Nikishi

În cele din urmă, după mai multe ore, se târî pe mal și se prăbuși pe jumătate mort pe nisip. Ceața se ridicase, dezvăluind o plajă îngustă, înghesuită între două oceane uriașe — la vest, sălbaticul Atlantic, iar la est, un ocean nesfârșit de dune răsărind în valuri unduioase de un luciu ocru-auriu. Liniștea domnea. Șuierul și tunetul valurilor înspumate erau întrerupte doar de țipetele cormoranilor și de lamentările tânguitoare ale pescărușilor.

Crezând că trecuse de așezarea pe care-o întrezărise de pe barcă, Blacksburg porni spre sud.

Oboseala îl îndârjise și îi afecta creierul asemenea unui drog psihedelic. Avea senzația că îl urmăresc cortegii amenințătoare de crabi-fantomă și mâncători-de-hoituri translucizi, iuți și cu ochii pe picioroange. Odată, i se păru că zărește o creatură cu membre ca de păianjen traversând dunele înalte, dar imaginea îi trecu atât de repede prin retină încât putea fi orice: suvițe de alge înviate de vântul necontenit sau un maelstrom de nisip, mic și învolburat, căruia mintea lui epuizată îi dăduse formă umană.

Dar hiena care se apropie tiptil de el nu era defel o aparență înșelătoare. Bestia strâmbă și musculoasă — cu buze brăzdate, ochi scormonitori și negri ca smoala, blană zbârlită brun-castanie și privire fierbinte, crudă și aprinsă — cobora alene povârnișul dunei.

Blacksburg își imagină forța formidabilă a fălcilor și groaza își croi drum prin el aidoma unei sârme ghimpate.

Se aplecă și înșfăcă o piatră de pe jos.

─ Pleacă! strigă el, adică încercă să strige, dar ceea ce ieși din gâtul lui ars fu un croncănit mizerabil, ca de șmirghel, sunet scos de o mumie înviată după mii de ani în mormânt.

Hiena se apropia din ce în ce mai mult. Blacksburg azvârli piatra. Aceasta lovi hiena cu un sunet surd, tăind o rană sângerândă în urechea moțată.

Hiena își răsuci buzele și scoase un urlet ascuțit atât de straniu și sălbatic încât temperatura de pe plaja bătută de vânt păru că scade cu zece grade. Blacksburg auzi apoi un sunet scos parcă de motorul unui Range Rover care încearcă să pornească fără baterie, dar acest iluzoriu ajutor era, de fapt, tusea guturală ce ieșea din botul larg al hienei pătate. Cu un ultim rânjet, creatura burtoasă — care părea de 70 de kilograme, deși abia dacă avea 10 — își arătă colții zimțați, se întoarse și se pierdu printre dunele care o născuseră.

««—»»

Oboseala îi toci simțurile într-atât încât Blacksburg aproape că trecu dormitând pe lângă clădirea gri cu etaj și fațada scrijelită de vânt, cu ferestrele și ușa aidoma unui craniu cu gură fără dinți și găvane goale holbându-se la el din vârful dunei. Urcă duna și găsi o cochilie goală, un interior pustiu pardosit cu serpentine din nisip și cu grinzi prăbușite din tavan ce lăsau să se vadă un petec de cer azuriu. Pe ștreșini, gâștele de mare își făcuseră cuib. Pe jos se afla un candelabru spart în vârful căruia trona o tarantulă neagră.

Împins de o intuiție terifiantă, urcă din greu încă o dună și în fața ochilor îi apăru întreg orașul de dedesubt: un șir jalnic de case abandonate, un foișor biciuit de nisip unde zăboveau altădată îndrăgostiții, o biserică a cărei clopotniță se răsturnase și caroseria ruginită a unui Citroen din timpuri apuse.

Sanctuarul așteptat nu era decât un oraș fantomă. Un cimitir din moloz și pietre.

Uluit, disperat, Blacksburg rătăcea printre ruine.

Vântul își schimbă brusc direcția și bărbatul inhală o aromă de carne gătită ce-i lăsă gura apă. Mirosul fierbinte și năvalnic i se năpusti în vene asemenea heroinei. Saliva îi inundă gura. Sinapse pe jumătate moarte dansară.

