră lângă piață cum o felină uriaşă, cu blana gri cu pete alungite, fără îndoială, misterioasa nunda, temută de toţi sătenii de pe malul lacului Tanganyika, sărise din umbre şi-l trântise la pământ pe ofiţer. Liwali, om în vârstă, educat şi respectat, a confirmat că, de-a lungul anilor, satul mai fusese atacat de nunda în repetate rânduri. Aceasta nu era nici leu, nici leopard, ci un alt soi de felină uriaşă, de mărimea unui măgar și cu blana marmorată.
— Hichens mai auzise astfel de poveşti ale sătenilor, însă le considerase superstiţii prosteşti. În noaptea care a urmat însă, alt ofiţer a fost sfâşiat, iar în mâinile sale şi în cataramele uniformei au fost găsite smocuri de blană cenuşie. Aceasta a fost, din câte ştim, prima dată când a fost menţionat acest animal în presa europeană, însă localnicii îl cunosc de secole. Blestemata nunda sau mngwa, în traducere „cea ciudată”, le bântuie coşmarurile noapte de noapte din cele mai vechi timpuri. Un vechi cântec de război swahili, scris în jurul anului 1150 spunea:
Nu vreau să locuiesc în oraş şi să devin un leneş fără valoare,
Ci vreau să mă încumet în pădure să fiu mâncat de Mngwa!
— În Swahili Tales, Edward Steere aminteşte de povestea sultanului Majnun şi despre pisica sa care începe să mănânce pui de găină, apoi oi şi capre și tot crește până se transformă în nunda. Fiul sultanului, care jură să o omoare, o descrie ca fiind pătată ca o civetă şi ca având urechile mici și coada groasă. În 1926, vânătorul scoţian Patrick Bowen a susţinut că a urmărit o mngwa care târâse un băiat în pădure. Bowen, împreună cu un alt bărbat s-au luat după urmele animalului, asemănătoare cu cele ale unui leopard, însă mult mai mari, mai mari chiar şi decât urmele celui mai mare leu. Bowen a notat că blana animalului era pătată, dar diferită de cea a unui leopard. De asemenea, el bănuia că atacurile care au fost atribuite unui chemosit sau ursului nandi, un alt criptid, în căutarea căruia nu am de gând să plec acum, sunt de fapt atacuri ale amintitei nunda. Despre discuţiile cu Bowen scrie mai pe larg Frank W. Lane în 1954, nu înainte de Hichens, care în 1937, ne aduce la cunoștință reînceperea atacurilor:
Un om a fost adus la mine în Mchinga, întins pe o targă, teribil de mutilat de un animal. El susţinea că fusese atacat de mngwa. Pe patul de moarte nimeni nu minte. Un cântec de vânătoare vorbeşte despre simba (leu), nsui (leopard) şi mngwa în acelaşi vers, arătând că în tradiţia populară acestea sunt trei animale distincte, care nu sunt confundate unul cu altul.
— Din câte reiese din relatări ulterioare, acel om era un vânător iscusit, care cunoştea atât savana, cât şi pădurea, care ştia obiceiurile animalelor şi care adeseori vâna leoparzi cu suliţa. Frica pe care o simţeau sătenii este descrisă cel mai bine tot de căpitanul Hichens:
Multe nopţi după atac, tot satul era terorizat şi, deşi dublasem numărul de ofiţeri de pază, ne-a fost foarte greu să convingem oamenii să îşi reia lucrul şi atribuţiile. Aceştia erau aceeaşi oameni pe care îi văzusem cu ceva timp în urmă fugărind un leu prin savană, înarmaţi doar cu beţe. Nu le este frică de nimic altceva în afară de mngwa.
— Se consemnează că, în următoarele luni, bilanţul morţilor s-a ridicat la douăzeci şi trei de oameni şi o sută opt animale domestice. Sute de băştinaşi, askari şi ofiţeri britanici, au pornit o acţiune de urmărire şi capturare a fiarei, dar aceasta nu a putut fi găsită. Probabil deranjată sau descurajată de zgomotul hăitaşilor, nunda s-a retras adânc în inima întunecată a pădurii, acolo unde orice se poate face pierdut şi unde niciun om nu îndrăzneşte să se aventureze. Mărturii ale unor astfel de întâmplări au apărut frecvent în următorii ani.
