Pax et Lux

Pax et Lux e locul meu preferat din oraş. Dacă nu e aşa, nu îmi pot explica de ce vin aici aproape zilnic. Nu mă încântă în mod deosebit, nu pot spune că îmi plac oamenii care îl frecventează, nu mă leagă vreo amintire preţioasă de el şi nici ieftin nu e. În schimb, de fiecare dată când îi trec pragul, parcă lumea mea alb-negru capătă culoare. E linişte aici. E linişte în mine când sunt aici.

Cafeneaua are o arhitectură cel puţin curioasă. E foarte lungă şi foarte îngustă. De îndată ce intri, simţi cum timpul se dilată. Mişcările tuturor sunt leneşe. Până şi fumul iese cu încetinitorul din ţigări, precum aburii cafelelor din reclame. Despre tavan, îmi place să spun că are ambiţii de infinit. Este atât de înalt şi de luminat, încât nu îţi poţi da seama unde se sfârşeşte peretele şi unde începe lumina. Mesele sunt aşezate de-a lungul pereţilor, iar în peretele din stânga este instalat un acvariu enorm, în care are loc un continuu bal rupt din epoca victoriană. La început, puteam să jur că sticla care mă separă de sala de bal unde se învârt atâtea veşminte bufate este un soi de fisură temporală pe care numai eu o pot vedea – nu de alta, dar nu înţelegeam de ce toţi ceilalţi clienţi ai localului erau atât de neimpresionaţi de spectacolul din vitrină.

— Faină tehnologie, aşa-i? a izbucnit nea Rafael mândru, când l-am întrebat care-i şmecheria cu încăperea vecină. Plasmă scumpă cu draci, dar şi-a meritat banii!

— De ce nu schimbaţi canalul niciodată?

— Aş strica atmosfera.

Just. Şi, ce-i drept, ar fi păcat de atmosferă.

Nea Rafael este patronul cafenelei. Deţine şi un magazin alimentar din-ăla în care găseşti de toate. Magazinul se află în capătul cafenelei, după o uşă de mahon. Este foarte mic şi, în afară de un mereu zâmbitor nea Rafael în spatele tejghelei, este mereu gol.

— Te aşteptam. La fel ca de obicei?

— Da.

Nea Rafael apucă ceva de sub tejghea şi mă serveşte. O găletuşă de plastic cu arahide în ciocolată. Mi-a fost dor. Nu îmi amintesc să îi fi cerut vreodată ceva. Pur şi simplu mă întreabă „la fel ca de obicei”, eu îi răspund afirmativ, iar din misticul tărâm de sub tejghea îmi extrage gândurile în formă materială – desigur, asta numai atunci când mă gândesc la alimente.

— Pari abătută. Ce-i cu tine?

Nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, dar în nea Rafael am mai multă încredere decât în oricare dintre prietenele mele.

— M-a convins profa de muzică să mă înscriu în cor.

Dumnealui râde cu atâta poftă, încât bretelele i se leagănă, mai-mai să-i cadă în prăpăstiile de după umeri.

— Cor? Tu?!

— Nu fiţi atât de surprins, n-am o voce atât de rea.

— Da, dar mă îndoiesc că o foloseşti la colinde.

— Un cor nu cântă numai colinde!

— Ai studiat repertoriul înainte să te bagi?

Îmi înfig unghiile tăiate cu o idee prea scurt în spaţiul pişcăcios dintre capac şi găletuşă.

— Voi supravieţui.

Nea Rafael continuă să râdă de mine în timp ce mă ofer să împărţim mărgelele dulci. Asemeni mie, e ahtiat după dulciuri şi niciodată nu s-a sfiit de glicemie sau proporţii corporale atunci când l-am servit cu vreun preparat de zahăr sau altul.

— Nu de asta eşti tu atât de supărată. Spune-mi ce s-a întâmplat.

Rostogolesc o arahidă în gură, topind ciocolata ce o înveleşte.

— Cum am intrat eu în cor, Markus a renunţat.

