M-a agăţat în parc, într-o seară, când lumina gri, strivită de întuneric se pitulase în părul lui, vopsindu-i şuviţe grizonante. Peste cârlionţii de oaie năstruşnică purta o pălărie australiană cu boruri mai puţin late decât cele ale cowboy-ilor. M-a năucit cu logoreea demnă de un artist trecut de prima tinereţe, nici nu mai ştiu ce spunea. Ceva cu ace de siguranţă, numere de telefon, frumuseţea mea şi vraja mării. Când s-a prezentat am ştiut că e acelaşi Johnny de care se îndrăgostise prietena mea cea mai bună cu două săptămâni în urmă. Ea spunea că e incredibil de talentat la tangouri de aşternut. Mie mi-a întors stomacul pe dos atunci când m-a sărutat. O gură ca o broască ieşită dintr-o apă stătută, ca un limax gigant, ca o pensulă de aracet diluat pictându-mi buzele. Aş fi putut la fel de bine să mănânc placentă proaspătă, nu cred că ar fi fost o diferenţă notabilă. Dar pentru că sufăr de incapacitate de refuz congenitală, am ajuns la el acasă.
Vila baroc-în-Veneţia-Serenissimă era o privelişte pentru orice suflet de estet. Ferestre înalte, înguste, cu stinghii orizontale, detaliile de pe frontispiciu, intrarea cu porţi largi, totul era făcut să impresioneze. Am urcat pe scara interioară către etajul cu dormitoare, toate pline de oaspeţi într-o mişcare continuă. M-a lăsat pe un pat şi s-a dus să îndeplinească oficiile de gazdă pentru hoarda de musafiri.
Priveam tapetul ţesut cu fire de mătase, când a intrat ea. Părea de vârsta mea, mignonă, frumuşică foc şi grăbită.
― De ce nu fugi? m-a întrebat fără altă introducere.
― Poftim? Unde? Şi mai ales, de ce?!
M-a privit fix, scanându-mă cu razele negre ale irişilor, filtrând informaţia prin genele lungi.
― Eşti nebună! a zis. Asta e o casă de ucigaşi şi tu stai şi aştepţi măcelul!
Probabil că mă uitam la ea ca la o persoană nu întreagă la minte, pentru că şi-a reconsiderat discursul.
― El te-a adus aici? Să nu-l crezi, e un nebun şi un sadic! Semnele sunt acolo, au fost întotdeauna acolo, dar nimeni nu crede! Până nu e deja prea târziu… aşa au murit toate!
― Toate?! Despre ce vorbeşti?
― Proastele, târla de femei pe care le aduce aici. Nu mai iese niciuna; poate doar în bucăţi!… Fugi, de ce nu fugi?! tonul ei era un cocktail de iritare, frustrare şi reproş.
― Uite ce e, i-am spus, nu te cunosc, nu mă cunoşti. Am venit aici… nici eu nu ştiu exact de ce, cu Johnny oricum. Aţi fost împreună, sunteţi împreună? Nu ştiu, nici nu mă interesează. Am să plec pentru că nu-mi plac încurcăturile de prost gust.
(Fie vorba între noi, asta o spuneam pentru că nu o dată nimerisem pe nepusă masă în mijlocul unor uragane de familie, având penibile explicaţii de dat unor neveste suspicioase până la isterie, seduse de idea că „bărbaţii” lor sunt irezistibili pentru orice creatură feminină. Iar eu, vrabie veselă picată din cer albastru şi soare strălucitor în tărâmul unde viaţa de cuplu se serveşte cu tacâmuri marca Tunete&TrăzneteSA, îi disculpam pe respectivi, le lăudam morga de familişti convinşi, simţind că mă umilesc şi mă înjosesc cu fiecare silabă. Ele se uitau la mine clipind greoi din pleoapele fardate cu mistria, murmurând cu gura cleioasă „Înţeleg, mda…”, scârboase până la toxicitate.
Aboriginal Initiation
N-am ştiut niciodată dacă le convinsesem sau nu că soţii le sunt mai inocenţi ca zulufii din barba sfântului Petru, dar cel puţin se calmau în ceea ce mă priveşte, mutându-şi bănuielile şi investigaţiile la următoarea duduie de pe lista aspirantelor la consorţii dumnealor. Şi de fiecare dată observasem acelaşi model de nevastă: bănuitoare şi crâncenă, dar arogantă şi narcisistă, ferm convinsă că femeie mai plină de nuri decât ea nu există, desconsiderând-o instant, vizibil, pe cea suspectată ca sursă a infidelităţii.