Expediţia din 1949 nu a fost încununată de succes, iar apoi tulburările politice şi sociale din zonă au făcut imposibile alte încercări de acest gen. Multă vreme nu s-a mai auzit nimic, dar aceasta nu înseamnă că nu s-a mai întâmplat nimic, ci poate doar că din pădurile africane până la noi în Londra informaţia ajunge foarte greu. În acele locuri trăiesc triburi care duc acelaşi mod de viaţă ca în Epoca de piatră. Şi, ca şi marile animale carnivore din Pleistocen, Smilodon, Machairodus sau leopardul Panthera crassidens, nunda îi ucide şi îi terorizează. Poate nunda este chiar acelaşi carnivor, rămas neschimbat de sute de mii de ani. Domnilor, aceasta ar fi una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului. Poate nici nu bănuim ce lumi primordiale există ascunse adânc în locuri încă neexplorate. Vracii tribului ehutoko dau vina pe cei din tribul mazunda şi cred că făptura pe care noi o căutăm nu este nimic altceva decât magie neagră, o plămădeală din cenușa sacrificiilor închinate unor cumpliți zei păgâni, walaani, o bestie din scrum, cu ochi de tăciune. Noi suntem însă oameni de știință. Prin urmare, dacă nunda există, și eu cred că există, nu poate fi decât o specie încă necunoscută.
După cum ştiţi, în 2006, o echipă formată din colegi de-ai noștri au descoperit o nouă specie de felină, leopardul marmorat de Borneo care, potrivit studiului ADN, este cea mai primitivă specie de felină care încă mai supravieţuieşte. Această descoperire arată clar că nu cunoaştem în totalitate lumea în care trăim şi că încă ne mai putem minuna, chiar şi în secolul al XXI-lea.
Desigur, după cum susţinea şi teoria propusă de Bernard Heuvelmans, nunda ar putea fi un specimen al unei specii cunoscute, având însă o mărime şi un colorit anormale. Aceasta ar putea fi un leopard sau chiar o pisică aurie. Sau poate este totuşi o specie relictă de felină mare, necatalogată. Eu sunt însă convins că nu este vorba doar de exemplare răzleţe, ci de o populaţie mai numeroasă, trăind în zone extrem de inaccesibile pentru oameni. Sunt mărturii că ar fi fost văzute feline asemănătoare şi în state învecinate Tanzaniei, precum Rwanda, Uganda sau Kenya.
După cum spuneam, lucrurile păreau că se liniștiseră până în urmă cu trei zile, când doi bărbaţi, tată şi fiu, din satul Marungwi, de pe malul lacului Tanganyika, au fost rupţi în bucăţi la marginea așezării, în timp ce se întorceau de la pescuit. Este tragic, însă la fel de tragică ar fi ignoranța noastră.
Două săptămâni mai târziu, Thompson primea finanțarea pentru o expediție. Avea o lună la dispoziție să dovedească faptul că nunda nu era doar un basm, o închipuire colectivă, ci o nouă specie, un animal din carne și oase.
Noaptea lipsită de evenimente îl bucura, dar îl şi dezamăgea pe Thompson. O parte din el se aşteptase ca, de cum pusese piciorul în Africa să şi dea peste indicii ale existenţei misterioasei făpturi. Discută cu familia celor doi bărbaţi ucişi, intermediat de ghidul său, vorbitor atât de swahili, cât şi de limba engleză. Deşi trecuse mai bine de o lună de la tragedie, membrii familiei erau încă vizibil afectaţi, cu atât mai mult cu cât, în afară de bătrâni, cei doi erau singurii bărbaţi care puteau întreține casa vânând şi pescuind. Cele trei fiice stăteau cu privirea în pământ şi cu lacrimi în ochi în timp ce mama lor povestea cele întâmplate:
— Au plecat de dimineaţă aşa cum plecau de obicei, doar ei doi, pentru a nu trebui să împartă captura cu nimeni. Nu erau înarmaţi pentru că, de multă vreme, nu se mai întâmplase nimic prin împrejurimi. Lumea aproape că şi uitase de nunda şi doar cei bătrâni o mai aminteau. Se făcuse seară şi ei nu se întorseseră. Eram îngrijoraţi şi flămânzi, când un copil din sat a fugit spre noi şi ne-a spus că trupurile lor sfârtecate au fost găsite nu departe de sat. A trebuit să gonim şacalii şi vulturii-pleşuvi care smulgeau din ei bucăţi de carne.
Înfiorat, Thompson se ridică, îşi oferi condoleanţele şi plecă grăbit, urmat de Kweli.