Fiind mereu amuzat de dilemele mele, nea Rafael îşi plantează chipul în palme şi aşteaptă zâmbind să-mi vărs oful adolescentin.

— V-am mai povestit despre el…

— Ţi-am.

— Mă rog.

— E sasul căruia îi furai sandviciurile în generală, aşa-i?

— Erau cu Nutella!

Nea Rafael râde iarăşi de mine, dar râde cu drag, aşa că nu mă deranjează. Şi eu aş râde de mine dacă aş fi în locul său.

— Am încercat să-mi cer iertare, dar fuge de mine.

— Câţi ani are?

— E cu două săptămâni mai mare ca mine.

— La şaişpe ani fuge de fete? Ori e nebun, ori îi placi.

— Unu’ la mână, are şaptişpe ani. Doi la mână, să zicem că ţie ţi se furau sandviciurile cu Nutella în generală! Dacă ai afla cine era, cum te-ai purta cu persoana aia?!

— I-aş rupe picioarele!

— Na, poftim!

— Nu şi dacă ar fi fată, totuşi…

— Nu te cred.

Se uită la mine preţ de mai multe secunde, de parcă situaţia pomenită ar fi de natură filosofică.

— Explică-mi, te rog: spui că are şaptişpe ani…

— I-a împlinit marţea trecută.

— Şi e cu fix două săptămâni mai mare ca tine, zici?

Ochii îl dau de gol – nea Rafael îmi calculează ziua de naştere în cap. Când calculele îi ajung la un rezultat, colţurile gurii înţepenite într-un zâmbet încep a i se retrage de pe chip lent, aproape insesizabil. Toată pielea întinsă a feţei i se strânge înapoi, precum un bob de strugure stafidit, făcându-i expresia facială să i se întunece treptat. Râd de el.

— N-ai de ce să te simţi vinovat. N-aveai de unde să ştii.

Nea Rafael îşi coboară privirea.

— Tre’ să fug acasă, că mă aşteaptă ai mei. Mi-au spus că dau comandă de pizza astă seară.

— Poftă mare.

— Mulţumesc! Dă-mi un şerveţel, te rog.

Nea Rafael întinde mâna sub tejghea şi îmi înmânează un şerveţel. Desfac şerveţelul, îl pun pe tejghea şi golesc o treime din găletuşa cu arahide pe el.

— Nu trebuie! Te rog…

— Nu mă supăra! Sunt ale mele şi fac ce vreau cu ele!

Pun capacul pe recipientul de plastic şi îl plesnesc cu dosul palmei. Magazinul e foarte mic, însă cum este la fel de înalt precum cafeneaua, găletuşa se închide cu un zgomot urmat de ecou.

— Ne vedem mâine, nea Rafael!

Nea Rafael îmi zâmbeşte, însă, de data asta, fiinţa sa nu zâmbeşte cu el.

— Da, puştoaico… ne vedem mâine.

*

— Auzi?! Mereu am vrut să te întreb: de ce e magazinul ăsta al tău mereu gol?

Nea Rafael râde de mine.

— Cum poţi spune că e gol? Ai vrut vreodată ceva ce n-am avut?

— Nu, dar, totuşi, o alimentară arată altfel.

— Amândoi ştim că asta nu e orice fel de alimentară.

Îl privesc cu ochi mijiţi, iar el mă ciupeşte amical de obraz. În ciuda faptului că e o diferenţă de mai bine de treizeci de ani între noi, ne înţelegem de parcă ne-am fi născut deodată şi am fi crescut îndoctrinaţi cu aceleaşi principii morale.

— Ce să fie? La fel ca de obicei?

— Nu. Azi am venit doar să stăm la taclale.

— Mereu vii să stăm la taclale, dar asta nu înseamnă că o îngheţată de fistic nu e binevenită.

Nea Rafael pune delicatesa cu pricina pe tejghea.

— Ai şi congelator acolo?!

— De toate am.

— Pot să văd?!

— În niciun caz.