Împleticindu-se dus de miros, trecu peste altă dună și privi în jos către plajă unde un bătrân vânos și oacheș amesteca cu un băț în ceaunul enorm de fontă care odihnea deasupra unui foc. Bătrânul purta niște pantaloni zdrențuiți, o șapcă de baseball galbenă și o cămașă roz cu mânecă scurtă. Amesteca în ceaun cu mâna stângă. Cea dreaptă, atârnându-i pe o parte, nu avea niciun deget.

În spatele lui, o fată aproape ieșită din adolescență sau cu puțin peste douăzeci de ani scotea o sticlă cu apă din rucsacul de pe pământ. Destupă sticla și turnă apa în ceaun. Purta o fustă cafenie până la glezne, niște ghete sport ponosite și o bluză roșie vaporoasă.

Bandana maro din jurul capului ținea în frâu o coroană de suvițe împletite și bătute de vânt. O cicatrice veche se frângea asemenea unui fulger între buza de sus și colțul ochiului.

Cu jovialitate prefăcută, Blacksburg alunecă și păși în josul dunei strigând:

─ Uhala po.

Însemna „bună ziua” în limba Oshiwambo, dar, judecând după reacția bătrânului, putea la fel de bine să însemne și amenințarea de a-i reteza și celelalte degete. Bătrânul își bulbucă ochii și scoase un țipăt ca înfricoșat de moarte. Femeia avea mult mai mult sang-froid. Ea rămase pe loc și înșfăcă un băț ascuțit.

─ Numele meu este Blacksburg, croncăni bărbatul, ținând mâinile ridicate să le-arate că nu le voia răul. Am nevoie de ajutor.

Bătrânul începu să turuie frenetic. Femeia îi răspunse în același fel și începu un dialog animat pe care Blacksburg nu-l înțelese deloc. În cele din urmă, bătrânul tăcu, dar continuă să-l măsoare din priviri pe noul venit asemenea unui animal țâfnos.

─ Scuză-l pe unchiul meu, spuse femeia într-o engleză meticuloasă, de manual. L-ai speriat. Credea că ești un spirit rău, venit să ne omoare.

─ Nu, sunt doar un biet nenorocit pierdut pe mare. Arătă spre sticla de apă goală.

─ Nu cumva mai ai încă una?

Femeia luă din rucsac o altă sticlă cu apă și i-o întinse lui Blacksburg care bău cu lăcomie și apoi se uită la ceaun.

─ Ce bine miroase tocana asta, spuse el. Ce-ați pus în ea? Vânat, supă, condimente, poate una sau două cozi de vită?

Fata străpunse cu bățul o halcă suculentă din carnea de vânat. Blacksburg se năpusti ca un lup asupra hălcii. Carnea era tare și ațoasă ca pielea de șacal, dar slăbit cum era, i se păru o delicatesă.

Printre îmbucături, le povesti de calvarul său, insistând pe scufundarea vasului Obimi și pierderea căpitanului, vorbind însă vag despre cel care închiriase vasul, șeful său Horace DeGroot. Femeia îi spuse că numele ei este Aamu și că împreună cu bătrânul veneau dintr-un sat Owambo, aflat la est.

─ Mâine, te ducem și pe tine acolo. Un autobuz turistic trece prin sat de două ori pe săptămână. Poți merge până la Windhoek.

În Windhoek se afla cel mai mare magazin de diamante al lui DeGroot. Blacksburg nu avea de gând să-și arate fața pe-acolo.

─ Ce căutați în orașul ăsta fantomă, gătind ca la ospăț? întrebă el ca să schimbe subiectul. M-ați așteptat pe mine? Sunteți vrăjitori?

Fata pufni într-un râs amar.

─ Dacă aș fi vrăjitoare, m-aș preface într-un cormoran și aș zbura până la Alger sau Gibraltar. Și nu m-aș mai întoarce.

Vehemența ei avea ceva ce-l intrigă pe Blacksburg, căruia neastâmpărul și nemulțumirea nu-i erau străine.

─ Și ce te împiedică?

Iritarea din vocea ei mușca asemenea unei furtuni de praf.

─ Ai impresia că eu și unchiul meu suntem bogați? Trăim într-un sătuc unde oamenii cresc vite și capre. Un an bun e ăla în care abia avem ce mânca. Un an rău…

Blacksburg nu văzu nicio dovadă cum că mâncarea ar lipsi din ceaunul prea plin, dar găsi fără rost să menționeze acest lucru.