— De când nu mai avusese loc vreun astfel de atac? bâigui el într-un târziu către ghid.
— De ani mulţi. Eram copil când am auzit ultima oară despre nunda, răspunse Kweli fără a sta pe gânduri.
— Şi de la această nenorocire s-a mai întâmplat ceva ciudat?
— Oameni nu au mai fost ucişi, dar au mai dispărut animale, în mare parte capre şi viţei, însă acestea puteau fi atacate de orice animal din savană. Pentru noi, nu este nimic neobişnuit să ne mai fie furată câte o vită din când în când.
După masa de prânz, la care englezul fu servit cu lapte amestecat cu sânge de vacă, după un obicei împrumutat de la tribul Maasai. Păstorii de la poalele Muntelui Kilimanjaro mâncau rar carne de vită, socotind că era destul ca la anumite intervale să le facă vacilor o mică incizie în vena jugulară pentru a le lua câte puţin din sângele hrănitor, animalele refăcându-se astfel în scurt timp. Thompson ceru să fie dus în pădure pentru a căuta urme. Nu îl interesa savana care se întindea la est de sat, întrucât toate mărturiile descriau nunda ca fiind un animal care trăia mai degrabă în junglele dese. Mai ceru căpeteniei Kasembe să fie acompaniat de trei oameni bine înarmaţi, destui pentru a fi în siguranţă și nu atât de mulți încât să facă prea mare gălăgie. Spre ieşirea din sat, Thompson fu avertizat să fie atent la capcanele puse pentru nunda, adunate de-a lungul timpului întrucât aceasta nu călcase niciodată într-o capcană şi nici nu mâncase din carnea otrăvită care îi fusese lăsată până la intrarea în pădure.
Pe măsură ce se apropiau de lac, în faţa ochilor lui Thompson se desfăşura tot mai măiestuoasă priveliștea Munţilor Mahale, cu pantele lor viu colorate și cu piscurile ca nişte turnuri care-i amintiră de Oraşul de Smarald din Tărâmul Oz, neschimbate de milenii. Englezul se gândi că se găsea în ceea ce fusese cândva o adevărată grădină a Edenului, în care încă mai viețuia una dintre cele mai mari populaţii de cimpanzei, trăind precum primii oameni din urmă cu două sute de mii de ani.
Ajunşi pe malul lacului, se suiră într-o pirogă, întrucât era mai uşor să ajungă pe apă în partea de pădure unde pescarii aflaţi în larg susțineau că văzuseră animale ciudate. Ceea ce îl uimi pe englez, pe lângă temperatura foarte ridicată a apei, fu faptul că aceasta, aparent bleumarin cu nuanţe de gri, devenea aproape transparentă odată ce era privită de sus, putându-se vedea până la o adâncime de zece, dacă nu chiar douăzeci de metri, unde miriade de peşti multicolori, precum cei din acvarii, se răsuceau în veșnica lor goană. Își dădu seama încă o dată că traiul în confortul londonez îl privase de asemenea minunății. La urma urmei, își aminti el, Lacul Tanganyika avea o suprafaţă aproape cât a Ţării Galilor şi a Irlandei de Nord luate împreună şi o adâncime mai mare decât înălţimea oricărui vârf muntos din Marea Britanie.
— Mai la nord se varsă râul Rusizi, prin Burundi, arătă Kweli cu mâna. Probabil ştiţi că în acel râu trăia crocodilul uriaş numit Gustave, vinovat pentru moartea a sute de oameni. Dar pentru noi, aflaţi în barcă, sunt mult mai periculoşi hipopotamii decât crocodilii.
— Chiar așa? se prefăcu surprins Thompson doar pentru a-i cânta în strună însoțitorului său.
— Prin aste locuri, duhurile pădurilor și ale apelor sunt furioase pe noi, spuse Kweli și glasul său, îndulcit de accentul african, păru peste măsură de trist.
Stoluri de păsări trecură pe lângă barcă, flamingo, marabu, ibişi, cocori-soare şi păsări de apă mici, spoite în toate culorile curcubeului. Un vultur-pescar fulgeră pe lângă ei şi se înălţă cu un peşte zbătându-i-se în gheare.
— Scoateţi mâna din apă! țipă deodată ghidul văzând că englezul își lăsase nepăsător o mână să treiere calda unduire. Peştii-tigru sau somnii vundu vă pot lăsa fără degete!