Aş fi vrut fie să întreb pe vreuna dintre ele de ce, pentru numele puhavului Cupidon!, se tem că bărbaţii lor pasc iarba din curtea vecinei din moment ce nutresc ferma convingere că ele sunt Miss Sistemul Nostru Solar, iar restul femeilor nişte strâmbe cu toatele, fie să le spun că da, soţiorul cel uşor de corupt are într-adevăr o amantă. Sau două. Sau mai multe. Sau face baltă prin birou când salivează privind luuuung după colega cârlionţată sau după bruneta cu ochi albaştri care nu are ochi pentru ei. Poate într-o zi am să dau glas acestor gânduri. N-am să mai scuz pe nimeni, n-am să mai transform nicio cârpă murdară de individ în basma curată. Să mă urască doamnele neveste, dar măcar să fie cu motiv!)
― Orice problemă aveţi – în timpul firului meu discursiv nu trecuse decât o nanosecundă – rezolvaţi-vi-le singuri, eu nu servesc! Acum spune-mi unde e Johnny ca să-mi iau la revedere.
Mi se părea că bat câmpii, că spun platitudini pe ton dramatic. Mignona mă scruta în continuare. Apoi zise pe un ton diferit, ca de la egal la egal:
― Vino cu mine, am să-ţi spun o poveste. Dar nu aici!
Mâna ei delicată s-a strecurat într-a mea şi, deschizând un perete, m-a tras printr-un coridor ascuns, tapisat şi el cu mătase şi iluminat difuz de becuri cu abajururi diafane. Am ieşit la un alt nivel al casei, deşi nu ţineam minte să fi urcat vreo treaptă. Dar cu siguranţă eram mai sus – prin ferestrele pe lângă care treceam vedeam vârfurile brazilor de afară. M-a dus în vestiarul de lângă piscina interioară şi a intrat cu mine într-o cabină. Ne-am aşezat pe jos, eu turceşte, ea ghemuită cu genunchii la gură. Eram singure, pe deplin singure, departe de voci şi muzica ce făcea zidurile să vibreze. Nu se auzea decât clipocitul îndepărtat al apei din bazin. Ţinându-şi privirile aţintite în podea, a început să-mi depene o stranie elucubraţie.
― Omul cu şobolani sub piele nu ştia ce să aleagă. De când s-a născut şi până la vârsta cristică a simţit că e fericit doar făcându-i pe alţii fericiţi. Vocaţie de martir într-o epocă scârbos de egoistă. Fără să conştientizeze însă, omul cu şobolani sub piele era cel mai puţin altruist om dintre toţi cei care îi populau universul. Şobolanii roseseră însă cablurile de conexiune dintre senzorii de percepere a realităţii şi procesorul emoţiilor. Îi mâncaseră găuri în piele prin care se scurgea întunericul şi care sugea energia fericită a celor din jur. El făcea binele pentru recompensa de lumină, pentru căldura zâmbetelor ce hrăneau şobolanii. Şi trăia minţindu-se că se sacrifică pe sine pentru alţii, că suferă pentru binele semenilor, că nefericita sa fericire era clădită pe binecuvântările ce i le aduceau toţi, toţi, toţi ceilalţi!
„Mi-am construit universul în jurul unei singure persoane – putea fi auzit spunând – şi acum văd că nu e îndeajuns, că nu e ceea ce-mi doresc.”
Construcţia era în fapt o cuşcă în care distrugea minuţios bucuria alesei sale pasagere. Le ademenea cu tremurul din voce, cu şoapte şi sentimente mimate atât de diabolic convingător, încât femeile se lăsau târâte în groapa şobolanilor. Odată acolo, legate de barele cuştii cu sfori de gută ce săpau în carne la fiece mişcare, începea tortura. Era un dans sadic şi senzual – respectă paşii, mişcă-te în chenarul desenat şi nu vei simţi nimic. Opune-te, cere, aşteaptă ceva ce stăpânul nu vrea să-ţi dea, şi guta va tăia pielea, iar şobolanii vor veni pentru a-ţi linge sângele din răni.
― Nu vorbeşti serios în legătură cu şobolanii, nu-i aşa? E doar un fel de-a spune, o figură de stil pentru impresionarea publicului!