Cu degete unsuroase arătă spre ruinele uitate de vreme ale orașului.

─ Locul ăsta, ce e? Ce-a fost?

Aamu scotoci mai adânc în rucsac și scoase două beri Windhoek.

─ Gheață n-am, spuse ea. O bei caldă?

El rânji.

─ Mă descurc.

─ Vino să ne plimbăm. O să-ți povestesc despre oraș.

femeia porni cu pas vioi, ghetele sport stârnind mici nori de nisip, coapsele unduindu-se ademenitor.

Plimbarea era ultimul lucru pe care și-l dorea, dar Blacksburg își șterse mâinile de pantaloni și o urmă către dună. Duna avea formă de stea, o formă din nisip pe care o face vântul ce bate din toate direcțiile și pe care Blacksburg o remarcase deja. Brusc, cu o agilitate și vigoare surprinzătoare, bătrânul se repezi la el și îl înșfăcă de biceps cu o singură mână, într-o strânsoare violentă, trăncănind frenetic și gesticulând cu mâna mutilată.

─ Nikishi! repeta el întruna.

Blacksburg, cu un cap mai înalt și douăzeci de kilograme în plus, se descotorosi de el ca de un țânțar.

─ Ce l-a apucat? întrebă el, ajungând-o din urmă pe Aamu.

─ Ți-a zis să te ferești de spiritele rele, cele care iau formă de animal și om. Le place să te strige pe nume, să te ademenească și să te omoare.

Fata își dădu ochii peste cap.

─ Unchiul meu e un neghiob. Râde lumea de el în sat. Săptămâna trecută a luat iPodul unei turiste și l-a călcat în picioare crezând că spiritele rele l-au strigat pe nume din căști.

Luă o înghițitură de bere și se strâmbă.

─ Nu suport berea caldă.

Brusc, se puse din nou în mișcare și urcă duna în timp ce Blacksburg se străduia să țină pasul. Mergeau printr-un decor suprarealist cu clădiri în paragină, asuprite de timp, în timp ce vântul necontenit bătea ca suflul unei explozii. Clădirile mai mari, pe care deșertul nu le acaparase încă de tot, indicau o anume prosperitate burgheză care, în zilele de glorie, trebuie să fi părut nelalocul ei, cu orașul cocoțat la marginea neantului, prins între ostilul deșert namibian și valurile înspumate.

Ai fi zis că Aamu îi citise gândurile.

─ Acum patruzeci de ani, zise ea, orașul ăsta diamantifer, numit Wilhelmskopf, era plin de viață. Apa se aducea săptămânal cu camionul. Existau un spital, o școală, urma să se construiască un centru al comunității, exista chiar și o sală de bowling. Toți trăiau aici: africani, germani, oameni din triburile Damara și Owambo.

─ Și ce s-a întâmplat? spuse Blacksburg, deși bănuia.

Multe dintre micile orașe diamantifere au dispărut până la mijlocul secolului trecut, eclipsate de descoperirea unei imense bogății de diamante la sud, în Oranjemund. Dintre acestea, Kolmanskopf, un oraș-fantomă chiar lângă Luderitz, acum o atracție turistică majoră, era cel mai cunoscut.

Răspunsul lui Aamu îl șocă.

─ La sfârșitul anilor 60 s-au produs foarte multe decese prin violență, oameni găsiți cu gâtul sfârtecat, ciopârțit de către animale.

Lui Blacksburg îi veni în minte hiena care-l amenințase pe plajă.

─ Hiene? Șacali?

─ Cu siguranță. S-a răspândit teama că un nikishi împreună cu progenitura sa trăiau printre locuitorii din Wilhelmkopf și se transformau noaptea în animale ca să-i vâneze. Câțiva nebuni superstițioși s-au panicat și s-au întors unul împotriva celuilalt, acuzându-se reciproc de vrăjitorie. Până la urmă, orașul a fost abandonat. Îți vine să crezi prostiile astea? Acum n-au mai rămas decât crabi-fantomă și hiene.

Blacksburg își termină berea și azvârli sticla goală peste pragul unei case spălăcite de culoarea cobaltului, cu nisipul dinăuntru adunat grămadă până la înălțimea lambriurilor turcoaz. Sopârlele, serioase și încremenite ca niște zei din vechime, priveau de la înălțimea unui pian eviscerat și de pe rafturile crăpate și rupte. Un fior îi văluri șira spinării. Își mută privirea. Jos, în amurgul violet, bătrânul băga bățul în ceaun, împungând hălcile de carne sângerândă și aruncându-le pe nisip.