După aproape un ceas, traseră barca la ţărm şi, înainte de a coborî, îşi puseră pe ceafă măşti cu chipuri omenești.
— Fiarele nu atacă niciodată omul din faţă. Nu putem decât spera că şi nunda are aceleaşi obiceiuri.
Thompson tresări când unul dintre însoțitorii care stătuseră până atunci scrutând împrejurimile, muți și încruntați, îi puse în mână o mitralieră AK-47. Deși avea la el o puşcă de vânătoare Covid 209 Magnum, nu folosise niciodată o armă de foc. Una dintre gărzi îi trecu breteaua peste gât și-i arătă mormăind cum trebuia folosită. Cu un curaj nou dobândit, englezul păși pe mal.
— De un lucru putem fi siguri, rânji el. Niciun animal nu este imun la gloanțe.
— Animalele nu, bâigui Kweli. Însă duhurile…
Cântece stridente ale unor păsări nevăzute, ascunse în frunzișul copacilor înalți, foșnet de tufișuri, trosnet de crengi sub picioare. Celor ce înaintau, urechile li se ciuleau, dinții li se strângeau. Un țipăt puternic îl făcu pe Thompson să tresară. Gărzile începură să râdă. Era doar o maimuță cu coada roșie dând suratelor alarma. Frunze moarte, lăstăriș, ciuperci albăstrii, nicăieri o urmă, nici măcar un smoc de păr agățat într-un mărăcine sau niște oase, nimic care să le arate că erau pe drumul cel bun.
Două ceasuri mai târziu, în pirogă înapoi spre sat, Thompson stătea mut, în vreme ce gărzile se țineau de glume. Pesemne, tot ce-și doriseră era să nu găsească nimic. Cum era hotărât să nu se întoarcă cu mâna goală, englezul îşi propuse ca după o gustare de amiază să își ia aparatul de fotografiat și să se avânte în savană, cu gândul de a se întoarce cu câteva imagini pentru revista Institutului. Măcar acolo era sigur că avea ce vedea.
Ajunşi însă în sat, un tânăr pe nume Mwamba veni în fugă la ei şi le turui pe graiul său, vizibil speriat.
— Spune că a văzut nunda, tălmăci Kweli.
— Unde? Când? își agită mâinile Thompson. S-a întâmplat ceva rău? Cum arăta? Ce ați făcut?
— Spune că era mai devreme în pădure şi aduna lemne când a văzut-o mâncând dintr-o antilopă bongo. Mânca şi torcea ca o pisică. A rămas nemişcat şi a implorat spiritele pădurii să-l ajute. Apoi s-a depărtat încet. Nunda s-a uitat la el, dar l-a lăsat să plece.
— Şi cum… cum arăta? bâigui Thompson punându-și mâinile în cap.
— Spune că era ca un leopard uriaş, însă cenuşiu şi cu dungi în loc de pete. Mai spune că demonul avea ochii strălucitori, roşii.
— Minte, se întoarse englezul cu mâinile în șold.
— Poftim?
— Minte. Niciun mamifer nu are ochii roşii. Datorită a ceea ce se numește tapetum lucidum, ochii felinelor strălucesc când este întuneric sau semi-întuneric și intră în contact cu o rază de lumină. Acum suntem însă în miezul zilei. Iar felinele mari din genul Panthera nu torc, ci doar felinele mici din genul Felis.
— Dar ce motive… ? Poate e doar îngrozit.
— Poate. Uite, Kweli, eu mă duc în savană. Nu este nevoie să mă conduceți. Pot să iau eu singur maşina. Îl bătu pe umăr. Stai liniștit, o să mă întorc până se întunecă.
Motorul hurui și maşina se îndepărtă de sat hurducăind. Pe scaunul din dreapta îşi puse pușca cu lunetă, mai practică în savană decât un AK-47. Era însă convins că nu avea să fie nevoie să o folosească. Îi era mai teamă de eventualii rebeli din Burundi care ar mai fi putut fi în zonă decât de nunda. În afară de antilope, gnu, kudu şi impala şi gazele, gazela lui Grant şi gazela lui Thompson, zebre şi o girafă, nu văzu mai nimic. Cea mai impresionantă priveliște i se păru o turmă de antilope-cal negre în goană, cu coarnele lor uriaşe, curbate şi ascuţite şi cu coamele fluturând în vânt. După ce stătu o vreme pe capota maşinii sub un baobab, frunzărind cu o mulţumire ştearsă prin fotografiile făcute, se hotărî să se întoarcă. Cumva, deși Africa fusese unul dintre marile sale visuri, nu găsea bucuria de a se afla acolo.