― Aşa crezi? se puse brusc în mişcare prin suita de camere de lângă bazin cu mine după ea. Uite aici!
Mă trase lângă un panou cu iluminare internă care se aprinse pentru a dezvălui o radiografie umană completă. Dacă aş fi avut cunoştinţe de antropologie, aş fi comentat: după structura mandibulei sau a osului pelvian, pare scheletul unui bărbat caucazian, în jur de treizeci de ani, cu zeci de organisme din ordinul rozătoarelor suprapuse pe scheletul uman. Iar dacă Terry Pratchett ar fi fost acolo să vadă radiografia, s-ar fi pupat singur pentru că intuise, pe lângă Domnul cu coasa, Moartea Rozătoarelor. În caz de deces, amândoi ar fi venit după Johnny.
― Cum e posibil? mi-am auzit vocea uscată de silă, de groază, de oroare fascinată.
― Johnny e un geniu în felul lui… îşi dorea să fie chirurg sau farmacist. E în stare să te opereze de apendicită după o beţie cu whisky, absint şi detergent de vase şi să nu-i tremure mâna. De când a prins gustul bisturiului face experimente pe tot ce prinde, inclusiv pe sine. A fost dat afară de la Medicină în anul cinci pentru că o luase razna. A vrut să reproducă o naştere şi a simulat condiţiile din uter izolându-şi porţiuni de intestin în care a implantat embrioni de şobolan; s-a injectat cu estrogen şi hormoni de la o mamă-şobolan şi a dus „sarcina” la termen. Mă rog, o parte din ea. Scheletele pe care le vezi aici sunt feţii care nu s-au adaptat şi care au murit sub pielea lui, calcifiindu-se acolo. Pe supravieţuitori i-a extras chirurgical şi îi înmulţeşte ca un horticultor lalele…
Câteva secunde, tăcerea îmi lovi tâmplele, forţând acele dezvăluiri să ajungă la creier.
― Dar pe tine te place, zise.
― De unde ştii?
― Eşti vie, nu-i aşa?
― Vrei să-mi vinzi o poveste prea ridicolă chiar şi pentru o jurnalistă de tabloid ca mine! Nici n-am intrat bine în casă, iar ăsta nu e un film de groază!
― O, nu, e mult mai rău! Eşti aici de cel puţin o săptămână. Ai fost drogată; toate sunt când le aduce. L-ai lăsat să te sărute?
Amintirea gurii de vierme gigantic mă îngreţoşă.
― Mda… am admis jenată.
― Ţi-am spus că e genial: ţine capsule de CC – cloroform cataleptic, o invenţie de-a lui – sub limbă şi le sparge de dinţii fetelor. Din câte am înţeles, senzaţia de dinainte de blackout e similară unei gargare cu grăsime crudă. Te copleşeşte şi creierul se focusează în papilele gustative, augmentând astfel efectul narcoticului. Te-a adus aici, ai stat o vreme în cuşcă, iar azi, când a considerat el de cuviinţă, te-a trezit ca să-ţi facă „introducerea” în casă.
― Nu, e absurd, e grotesc! Astfel de lucruri nu se întâmplă!
Mignona mă scruta amuzată şi tristă în acelaşi timp. Era foarte palidă; prin pielea subţire a tenului îi vedeam şerpişorii albaştri ai venelor. Probabil că avea probleme cu circulaţia, genul de persoană care suferă de frisoane vara. De-abia atunci am observat eşarfa răsucită în jurul gâtului, marginile căzându-i amplu pe umeri. Cât mă ţinuse de mână fusese rece ca gheaţa. Sinceritate sau doar ciudăţenie a naturii? O creatură nefericită, oricum.
Surâse doar din comisuri, un zâmbet ca o hârtie care taie.
― Ai să crezi dacă îţi arăt, deşi nu trebuie să treci prin asta. Oricum, ai urme pe pulpe şi pe spate.
― Să-mi arăţi ce? am zis, ignorând ultima remarcă.
― Colecţia, colecţia lui Johnny. Vino.
M-am ţinut după ea dând înconjurul piscinei până într-o cameră din capătul adânc al bazinului. Cu o mână pe clanţa cu acces prin amprentare, mi-a dat o instrucţiune seacă:
― Să nu ţipi.