─ Uite! Aruncă mâncarea!

Aamu privi în altă parte, stânjenită.

─ Ți-am zis că-i nebun. Cu ani în urmă, unchiul meu venise aici să adune lemnele aduse de furtună și a fost atacat de ceea ce credea el a fi un nikishi. Zicea că l-a strigat pe nume și când i-a răspuns, l-a mușcat de degete și i le-a retezat, apoi le-a mâncat în timp ce el cerea milă. Mintea i-a luat-o razna de-atunci. Spune că nikishi i-a zis că trebuie să vină aici după fiecare furtună și să aducă spiritului ofrandă din carne și bere. În semn de mulțumire că nikishi nu i-a mâncat toate degetele.

─ Bunătate de mâncare aruncată la gunoi, zise Blacksburg cu dispreț. Și tu crezi toată tâmpenia asta cu transformatul?

Ea păru ofuscată.

─ Bineînțeles că nu. Am o educație. Am făcut școala de fete la Swakopmund. Am studiat germana și engleza, puțină știință, am învățat despre lume. De-aceea îmi este greu să trăiesc într-un sat Owambo. Știu că undeva există ceva mai bun.

Blacksburg își înfrână o zeflemea sarcastică. Ce să creadă despre lumea largă cineva care consideră școala de la Swakopmund o experiență cosmopolită? Fata asta Owambo locuia în cea mai stearpă regiune din cele mai slab populate țări din Africa. În opinia sa, Blacksburg o vedea trăind aproape ca o sălbatică.

─ Cum ai ajuns cu unchiul tău aici? Ați mers pe jos prin deșert?

Ea își arcui sprânceana rimelată în negru.

─ Nu, am venit pe cămile. Uite!

Luându-l de mână, îl trase de-a lungul unui coridor aflat între o casă plină de moloz și un foișor dărăpănat și râse.

Timp de o secundă, Blacksburg chiar crezu c-o să vadă doi dromaderi priponiți. Văzu însă o Toyota Hilux neagră, murdară de nisip și plină de noroi, aplecată pe panta din spatele clădirilor.

Blacksburg examină cu invidie Hilux-ul.

─ Frumoasă cămila asta. Unde-o alimentezi?

─ Există o benzinărie pe drumul către Etosha Pan, la vreo patruzeci de kilometri de aici. Companiile de safari care aduc cu avionul turiștii cu bani din Cape Town și Windhoek au și ei mici benzinării ici-colo prin deșert. Înainte de a se îmbolnăvi, unchiul meu era ghid la una din ele. Așa a primit jeep-ul.

─ Trebuie să ajung în Angola, spuse Blacksburg. Ce-ai zice să mi-l vinzi mie?

Ea se uită la el cu dispreț: haine ponosite și pătate de sare, picioare goale, păr răvășit.

─ Pe ce bani? Dinți de rechin? Crabi-fantomă?

─ Nu trebuie să-ți bați joc de mine. Să-ți explic.

Simți brusc o dorință irezistibilă de a o atinge, de parcă pe sub pielea ei ar fi pulsat curenți electrici de care trupul lui avea nevoie pentru subzistență. Câteva șuvițe din părul ei scăpaseră de sub bandană și le folosi ca pretext să-și întindă mâna și să le bage la loc. Spre dezamăgirea lui, ea se feri de parcă ar fi lovit-o.

─ Îmi pare rău.

Își ridică mâinile, supus.

─ Uite ce e, pot plăti bine pentru jeep.

─ Jeep-ul nu-i al meu. E al satului.

─ Atunci împrumută-mi-l. Vino cu mine până la Luanda. După aceea, mă descurc singur.

─ De ce te-aș ajuta?

─ O întrebare firească de la cineva care a absolvit școala de fete Swakopmund. Hai să-ți arăt ceva.

Zâmbetul lui era încrezător, dar stomacul i se încovrigă gândindu-se la ce avea să facă: să parieze totul pe naivitatea și lăcomia acestei fete.

─ Spui că vrei să vezi lumea largă. Ce-ai zice dacă ți-aș spune că poți merge oriunde și că poți trăi ca o vedetă de cinema?

─ Aș zice că ai înghițit prea multă apă de mare, Blacksburg. Că ești nebun ca unchiul meu.