Pe la jumătatea distanţei spre sat, văzu într-un petic de iarbă rărită leșul unui elefant, cu o rană mare deschisă în abdomen. Fildeșii nu îi fuseseră tăiați, prin urmare nu fusese omorât de braconieri. Nici măcar o ceată de lei nu avea destulă forţă încât să doboare un elefant adult, își spuse Thompson. Oare nunda era suficient de puternică încât să poată omorî chiar un elefant? Oare trăia şi în savană? Sau poate elefantul murise de bătrâneţe? Părea, totuși, un exemplar tânăr. Sau poate fusese răpus de vreo boală şi animale necrofage precum hienele și șacalii mâncaseră abia apoi din cadavru. Atunci, oare, credinţa băştinaşilor în existenţa cimitirelor de elefanţi nu era întemeiată?
Întorcându-se, trecu pe lângă un tufiş. Auzi un bâzâit surd şi, deodată, dintre mărăcini, se împrăştie un roi de muşte tsetse. Se apără cu mâinile şi fugi spre maşină. Aproape de înserare ajunse înapoi în sat, plin de sudoare, cu privirea înceţoşată, luptându-se cu leșinul. Abia reuşi să oprească maşina înainte de a se izbi de peretele unei colibe. Sătenii îl văzură, îl traseră afară şi îl întinseră pe jos. După urmele pe care le avea pe gât, pe tâmple și pe mâini, îşi dădură seama că fusese infectat cu ceea ce pretutindeni era numită boala somnului. Îl chemară pe bătrânul Bantu, vraciul satului, însă Kweli ajunse înainte și le spuse că nu avea să fie nevoie leacurile lor băbești, întrucât englezul adusese cu el o trusă medicală bine echipată. După ce i se făcu o injecţie intravenoasă cu pentamidină, străinul fu dus în coliba sa şi lăsat să doarmă.
Trântit pe spate, în delirul său, lui Thompson i se păru că în aerul odăii plutea o uriașă fantomă cenușie și că ochii ei roşii îi ardeau orbitele. Gemu, tremură, iar pe chipul său arzând începu să se prelingă o apă soioasă.
Se trezi amorţit, cu gura uscată. Lumina care intra în încăpere îi supăra ochii. Se ridică cu greu şi ieși împleticindu-se. Află de la Kweli că zăcuse două zile.
— Sunteți vlăguit, trebuie să vă hrăniți, îi puse o mână pe umăr, îngrijorat, ghidul.
După ce mâncă, doar puțin orez şi bău două ulcioare de apă, Thompson îşi luă carnetul şi se aşază pe o piatră sub un acacia aproape de ieşirea dinspre sud. Efectele febrei dispăruseră. De luciditate, da, de luciditate am nevoie, mormăi englezul.
Fusese atât de convins de existenţa nundei, fusese atât de înflăcărat în organizarea acelei expediţii. Stând acolo, cu capul în mâini, lăsând carnetul să-i cadă la picioare, simți, pentru prima oară de când se aruncase în marea sa pasiune pentru criptozoologie, că poate toate acele creaturi nu erau decât niște închipuiri, niște plămădeli ale imaginarului colectiv, simple poveşti de speriat copiii.
Poate vitele sătenilor erau devorate de lei, leoparzi sau hiene, la fel ca şi oamenii, ca în cele mai vechi timpuri. Poate nici nu erau de vină animale de pradă, ci altele, de altfel pașnice, însă al căror instinct teritorial fusese declanşat de intruziuni repetate. Însuși Kweli îi spusese de pericolul reprezentat de hipopotami. Chiar el văzuse cadavrul unui elefant în savană. Sau poate oamenii se omorâseră între ei. Ce acoperire mai bună ar fi putut avea un om cu gând de răzbunare sau cu orice alt motiv de a ucide? Orice cadavru mutilat apărea, toată lumea dădea vina pe nunda.