Văzând că mă încrunt, nea Rafael ridică din umeri amuzat.

— Nu are omu’ voie să aibe secrete?

— Ba da, dar prea te făleşti cu secretul ăsta al tău!

— Nu mă fălesc nicidecum, puştoaico.

Nea Rafael îmi oferă un bol cu îngheţată şi o linguriţă.

— Eşti tu prea curioasă.

— Eşti mereu aici?

— La ce te referi?

— Ştii tu – aici, în magazin. Fie după şcoală, fie înainte de ore, fie seara… odată te-am găsit aici şi-n mijlocu’ nopţii, mai ştii? Pe vremea când nu puteam să dorm.

— Îmi reproşezi asta?

Mă înec cu îngheţată.

— Evident că nu! Întreb doar!

Uşa magazinului se deschide. Înăuntru păşeşte un băiat cu părul blond şi privire absentă.

— La fel ca de obicei? îl întreabă nea Rafael.

Băiatul dă din cap, iar în secunda următoare i se oferă o pungă de baloane lungi, multicolore. În semn de mulţumire, băiatul îşi înclină capul, după care se răsuceşte pe călcâie şi părăseşte încăperea.

— Tipul ăla seamănă puţin cu Markus.

Nea Rafael îmi zâmbeşte înduioşător.

— Ce e?!

— Ţi se topeşte îngheţata.

Amintindu-i de toanele mele adolescentine, îi întorc spatele pentru a termina de mâncat.

— În afară de asta, mai e vreo ieşire?

Îl aud râzând.

— E o cămară de trei pe trei.

— E un magazin situat în fundu’ unei cafenele.

— Aşa, şi?

— Cum „şi”?

Mă întorc cu faţa spre el, întinzându-i bolul gol.

— E greu accesibilă! Nu cred că e foarte profitabil pentru tine.

— Abordezi problema greşit.

Ridic sprâncenele.

— Dacă cineva nu vrea să intre în localul meu, e cu atât mai puţin binevenit în alimentara mea.

— Nu eşti cam selectiv pentru un om de afaceri?

— Nu de afacere mi-e mie, puştoaico…

Nea Rafael îmi mai pune două cupe de îngheţată verde în bol şi, de data asta, presară şi nişte fulgi de ciocolată deasupra.

— … mi-e de clientelă.

Accept cea de-a doua porţie şovăind.

— Vei înţelege, îţi promit. Vei înţelege chiar mai curând decât crezi.

Nu îmi dau seama dacă se referă la strategiile sale de comerţ sau la altceva.

*

Intru în Pax et Lux, lăsându-mi lumea alb-negru să mă aştepte afară.

— Neaţa, nea Rafael! Un „la fel ca de obicei”, te rog.

Nea Rafael râde cu bretele cu tot, ia o ceaşcă de cafea cu lapte de sub tejghea şi mi-o oferă.

— Nu ai prefera să savurezi asta dincolo, alături de ceilalţi?

— Numai dacă vii cu mine.

— Nu pot, puştoaico, ştii că nu pot părăsi magazinul.

— De ce nu? Ne aşezăm la o masă chiar aici, să vedem dacă vrea să intre careva.

Îşi presează buzele una de cealaltă într-un zâmbet întors. Nu ştiu cum reuşesc, dar în ultima îl supăr tare des. Trag aer în piept să abordez odată subiectul privitor la asta, însă nea Rafael, ghicind la ce mă gândesc cu aceeaşi uşurinţă cu care îşi vinde marfa, îmi ucide intenţia din faşă.

— Cum o cheamă pe mama ta?

Aproape că mă pufneşte râsul când aud întrebarea.

— Maria.

— Şi pe tatăl tău?

— George.

— Ai fraţi sau surori?

— Sunt singură la părinţi. Ce te-a apucat, aşa, dintr-odată?

Nea Rafael scoate un pachet de ţigări de foi cu aromă de cireşe de sub tejghea.

— Vrei?

— Nu, mersi.