─ Nebun, ai? Ia privește aici.

Cu talentul unui showman, își băgă mâna în camașă, desfăcu niște cleme și scoase un toc de portofel. Trase fermoarul și apărură două punguțe din plastic.

─ Întinde mâna!

Desfăcu una din punguțe și răsturnă în palmele ei o comoară din diamante brute. Chiar și în lumina vagă, acestea străluceau ca-n vistieria unui rege din povești. Aamu își ținu răsuflarea. Ținea diamantele în căușul palmelor de parcă ar fi ținut o inimă ce bate. Vocea ei, când în cele din urmă vorbi, era o șoaptă reverențioasă.

─ Ongeypi? Cine ești, un hoț de bijuterii?

─ Sunt un negustor de diamante, o corectă el brusc. Le duceam unui cumpărător în Luanda.

Adună pietrele și le puse înapoi în punguță, apoi o deschise pe cea de-a doua. Acestea erau niște exponate cu valoare de muzeu din colecția privată a lui DeGroot, din care câteva fuseseră împrumutate de-a lungul anilor celebrităților sud-africane aflate în drum spre New York sau Cannes. Simțindu-se în elementul său și începând să-și intre în rol, mai scoase un splendind diamant galben cu lanț de platină. Când îl ridică, lumina soarelui iscă un spectacol de foc, iar fațetele scoaseră văpăi.

Ochii întunecați ai lui Aamu se măriră când Blacksburg îi trecu lanțul pe după gât. În irișii ei de cerneală se vedeau licăriri aurii, grăunțe de nisip din deșertul namibian.

─ Cred că valorează o avere!

─ Ceva mai mult decât un jeep folosit, cred. Dacă mă duci la Luanda, ți-l dau ție și-l poți vinde. Batem palma?

Ea se încruntă și își rumegă buza de jos.

─ Și cu unchiul ce facem? Nu-l putem lăsa să se întoarcă în sat. Toți vor ști că am luat jeep-ul și am fugit cu un oshilumbu.

Blacksburg se crispă puțin la apelativul de „om alb” și privi către plaja de jos unde flăcările de sub ceaun încă dansau. Bătrânul pășea furios în jurul ceaunului, ridicându-și brațele într-un supliciu sălbatic către nu știu ce zeu întunecat pe care și-l imagina. Profilată pe soarele roșu ca sângele, mâna mutilată părea o bâtă diformă.

O prinse pe Aamu de mână, îi luă degetele și le duse la buze, gustând carnea și sarea de sub unghii.

─ Bine atunci, să-l lăsăm pe unchiul tău cu demonii lui.

Ea râse și se îndepărtă pășind de-a lungul unei alei, printre niște clădiri în ruine, făcându-i semn s-o urmeze. Când o ajunse, ea stătea în cadrul gol al ușii unei mici case din piatră unde, cu grația unei dansatoare și lascivitatea unei târfe versate, începu încet să-și dea jos tricoul stacojiu și fusta bej.

─ La școala din Swakopmund, spuse ea, lăsând să-i cadă bluza, preotul îmi spunea că sunt prea sălbatică, prea însetată de distracții, băieți, bere și libertate. Spunea că nu e bine să vrei prea mult, că e păcat să fii prea lacom.

În lumina tot mai slabă, ochii ei negri făceau atât promisiuni sincere, cât și indecente.

─ Și tu, Blacksburg? Ești tot la fel de lacom?

Pentru prima dată după luni de zile, Blacksburg își permise un râset de adevărată încântare. Preț de o clipă îmbătătoare, chiar se vedea părăsind Namibia împreună cu ea, o fantezie întreținută numai de patima aprigă a lui Aamu.

Îl călări într-un abandon nebun pe care Blacksburg îl mai experimentase cu puține femei—și acelea niște prostituate care luaseră droguri serioase de pe stradă. Dacă la sex se referise ea atunci când îl întrebase dacă e păcat să fii prea lacom, atunci pe amândoi îi aștepta, neîndoielnic, iadul.

Împreunarea lor era și asalt, și patimă. Blacksburg o devoră cu sălbăticie, exultând de durerea pe care-o dăruia sau o primea. Mintea i se opri, trecutul și viitorul pieriră până ce nu mai rămase decât trupul ei zvârcolit și gemetele animalice, mirosul ei salin, dulceața feroce și agresivă a dinților și a limbii. Îi bău sudoarea de mosc ce-i curgea printre sâni, pe coastele proeminente, și își încâlci mâinile în șuvițele bogate din coama ei împletită, iar când se odihniră, gâfâind și sătui, realiză că mai voia.