— Nu! sări Thompson de pe piatră de parcă se certa cu cineva. Şi Hichens fusese sceptic la început. Existenţa fiarei era un lucru sigur pentru cei care-i fuseseră, într-un fel sau altul, în preajmă. Poate era o fază de culoare ciudată la un leu sau o subspecie uriaşă, cu colorit anormal, de leopard. Faptul că era extrem de agresivă se putea datora lipsei de hrană sau intruziunii în habitatul său. Poate era un exemplar turbat. Poate de aceea atacase cei doi pescari. Poate era ceva în adâncurile pădurii care, din cele mai vechi timpuri, cauza acea agresivitate, poate apă contaminată, poate o plantă halucinogenă sau sporii aeropurtaţi ai unor ciuperci. Poate nunda era înrudită cu tigrul. Se plecase dintotdeauna de la convingerea că tigrii trăiau doar în Asia. Nunda era dungată și chiar dacă era cenușie, nu era ceva nemaiîntâlnit. În provincia Fujian din sudul Chinei fuseseră văzuţi ceea ce localnicii numeau tigri albaştri. Poate așa cum existau lei în Asia, puteau exista și tigri în Africa. Nunda era mai mare ca un leu, tigrii siberieni la fel. Ce ar fi însemnat descoperirea unei specii de tigru african? O specie în plin proces evolutiv, motiv pentru care dungile sale erau întrerupte, preschimbate în niște pete lungi. Cu o asemenea descoperire, nu doar că ar fi primit finanțare pe viață pentru orice expediție, dar numele lui ar fi stat lângă cele ale unor mari exploratori ai Africii precum Livingstone, Grant sau Dias.
Thomspon începu să se învârtă în jurul pietrei, rostind cu glas tare, destul pentru a se convinge. Nervos cum era, nici nu băgă de seamă cum, deși crescuse în nord-vestul Londrei, accentul său alunecase spre cel al unui cockney veritabil.
— Despre ikimizi, sătenii din Rwanda spun că ar fi o încrucişare între un leu şi un leopard pentru că are și pete și un fel de barbă, care ar putea fi o reminiscenţă a coamei. Tribul Akamba din Camerun, precum şi etiopienii descriu și ei un astfel de animal, despre care se mai spune şi că latră în loc să ragă. Ntarargo din Uganda este foarte asemănător, cercetătorii fiind chiar de acord că ar putea fi o subspecie pătată, de talie mică, de leu, al cărui habitat rămâne exclusiv în pădurile de munte inaccesibile. Câteva muzee dețin chiar și piei ale unor astfel de animale. Wobo din Ethiopia şi Sudan, din stâncăriile Rahadului, este descris ca fiind mai mare ca un leu şi având un colorit gri-maroniu, dungat cu negru. Bestia din Bungoma a făcut ravagii în 1974 în provincia Mayanja din Kenya, omorând sute de animale domestice, câtă vreme nu trăiau în acea zonă nici lei, nici leoparzi.
Tigre de montagne sau vassoko din Ciad şi Republica Africa Centrală este descris ca fiind mai mare decât un leu şi neavând coadă. Este roşcat cu dungi albe şi are canini lungi care îi ies din gură. Cum urmele sale uriașe au fost găsite în peşterile din Munţii Ennedi, este posibil să fie un ultim reprezentant al unei specii de feline preistorice. Când le-au fost arătate desene ale tigrului cu colţii spadă Machairodus, localnicii au recunoscut animalul și au susţinut că l-au văzut sărind pe stânci, ducând în dinţi corpul unei antilope. Tigrul de apă sau mourou n’gou sau nze ti gou, precum şi coje ya menia din Angola, sunt presupuse animale roşcate cu dungi albe, lungi de mai mult de patru metri și având, de asemenea, colţi uriaşi și răgetul asemănător unui tunet.
În 1920, G. Hamilton-Snowball a împuşcat o felină de talie mare, închisă la culoare, numită de localnici damasia. Acesta însă s-a dovedit că era doar un exemplar pseudo-melanistic de leopard, iar localnicii îl catalogaseră ca fiind un animal diferit. Poate şi nunda este tot un fel de panteră neagră, dar mai asemănătoare la colorit cu exemplarele albăstrii întâlnite în Indonezia. Uruturangwe din Rwanda este descris ca fiind un amestec între hienă şi leopard, iar despre ndalawo din Uganda se spune că se hrăneşte cu oameni şi are spatele negru şi burta cenuşie. Kerit sau ursul nandi ar fi ucis câteva zeci de oameni și le-ar fi mâncat doar creierul, cam în aceeşi perioadă cu atacurile nundei, însă în vestul Kenyei. Să fie acela un exemplar care a supravieţuit dintre urşii preistorici Indarctos sau dintre hienele preistorice Pachycrocuta? Să fie o confuzie? Dacă nunda ar fi un supravieţuitor din Pleistocen sau dacă ar fi înrudită cu leopardul de zăpadă din Himalaya sau cu leopardul marmorat din Borneo de care o asemănau caninii neobișnuit de lungi?