Cu o agilitate exersată, extrage o ţigară din pachet şi o aprinde cu o brichetă argintie, care îi alunecă din mânecă.

— Deci n-ai fraţi sau surori…

Râd în sinea mea de cât de uimit este de acest fapt.

— Nu, n-am nici fraţi, nici surori.

Se uită la mine cu o privire ce ar îngheţa un ocean. Trec multe secunde până îmi vorbeşte din nou.

— Şi dacă ţi-aş spune că te înşeli?

Aiurim ipoteze tot mereu, însă niciodată nu a abordat aşa o expresie serioasă.

— Cu ce mă înşel?

Nea Rafael îşi coboară privirea. În comparaţie cu cele ce se consumă în local, ţigara sa arde prea repede, iar fumul pe care îl împrăştie în jur este mult prea dens şi nu miroase cum ar trebui să miroasă o ţigară de foi.

— Nu eşti singură la părinţi, puştoaico.

Convingerile mele îmi trădează un zâmbet. Bun actor, nea Rafael ăsta… bun actor.

— Zău?! I-auzi. Şi cu cine îmi împart părinţii, mă rog?

— Cu o soră.

— Ce frumos. Cum o cheamă?

Chipul lui nea Rafael nu renunţă la rigiditate nici măcar o clipă.

— Eşti o fată isteaţă. Gândeşte-te puţin – chiar contează?

Încep să am o vagă presimţire că ăsta nu este unul din jocurile noastre ipotetice.

— Ai dreptate, n-ar conta.

— „Ar”?!

Îşi stinge ţigara şi cu o mişcare violentă din braţ, îndepărtează tot fumul din jur.

— E mai mare sau mai mică decât mine?

— Nici, nici.

În sfârşit, înţeleg la ce se referă.

— Aha. Deci poimâine va fi ziua amândurora.

Văzând că discuţia merge în direcţia dorită, nea Rafael renunţă la masca de om supărat, îmi zâmbeşte şi îmi face cu ochiul.

— Ce surpriză îmi pregăteşti, bătrâne?!

— Dacă îţi spun, n-ar mai fi surpriză, puştoaico.

Mijesc ochii într-o ameninţare glumeaţă, iar el ridică din umeri zâmbind neimpresionat.

— Bea-ţi cafeaua şi fugi la ore.

Fac întocmai şi, pentru prima oară, revin în lumea alb-negru cu senzaţia că e mult mai colorată decât cafeneaua din care tocmai am ieşit.

*

Azi mi-am propus să stau departe de Pax et Lux.

Am mers la şcoală, am mers la cor, am mers la Markus să-l înfrunt. Markus şi cu mine am îngropat securea războiului şi a rămas să ieşim la cafea de ziua mea.

Azi mi-am propus să stau departe de Pax et Lux… dar –

— La fel ca de obicei?

Dau din cap o dată – leneş, dar precis, cum e tipic preţioasei sale clientele. Nea Rafael îmi întinde un buchet din rămurele de liliac alb.

— Mâine e ziua ta, puştoaico.

Îmi zâmbeşte cald şi sincer, cum obişnuia s-o facă în trecut, iar, pentru o clipă, chiar cred că mi-am câştigat cel mai bun prieten înapoi.

— Da, este.

— Vei trece şi pe aici după ce te vezi cu Markus?

— Nu.

Iau buchetul, rup câteva floricele de pe o creangă şi îi decorez buzunarul de la pieptul cămăşii cu ele.

— Voi trece înainte.

Pare mulţumit de răspunsul meu.

— Foarte bine. Dacă vii înainte, e bine.

O fată înaltă şi cu privirea absentă intră în magazin. Vrând să-l las să îşi facă treaba, mă întorc să părăsesc incinta. Înainte de a închide uşa de mahon în urma mea, însă, parcă, parcă îl văd pe nea Rafael luând florile de liliac din buzunarul de la piept pentru a le strivi între degete. „N-are cum”, îmi zic. „Îi sunt prea dragă să facă aşa ceva.”