Mai târziu, ea îl cuprinse din spate cu trupu-i mlădios și îi chicoti în ureche:

─ Unde vei merge după ce o să vinzi diamantele? Să nu mă minți. Știu că ești urmărit. Nu te-ai fi grăbit atâta să dai un diamant pe un jeep dacă n-ai fi fost disperat.

Blacksburg fu surprins să vadă adevărul ieșind la iveală.

─ Probabil în Anglia. Mama mi-a tot zis că avem rude în Cornwall. S-ar putea să mă duc acolo.

─ Cornwall.

Fata pronunță cuvântul ca pe o incantație.

─ S-ar putea să vin cu tine, domnule Blacksburg.

Și, preț de câteva clipe extatice, ideea unei aventuri spontane împreună cu această femeie exotică îl tulbură adânc pe Blacksburg, îi hrăni dorința de a se vedea pe sine nobil, erou, supraviețuitor ce cucerește lumea prin cruzime, valoare și voință. Omul care era cu adevărat, bogat și puternic ca DeGroot.

Mai târziu, alunecând spre somn, văzu filamente din clar de lună căzând pieziș prin fereastra goală și vărsându-se pe fața ei. Era frumoasă, chiar și cu cicatrice, dar ceea ce îl fascina era diamantul galben de pe care nu-și putea desprinde ochii și care licărea în jurul gâtului ei negru de ciocolată amăruie.

Blacksburg o visă pe mama sa. Aceasta era la cabana din Cornwall, lângă râul curgător pe care îl văzuse în fotografii. Nu era costelivă, slăbită și cenușie așa cum și-o amintea el, ci tânără și vioaie. Vocea ei era subțire și melodioasă, limpede ca un tril de pasăre, plină de seninătate calmă de care el nu știuse ca ea s-o fi avut cât trăise. Îl chema, nu în felul acela tăios și rău de gură care-i stătea în fire, ci cu seninătate și duioșie. Blacksburg aproape c-o iubea atunci, o emoție pe care o simțise rareori penru ea cât fusese în viață, pentru femeia aceasta care fusese o târfă africană.

Se trezi în cotocodăcitul drăcesc al hienelor și cu gust de carne arsă pe limbă. Aamu dispăruse. Pentru o clipă, îl cuprinse panica. Totuși, diamantele erau neatinse, la loc sigur în punguțele lor de plastic.

Își trase hainele pe el și ieși în noaptea care nu mai era spuzită cu stele, ci mohorâtă, înotând prin fâșiile lungi și umede de ceață. Se simțea ca un scufundător plutind pe fundul mării, învăluit de un banc înăbușitor și nesfârșit de pești tubulari cenușii-pal.

Scrutând plaja, încercă să găsească focul bătrânului și i se păru că întrezărește flacăra portocalie a câtorva cărbuni încinși, dar abia începu să coboare duna, că îl opri un mârâit gros, în contralto. Sunetul venea de la vreo doisprezece metri, unde coloanele înfășate în ceață ale foișorului țâșneau din beznă aidoma unui Partenon fantomatic.

Când se apropie, văzu un cuib de umbre, aproape de pământ, care se împrăștia și apoi se aduna; întrezări o fustă roz și răsuflă ușurat. Bătrânul dormea în pavilion, iar zgomotul pe care-l auzise fusese, bineînțeles, un sforăit. Iarăși mișcare — unduioasă, apatică. Văzu ceea ce ochilor săi li se părură o coroană sălbatică de șuvițe ale Medusei care biciuiau când înainte, când înapoi — mintea îi fu asediată de o armată de imagini nechemate — dar până la urmă ochii sălbatici ai hienei, nu coada sa ca o coamă răvășită, îl făcură să recunoască scena din fața sa.

Ochii hienei sclipiră, apoi dispărură în ceață, ca apoi să reapară câțiva pași mai încolo. Mârăitul și răgetele sporiră. Blacksburg, încremenit de groază, numără cinci grupuri de ochi.