Am avea o nouă imagine despre cum au evoluat şi cum au migrat speciile. Ar fi aşa cum se crede în prezent că onza din America Latină este asemănătoare cu ghepardul african, din care ar fi putut evolua chiar şi pumele. La urma urmei, strămoşii lor trăiseră împreună în Gondwana. Dacă lucrurile ar sta astfel, atunci el, William Thompson, Dr. William Thompson, şi-ar câştiga locul nu doar lângă marii exploratori, ci chiar lângă Darwin, A. R. Wallace sau Linnaeus.
Cu aceşte gânduri de măreţie, depărtându-se fără să-și dea seama de umbra salcâmului, leșină, ridicând în jurul său praful roșu. Fu trezit brusc de zgomotul unor împuşcături. Se ridică speriat, se uită în jur și-și căută cu disperare puşca pe care nu mai știa dacă o pierduse sau o lăsase în colibă. Fugi în sat.
Nu trecu mult și, cu chiote şi cântece de veselie, un grup de bărbaţi ieși din pădure împungând aerul cu puştile. Țineau pe umeri un par de care era legat un leopard mare. Întreg satul se adună înnebunit de bucurie. Thompson zâmbi amar. Visele i se spulberaseră. În faţa lui, ciuruit, se afla mai mult ca sigur fiara care îi omorâse pe cei doi pescari. Nu fusese nicio nunda, nicio mngwa, ci doar un biet leopard care ajunsese prea aproape de sat şi, înfometat și speriat, văzând oameni şi vite, atacase.
Să mai fi stat până la sfârșitul lunii în acel sat ar fi însemnat doar o risipă de timp şi de bani.
— L-am împuşcat când tocmai venea în fugă spre sat, spuse unul dintre vânători cu vocea tremurându-i de fericire.
— Observ că are spatele sfâşiat, răspunse Thompson uitându-se mai atent la animal.
— Poate s-a prins într-o capcană din care a reuşit să scape, se apropie Kweli.
— Poate fugea de ceva din pădure, bodogăni englezul.
— Chiar cred că acest leopard ne-a cauzat suferinţă şi nu nunda, își împreună ghidul mâinile la piept. Îmi pare rău că aţi venit aici degeaba, domnule Thompson. Diseară va fi fără doar și poate o ceremonie prin care să mulţumim spiritelor pădurii că ne-au apărat. Poate veți găsi puterea de a vă bucura cu noi. V-ar face bine.
Noaptea, în jurul unui foc uriaş, căpătenia satului, vraciul și alți câțiva oameni de seamă, înfăşuraţi în blănuri de leopard şi de serval și vopsiţi pe faţă cu argilă, își cântară folclorul lor milenar. În jurul lor dansară spasmodic femei aproape goale. Tot satul era acolo, în afară de tânărul Mwamba, cel care le spusese tuturor că văzuse nunda. Mincinosul satului, așa îi strigase unul dintre vânători.
— Vă arăt eu vouă, spuse printre dinți flăcăul, îndreptându-se spre pădure înarmat doar cu o suliță. Nimeni nu îl auzi.
Lui Thompson i se întinse un bol din care băuseră mai mulţi săteni. În el era o fiertură din ierburi halucinogene pisate şi fructe marula. Englezul se strâmbă de la gustul înţepător. Ar fi preferat un ceai negru cu lapte sau măcar o halbă de bere rece. Încet, simți cum trupul i se înmuia şi un zâmbet se căznea să-i întindă buzele. Nu găsise nunda, dar măcar avusese ocazia să vadă Africa.
Privi mişcarea trupurilor de abanos ude şi îşi dădu seama că nici nu mai ţinea minte când fusese ultima oară cu o femeie. Pasionat de zoologie şi apoi de criptozoologie, se adâncise în studiu și în cercetare. Închisese uşa vieţii, asta făcuse. Da, da, dădu el din cap hotărât. Nu mai trăise de mult timp cu adevărat. Nu se mai bucurase de ceea ce vedea, aici greșise. Licoarea îi întărâtă şi mai tare simţurile, iar apoi totul începu să se învârtă, nu doar dansatoarele, ci totul. Cântecele se auzeau când foarte tare, când încet, cu un ecou straniu, apoi din nou tare. Imaginile orgiastice din faţa sa se amestecară într-un vârtej de culori. Din cenuşa lăsată de focul de lângă, doi tăciuni îl priveau. Închise ochii ameţit.