*

Intru în Pax et Lux precum un uragan. Televizorul din perete continuă să arate cum oameni în haine frumoase dansează sub candelabre, iar fumul continuă să iasă din ţigări cu încetinitorul. Nimeni nu mă bagă în seamă. Mă îndrept cu pasul unei turme de elefanţi supăraţi spre alimentara din fundul localului, izbindu-i uşa de perete de îndată ce îmi ating destinaţia.

— Te-ai înşelat!

Nea Rafael mă priveşte perplex.

— Mai puţin de jumătate din repertoriu e de natură religioasă! Sâc!

După ce închid uşa în urma mea, scot limba la el. Nea Rafael râde cu poftă de entuziasmul meu pueril.

— Şi când te gândeşti că de azi într-un an devii majoră…

— Şi pe mine mă pufneşte râsu’, dar mă ajută gândul că mai am, totuşi, trei sute şaişcinci de zile la dispoziţie.

Nea Rafael ridică sprâncenele.

— La dispoziţie să ce?

— Ştii tu… să mă maturizez! Sau, mă rog, să încerc, măcar.

Nea Rafael se uită în jos şi zâmbeşte ca pentru sine.

— Eşti ambiţioasă, puştoaico.

— Azi am voie!

Capul i se reîndreaptă pe axa gâtului tare încet. Gâtul îi trosneşte uşor în timp ce aştept nedumerită să mă privească din nou.

— S-a întâmplat ceva?

Nea Rafael nu îmi răspunde. Doar mă priveşte iarăşi cu aceeaşi expresie facială întunecată pe care a avut-o în urmă cu câteva zile.

— Unde te vezi cu Markus la cafea?

— Aici. Vreau să-l cunoşti şi tu.

Un licăr de groază îi brăzdează chipul – iar cu asta, mi-a ajuns.

— Rafael, îmi poţi spune de ce te porţi aşa de urât cu mine în ultima vreme?!

Fără avertisment, nea Rafael iese de după tejghea, mă prinde de umeri, mă răsuceşte şi mă îmbrânceşte afară din alimentară. Primul gând care îmi traversează mintea este că vrea să mă dea afară. L-am deranjat cu ceva – nu ştiu cu ce, dar e foarte, foarte supărat pe mine. Spre marea mea surpriză, însă, de îndată ce ieşim din alimentară, strânsoarea pe care o aplică umerilor mei sugerează orice, numai intenţie de a-mi da drumul, nu.

— Copiii mei! îi tună vocea peste zecile – sutele – miile de capete prezente în cafenea. Sângele îmi îngheaţă în vine instantaneu.

— Azi e ziua de naştere a acestei fete!

Subit, pentru prima oară de când frecventez acest loc, toţi dansatorii din acvariul victorian se opresc din petrecut. Vreau să-i arăt asta lui nea Rafael – vreau să vadă că i s-a stricat televizorul, însă înainte de a putea deschide gura să îi spun ceva în acest sens, privirile tuturor celor din vitrină se întorc sacadat spre noi.

— Zice că a împlinit şaptisprezece ani! Şaptisprezece!

Într-un sincron absolut perfect, precum cel dintre un obiect în acţiune şi imaginea sa reflectată în oglindă, toţi cei prezenţi în local îşi sting ţigările – incinerările premature sfârâie simultan. Fără a-mi putea explica de ce, degetele încep a-mi tremura.

— Şi şi-a invitat un prieten la cafea! Aici, la noi!

Şi capetele clienților se întorc sacadat spre noi, în acelaşi sincron perfect cu care țigările le-au sărutat scrumierele.

— Îmi poate spune unu din voi, oricare, de ce această fată nu ştie unde se află?!

Cei din acvariu se apropie de vitrina care îi separă de ceilalţi, lipindu-şi nasurile şi palmele de aceasta.

— Aveţi o idee, cât de vagă, de cât de dificil este pentru mine să vă ţin pe toţi în frâu?!