Apucând cu fălcile și luptându-se pe o halcă mai bună, două hiene începură să se zbârlească înfricoșător. Bucățile de piele și cartilaj zburau. Blacksburg întrezări un ciot de os zdrențuit prins de o bucată de stofă roz.

Răsuflarea i se tăie. O hienă își săltă brusc capul, apoi își ridică botul însângerat să încerce vântul.

Blacksburg se împinse afară din foișor și plonjă în ceață cu capul înainte. Încercă să-și amintească locul în care era jeepul, gândindu-se că ar putea să se închidă înăuntru, dar ceața dusă de vânt proiecta asupra peisajului cu dune o opacitate imaterială. Nu recunoștea nimic din ce vedea, iar fațadele albe ale clădirilor semănau cu niște pietre de mormânt mâncate de vreme.

În față, conturul întunecat al unei clădiri cu etaj ieșea plutind din ceață. O fereastră goală sta căscată. Se aruncă prin ea, se împiedică și ateriză pe pianul pe care îl văzuse mai devreme ale cărui clape străvechi scoaseră un behăit gros.

În spatele său, o ușă coșcovită dădea într-un coridor scund. Întunericul era negru ca de criptă. Orbecăind și împiedicându-se în obstacole — o scândură, un butoi gol — aproape căzu într-un spațiu strâmt și mic, o debara sau un dulap. Se ghemui acolo cu inima-i galopând și ascultă țipetele ucigătoare ale haitei ce se apropia.

Blacksburg?

Propriul său nume i se păru la fel de străin și înfricoșător ca un blestem. Plutea în vântul șușotit, departe ca luna și aproape ca propria-i răsuflare. O fi vocea lui Aamu sau poate numai râcâitul nisipului bătut de vânt. Își drese glasul să-i răspundă, dar își dădu seama că amuțise.

Îi strigă pe nume ca să-i ademenească.

Deși Blacksburg nu fusese niciodată superstițios, un soi de teamă atavică se târî acum afară din creierul său reptilian și puse stăpânire pe tot.

Încerca să-și spună că mintea lui înnebunită îi juca feste, dar o conștiință ancestrală îi zicea un lucru de care se temuse cel mai mult: nu o hienă îl strigase pe nume, ci un metamorf, un nikishi care o să-l despice ca pe bătrân, de la vintre până la stern, și apoi o să-l mănânce în timp ce el o să moară.

Blacksburg!

Pianul începu brusc să tușească — o cacofonie amplă, disonantă — de parcă patru picioare cu gheare ar fi sărit pe clape și ar fi ricoșat apoi jos.

Ușa prin care intrase scârțâi, apoi unul din animale lăsă să-i scape un urlet infernal în clădirea pustie. Ca la un semn, restul hienelor — unele înăuntru, altele dincolo de ziduri — preluară urletul diavolesc.

Știind că mai are câteva secunde până va fi găsit și prins în capcană, Blacksburg țâșni din ascunzătoare, alergă pe coridor și se azvârli printr-o fereastră aproape neatinsă, aterizând pe nisip într-o burniță usturătoare din țăndări de sticlă.

Fără să se oprească, se ridică și coborî în salturi duna, cu brațele morișcă, alunecând nebunește.

Hienele se adunară în jurul său.

Cea mai mare și mai îndrăzneață dintre bestii fentă o dată, apoi se aruncă la gâtul său. Colții îi sfâșiară cămașa, luând odată cu stofa și o fâșie de carne de pe coastele lui Blacksburg. Bărbatul căzu pe un genunchi, cu brațul ridicat să-și apere jugulara și cu celălalt săculețul de pe piept, chiar dacă știa, absolut sigur, c-o să le piardă pe amândouă.

Țipetele extatice ale hienelor fură acoperite brusc de zgomotul unui motor care se apropia. Hilux-ul se clătină pe creasta dunei, apoi plonjă în jos pe panta acesteia, scuipând nisip înapoia roților și perforând ceața cu proiectoarele sale. Se izbi de plajă cu suspensiile țipând, ricoșă din pământ și viră către hiene. Haita se împrăștie. Blacksburg se ridică clătinându-se în vreme ce jeepul frână derapat în dreptul său.

─ Urcă!

Aamu îi deschise larg portiera și Blacksburg se azvârli înăuntru, picioarele atârnându-i afară. O hienă sări, clămpănind din fălci. El urlă și lovi cu piciorul. Hiena se răsuci prin aer și rămase în urmă. Blacksburg trase cu putere și închise ușa.