Uşa s-a deschis, lumina s-a aprins. N-am ţipat, dar nu pentru că n-aş fi vrut, ci pentru că am înlemnit, gâtuită. În cutii de sticlă de-a lungul pereţilor erau nevestele lui Barbă Albastră, femei moarte şi conservate criogenic. Nu-ţi puteai da seama dacă fuseseră frumoase pentru că toate erau tăiate cu meticulozitate, crestături cubiste distrugându-le pielea până când o făcuseră asemenea solzilor.
― Ce naiba e pe ele?!
Cristale translucide sclipeau feeric pe corpurile lor, învăluindu-le într-o demnitate magică.
― Sare grunjoasă, veni răspunsul. „Iubeşte-mă şi te voi ţine în căuşul palmei mele. Înşeală-mă şi te voi cresta cu mâna mea.” Discursul lui Johnny… le spune lucrurile astea, iar ele nu-l cred, îl fac gelos, paranoic, dramatic. Drama e ce li se întâmplă când vine rândul şobolanilor. Ăsta e efectul cuştilor: le dă pielea pe răzătoare, apoi ei colcăie să se adape. Nu sunt toate fetele aici. La multe n-a ştiut să dozeze somniferul din sânge şi şobolăneii au mâncat mai mult decât se cuvenea înainte de a cădea adormiţi. Acum nu mai greşeşte. Le dă drumul când sângele curge fierbinte şi îi adună când sunt secate. Urmează pulverizarea cu sare grunjoasă care pătrunde adânc în răni şi le dă strălucirea asta feerică, apoi somnul de veci în congelator… Eşti bine? susurată nonşalant, întrebarea a venit când deja vomitasem violent pe podea, gata să mă sufoc.
― Hmm, va trebui să curăţ asta, zise, dându-mi părul la o parte de pe faţă. Ei, gata, linişteşte-te, zi mersi că nu eşti şi tu un exponat!
― Trebuie să ies de-aici, acum! trebuie să mă ajuţi! Vrei să mă ajuţi, nu-i aşa? Altfel de ce mi-ai fi spus adevărul?
Privirea de gheaţă neagră îmi sfredeli irişii înaintea ca vocea să i se alăture.
― Poate că ăsta e ritualul nostru, terrere et impera. Ce poate fi mai sadic decât sugerarea speranţei salvării? Poliţistul bun, poliţistul rău, pisica-şobolan jucându-se cu prada… face jocul mai interesant, dar până la urmă tot noi câştigăm.
Simţeam că mă lasă picioarele, că am să leşin rugându-mă să nu mă mai trezesc. Probabil că din verde-vomă devenisem albă-cadavru pentru că mignona mi-a pus mâna ei rece pe umăr.
― Aşa era pe vremuri, într-adevăr. Dar m-am săturat. Trebuie să înceteze. E fratele meu, dar trebuie să se sfârşească!
― Fratele tău!… Face şi asta parte din joc, iluzia adevărului?
― Nu. Sunt şi eu una dintre victimele lui.
Şi spunând asta, îşi răsuci eşarfa de la gât, pentru a mă lăsa să văd o serie de crestături paralele, în diagonală, care păreau vechi pentru că se vindecaseră deja în cicatrice de un alb murdar.
― Tot ce trebuie să faci e să-l aduci la piscină şi să-l împingi înăuntru. Eu o să mă ocup de rest. Ţi-am spus că te place, o să fie uşor să-l convingi.
― Nu ştie să înoate sau ce?
― Ba ştie. Dar nu şi să respire sub apă.
Zâmbetul ca hârtia îi tăie faţa.
Am intrat înapoi în casă pentru a-l căuta. Musafiri, gărzi de corp, personal de serviciu – lumea fojgăia nestingherită prin vilă în aşteptarea petrecerii din acea seară, o luxoasă manifestare a opulenţei gazdei. Schele îmbrăcau partea din spate a casei, acolo unde se construia un tobogan care să lege acoperişul de piscină. Johnny vorbea cu cei de la pază, gorile în costume negre, privind amuzat cum mă urcam pe angrenajul de bare metalice în rochia mea de lamé auriu. Când o trăsesem pe mine văzusem că într-adevăr am urme subţiri, ca de bici, pe coapse.
― Unde te duci, frumoaso? m-a întrebat şi un nor a întunecat soarele pentru ca ochii lui să nu se încrunte în lumină.
― Îmi caut un loc bun din care să văd jocul de artificii.
― De unde ştii tu că o să avem artificii?