O cavitate enormă se deschide în tavan, înghiţind lumina într-o caracatiţă de întuneric. Nu mai au ochi, dar toţi se uită la mine… cu ură. Cu foame. Cu invidie.

— Nea Rafael, cred că ar trebui să plec…

Nea Rafael mă întoarce cu faţa spre el. Ochii săi sunt la fel de negri precum gaura din tavan, însă în centrul fiecăruia se dilată câte o pupilă roşie. Degetele cu care mă ţine de umeri se ascut subit, perforându-mi bluza şi toate straturile pielii.

— Tu nu ştii… Tu nu ştii ce sarcină grea a avut mama ta.

— Dă-mi drumul…

— Corpul ei nu producea suficienţi nutrienţi pentru ambii feţi…

— Nea Rafael, mă sperii! Dă-mi drumul!

— La început credeam că eşti, pur şi simplu, o anomalie cu imaginaţie – n-aş fi crezut niciodată că soră-ta te-ar lăsa să-i intri în cap atât de uşor!

Tenebrele înghit tavanul cu totul, iar pereţii devin roşii. Păpuşile din vitrină îmi arată colţii. Toţi ceilalţi mârâie la mine, salivând.

— Dă-mi drumul! Mă doare!

Cu o a treia mână, nea Rafael mă plesneşte peste obraz.

— Îngâmfată mică!

Mă răsuceşte cu capul spre creaturile care se ridică de la mese şi se apropie de mine, tremurând de poftă. Cei din vitrină încep să ragă şi să se izbească de geam.

— Priveşte-i! Priveşte-i, săracii! Închişi aici pentru totdeauna, damnaţi la un etern Purgatoriu, fără să fi simţit vreun strop de ploaie pe chip – fără să fi văzut un cer înstelat – fără să fi tras o gură de aer în piept vreodată!

Vitrina crapă. Gemetele înfometate ale tuturor se înteţesc…

— Şi tu vii la ei să le spui că azi e ziua ta de naştere?!

Nea Rafael mă întoarce iarăşi cu faţa spre el. Dinţii i s-au prefăcut în colţi, iar pupilele sângerii îi sunt enorme.

— Drăguţă, cum poate fi astăzi ziua ta de naştere, dacă tu nu te-ai născut niciodată?

Nea Rafael mă împinge în mulţimea care mă aşteaptă. Ţipătul îmi îngheaţă în gât în clipa în care cad pe podea şi privesc în sus, spre toate chipurile celor ce abia aşteaptă să se năpustească asupra mea.

— Nu mă înţelege greşit, puştoaico. Problema nu e că poţi vedea lumea surorii tale prin ochii ei…

Toţi se apleacă asupra mea, înghesuindu-se să mă vadă mai bine; să mă miroasă mai bine.

— Problema este că există o şansă destul de mare ca şi sora ta să poată vedea lumea noastră prin ochii tăi.

Gurile tuturor emană sunete lihnite.

— Să nu îţi face griji pentru ea, totuşi. Markus pare a fi un copil de treabă. Va înţelege când îi va spune că nici Pax et Lux‚ nici nea Rafael nu există… a fost totul doar un vis absurd care se tot repeta de ani de zile.

Cineva îşi înfige colţii într-un şold de-al meu, rupându-mi-l cu nesaţ.

— Pe noi ne doare mai tare decât te doare pe tine.

Pax et Lux se inundă cu ţipetele mele de agonie.

— În cel mai rău caz, dar mă îndoiesc că va fi cazul, sora ta are ambiţii literare.

Simt cum mi se sfâşie umerii – genunchii – gâtul – un braţ – un sân – gura care încă-mi ţipă…

— Cine ştie… Poate va scrie o povestire despre asta.

Sufletele chinuite se opresc din devorat. Tot ce mai rămâne din mine este buricul – sigiliul legăturii dintre mine şi sora mea.

Nea Rafael se apropie de mine, mă prinde între degete şi după ce mă înghite, Pax et Lux se preface în Pax et Tenebrae.

Sfârşit.