Deodată, parcă era în coliba sa şi intră nunda şi se apropie, cu ochii ei strălucitori. Și parcă se preschimbă într-o femeie frumoasă cu pielea de abanos ud, cu sânii uriași de mamă preistorică. O atingere moale, buze cărnoase închizându-se peste burta sa palidă, o tresărire, un tremur în vintre.
— Mi-am dorit mult să mă găseşti, îi șopti ea, te-am aşteptat. Apoi un urlet înfiorător îi zdruncină timpanele. Totul se întunecă şi el nu mai putu să-și deschidă ochii.
Dimineața sau când Thompson crezu că era dimineață, se trezi despuiat, înfășurat în cearșafurile ude ca într-un giulgiu. Pe abdomen avea mai multe urme vineții. Își trase pe el hainele și, când ieși din colibă, văzu un grup de săteni strânși în cerc. Se apropie împleticindu-se și se băgă între ei. Strângând ochii îndurerați, recunoscu cu greu unul dintre câinii aurii ai ghidului, hăcuit într-o baltă de sânge întărit de praf.
— Kweli, spune-mi te rog, ar putea un om face aşa ceva? Poate sub influenţa băuturii aceleia a voastre? Poate băiatul ăla care spusese că văzuse nunda în pădure? Poate că era supărat și a vrut să ne arate că nu minţea?
— Oamenii din acest sat sunt oameni de onoare, se apără ghidul. Noi ne respectăm tradiţiile aşa cum ne-au învăţat strămoşii noştri. Nimeni n-ar fi în stare să facă aşa ceva.
Thompson se întoarse în grabă în colibă, de unde ieși câteva clipe mai târziu ținându-și în mâini puşca.
— Ce faceţi? se zborși el văzând că nimeni nu se clintise. Hai să mergem după ea! Luaţi-vă macetele, şi suliţele şi… şi… şi mitralierele şi haideţi! Mergem toţi după ea şi de data asta nu ne mai scapă!
— Domnule Thompson, îi răspunde Kweli cu vocea ștearsă, oamenii sunt speriaţi. Nu se mai simt în siguranţă nici măcar în inima satului, nici măcar în casele lor. Consideră că este un semn rău. Că au supărat spiritele pădurii şi că acestea le-au dat un avertisment. Ei cred acum că poate e mai bine să accepte să li se ia câte un animal din când în când decât să se abată asupra lor o mare nenorocire. Poate că au devenit lacomi şi acum natura îi pedepseşte. Poate că ar fi mai bine să vă întoarceţi în ţara dumneata şi să ne lăsaţi cu ale noastre.
— Şi tu ce crezi? mârâi englezul.
— Eu cred ceea ce cred oamenii mei.
Thompson le întoarce spatele şi o luă spre ieşirea din sat.
— Vă rog, nu faceţi ceva prostesc! strigă în zadar după el Kweli.
Englezul nu se mai sinchisi să-i răspundă. Se afundă în pădure, căutând semne, însă nu văzu nimic în afară de urme de vite, de om şi de câine. Era liniște. Își auzea bătăile inimii și vuietul din tâmple. Câţiva vulturi bateleur se ridicară deodată cu zgomot dintr-un luminiş. Întins în iarbă era trupul lui Mwamba, pe jumătate devorat. Flăcăul avea ochii deschişi și-n ei rămăsese încremenită aceeaşi privire speriată pe care o avusese şi când povestise ce văzuse şi nimeni nu-l crezuse. Nici chiar el.
Un răget îngrozitor străbătu pădurea, un răcnet groaznic care se întipărea în suflete şi care se auzi, fără doar și poate, până în satul unde bărbaţii îşi strângeau femeile şi copiii şi se ascundeau în casele lor de lut și de baligă.
Prin hățișuri, scoţând un hârâit aspru şi păşind maiestuos, nunda apăru în faţa lui William Thompson, privindu-l în ochi. Marele explorator rămase cu respiraţia întretăiată, cu părul ridicat pe mâini şi cu fiori reci pe spate, iar pe faţa-i fericită începu să-i tremure un zâmbet larg. Nu apucă să-și ridice pușca, nu mai apucă decât să spună:
— Exişti…
septembrie 2009; revăzută și adăugită, noiembrie 2016
Bucureşti