Am ridicat din umeri nepăsătoare şi am continuat să mă caţăr, alunecând în mod repetat pe barele rotunjite, rănindu-mi pielea palmelor. Tocurile nu fuseseră o idee prea bună. Johnny mi-a strigat ceva de jos, probabil să cobor, apoi, văzând că sunt prostesc de imprudentă, a urcat după mine. Când m-a ajuns, stăteam deja liniştită pe buza toboganului, ţinându-mă atât de tare de margini, încât mi se albiseră încheieturile. Rochia se împrăştiase pe planul înclinat, acoperindu-l în străluciri aurii.
― Văd că te distrezi, mi-a spus, sărind pe acoperiş.
― Acum, că ai venit şi tu, da. Hai, stai lângă mine! i-am arătat bucata îngustă de tobogan de lângă mine, strângându-mi rochia ca pentru a-i face loc.
― Nu încăpem amândoi.
― Atunci, am să stau la tine în braţe.
Probabil că păream sinceră, copilăroasă, pentru că a stat doar o clipă pe gânduri înainte de a face schimb de locuri cu mine. M-a ţinut de mână atunci când m-am strecurat în poala lui, îmbrăţişându-mă protector. Era un bărbat frumos care te vrăjea cu glasul, cu parfumul, cu surâsul. Dacă nu i-aş fi văzut colecţia, mi-ar fi fost imposibil să cred ceva rău despre el. Îi simţeam muşchii pieptului îmbrăcându-mi spatele, iar săgeţile ascuţite de durere de la rănile pe care nu mi le văzusem, dar despre care mignona îmi spusese că există, mă treziră la realitate. M-am aplecat într-o parte ca pentru a-l invita să mă sărute şi când a făcut-o – de data asta fără camfor cataleptic – am simţit un fior de plăcere. Dar braţul meu deja împingea în tobogan, propulsându-ne la vale.
Cred că l-am auzit icnind de surpriză, dar nu mi-a dat drumul, şi am alunecat vâjâind în piscină. Apa m-a pleznit dureros peste faţă şi rochia udă îmi îngreuna mişcările. M-am uitat după Johnny, dar chiar atunci s-a auzit un pleoscăit: sora lui plonjase în piscină, drept peste el. Pielea palidă i-a devenit translucidă, ca de meduză şi rănile cicatrizate de la gât s-au deschis. Erau branhii.
Aşa cum spusese că are să facă, cu o putere pe care nu i-o bănuiam, l-a tras pe fundul bazinului şi l-a ţinut acolo, zbaterile lui trimiţând volburi de apă la suprafaţă. În spuma ce se formase am văzut corpuri însângerate de şobolan plutind. Întocmai ca cei despre care legendele spuneau că părăsesc vasele înainte de a se scufunda, aşa şi cei de sub pielea lui spărseseră cuibarul de carne pentru a se salva. Dezgustată, m-am tras pe mal, urmărind cum vâltoarea de spumă şi sânge se potoleşte încet. Când Johnny nu s-a mai mişcat, mignona s-a unduit până la suprafaţă, cu acele „urechi” de peşte mişcându-se încet, în respiraţii sacadate. Mi-a zâmbit obosită.
― Am deschis poarta. Fugi! Şi… mulţumesc!
N-am mai stat să o întreb ce explicaţii avea să dea celor din casă sau cum avea să se debaraseze de cadavru. Mi-am scos sandalele cu toc stiletto şi, împiedicându-mă în rochia udă care se lipise de mine, am alergat până la ieşirea din conac. Se însera. Am privit o singură clipă înapoi. Mignona era tot în piscină, privind pierdută în adâncul apei unde îşi înecase fratele. Oare ce-o fi fost în sufletul ei?
Am avut multe explicaţii de dat în legătură cu dispariţia mea misterioasă vreme de aproape zece zile. Cei de la ziar erau furioşi. Nu m-au concediat, dar m-au „retrogradat” la articole de pagina patru-cinci.
Când am vrut să revăd vila, săptămâni mai târziu, n-am putut-o găsi. În cartierul luxos unde credeam că fusesem ţinută, toate casele semănau între ele şi nimeni nu a vrut să-mi dea detalii în legătură cu Johnny. Nu-i ştiam numele de familie.
Curând am devenit prea ocupată pentru a mai face cercetări pe cont propriu: documentam brusca înmulţire a şobolanilor de pe străzi şi epidemia de ciumă care lovise oraşul…