Aamu ambală motorul și jeepul se îndepărtă despicând ceața. Conducând nebunește, lăsă haita câteva mile în spate, apoi se întoarse către Blacksburg și spuse cu gravitate:

─ Te-am căutat pe jos la început. Te-am strigat pe nume. Știam că ești pe-aproape, dar n-ai răspuns.

─ Nu te-am auzit, spuse Blacksburg, rușinea făcându-l laconic, supărat pe ea.

Știau amândoi că îi fusese teamă să răspundă, că în acel moment de disperare, rațiunea îl părăsise. Crezuse că haita de hiene erau niște nikishi și că una din ele imitase vocea ei. Știa că e un prost și un laș, așa cum îi spusese deja DeGroot, șeful său, în particular. În acea clipă, când simți de parcă ea îi căutase în suflet și-l găsise șovăitor, luă o decizie aspră.

Îi spuse să oprească mașina și să schimbe locurile. O să conducă el.

««—»»

Mai târziu, în soarele înalt și dogoritor al amiezii, Blacksburg decise c-au mers suficient de departe. Era la volan de mai multe ore, în timp ce Aamu dormea. Opri Hilux-ul în mijlocul unei porțiuni de deşert bătută de soare, stearpă și dezolantă asemenea unei reprezentări medievale a infernului, o scutură de umăr și spuse:

─ Coboară.

Ea se ridică, clipind amețită.

─ Ce… ce tot vorbești?

─ Simplu. Capăt de linie. Coboară.

─ Nu înțeleg. Se uită în jur la întinderea de alb sterp, orbind retina. Ai chef de glume?

El lătră un râs amar.

─ Chiar ai crezut c-o să te iau cu mine? Ajung în Angola și singur.

─ Dar…o să mor aici.

─ Da, așa cred.

Pentru o femeie care-și contemplă puținul viitor ce i-a mai rămas, părea ciudat de neafectată.

─ Parcă mergeam la Luanda.

─ Numai unul dintre noi. Tu nu.

El întinse mâna.

─ Apropo, vreau diamantul înapoi.

─ Ia-l și du-te dracului!

Înainte ca Blacksburg s-o oprească, ea își smulse diamantul de la gât și-l azvârli pe geam la fel de nonșalant cum ar fi aruncat o gumă de mestecat.

El înjură și o lovi peste țeastă. Bandana i se desfăcu. În părul ei văzu sânge uscat, dar și sânge proaspăt care curgea din rana deschisă în partea de sus a urechii. Își privi mâna, pătată de sângele ei.

Ea își trecu gânditor degetul peste cicatricea care-i traversa obrazul.

─ Știi cum am căpătat-o? Unchiul meu m-a tăiat cu cuțitul. Dar am fost iertătoare și l-am lăsat în viață. Azi-noapte am iertat din nou. L-am ucis mai întâi și abia apoi am dat carnea hienelor.

Printr-un simplu efort de voință, Blacksburg se trase înapoi din fața panicii.

─ Crezi că mi-e frică? Ești mai nebună ca unchiul tău. Dac-am putut să-l împing pe șeful meu în ocean când încerca să urce în barca de salvare, pot să scap dracului și de tine. Acum ieși naibii din jeepul meu.

Ea nu se clinti. O foame sălbatică, perversă și nesățioasă, turba în ochii ei. Buzele ei formară un zâmbet crud.

─ Ieri, pe plajă, te-aș fi putut omorî, dar am fost curioasă să văd ce soi de om ești, ce ai în suflet. Acum știu. Și-acum mă știi și pe mine.

Vocea ei deborda de răutate. Când începu să se transforme, fața ei radia de cruzime.

─ Iată ce sunt! țipă nikishi.

Brusc, dinții ei tăioși despicară pliurile moi și albe de pe stomacul lui. Își împinse botul în rană, scotocind după cele mai gustoase părți. Înghiți mai întâi măruntaiele sărate și apoi măduva fragedă din oase, devorându-i viața în incremente agonizante.

După mai multe ore, un pui de hienă ce venea pe urmele lăsate de jeep dădu peste un craniu de om. Apucă trofeul cu fălcile sale tinere și puternice și se întoarse la bârlogul său unde putea să-și roadă prada pe îndelete.

 

««—»»

Traducere din limba engleză de Dan BUTUZA

Copyright © 2014, Lucy Taylor