Ploua. Ploua deja de o săptămână. Ploaia stătea în fiecare zi câteva ore după care începea iar să ude orașul. Era o amiază întunecată. Lumina nu reușea să biruiască atmosfera gri din vina păturii groase de nori. Ghiulele de apă se izbeau de asfalt ca o bătaie alertă de tobe. Torenții de pe trotuar se scurgeau asemenea unor șerpi transparenți în canalele ce cu greu făceau față.
Într-o asemenea vreme, nu multe te-ar putea face să ieși din casă. Așa se face că unii dinte locatarii din Blocul X de pe strada Y se aflau în apartamentele lor. Cu toții își vedeau de viețile lor, închiși între pereții uscați, fără să își imagineze măcar ceea ce avea să se întâmple.
Ușa apartamentului numărul 1 era impunătoare, din lemn masiv, frumos lucrată. În dreapta ușii, sub butonul soneriei, scria cu caractere stilizate „Fam. Vladinski”. Domnul Ivan Vladinski era președintele asociației de locatari, iar soția sa, Mira, era administratoarea blocului. În acea zi mohorâtă, domnul Vladinski stătea în fotoliul său urmărind un meci de fotbal, iar doamna stătea pe canapea cu ochelarii pe nas, citind o carte despre spiritualitate și natura metafizică a trupului uman pe care nu o înțelegea în întregime, dar care o captivase prin cuvintele „mari” pe care le folosea. La vârsta lor, amândoi erau la pensie și acestea erau, pe lângă întreținerea blocului, singurele lor ocupații.
Cineva sună la sonerie.
— Du-te și răspunde, spuse imediat Mira fără să-și ia ochii din carte.
— Știam că trebuia s-o spun eu primul… răspunse soțul acesteia oftând și ridicându-se din fotoliu, înfruntând reumatismul din spate accentuat de vremea rea de afară.
În momentul în care puse mâna pe clanță își puse întrebarea „cine poate fi?”. O persoană la ușa familiei ce avea grijă de tot blocul nu era ceva ieșit din comun. „Să mă uit pe vizor?” se gândi acesta. Pentru asta era nevoie să ridice căpăcelul vizorului și să-și deplaseze capul… dar lenea generată de vegetatul în fotoliu și consolidată de umezeala de afară era prea mare. Deschise ușa.
În fața pragului era o tânără femeie, blondă, cu ochii verzi și foarte speriați.
— Ana?! spuse bărbatul văzând-o pe vecina sa de la etajul 4, bună prietenă cu fiul său, împietrită în fața ușii sale. Jacob! Strigă acesta după băiatul său poftind-o pe fata incapabilă să vorbească în casă.
Peste doar câteva minute, toți patru erau în bucătărie. Mira îi ținea mâna Anei iar aceasta, bând dintr-o cană de ceai, își recăpăta graiul. Jacob, tânărul fiu al celor doi pensionari și fostul coleg de școală al Anei, stătea la masă cu ele în timp ce tatăl său era și el prezent, rezemat de chiuvetă. Fețele familiei Vladinski erau toate foarte îngrijorate așteptând ca Ana să spună ceva.
— Deci? sparse Jacob gheața sumbră a tăcerii. Ce s-a întâmplat? Arăți de parcă ai fi văzut o fantomă.
— S-ar putea… începu fata cu o voce tremurândă. S-ar putea să nu fii foarte departe de adevăr.
— Spune-ne ce s-a întâmplat, zise doamna Vladinski cu blândețe în glas.
— Apartamentul 24. Cel de lângă apartamentul meu… Garsoniera. Am ieșit din casă și… mirosul ăla…
— Ce miros? Ce-ai simțit așa de înfiorător?! întrebă tânărul.
— Veți înțelege când veți simți și voi, zise fata pe un ton firav, abținându-și lacrimile reci de spaimă
— Prea bine. Să mergem să vedem despre ce e vorba! hotărî Ivan punându-și o cămașă peste maieu și făcându-le semn tuturor către ușă.
Ajunși sus, ieșiră din lift și se îndreptară către apartamentul 24. Toți, mai puțin Ana, care rămase lângă ușa liftului. Nu avea nici cea mai vagă intenție să se apropie de acel loc.
Când cei trei se apropiară destul de mult de ușă, fură izbiți de un miros profund cutremurător. Acel miros de țipăt surd și liniște. Mirosul negru și inconfundabil al morții. Mirei i se făcu rău aproape instantaneu și fugi ținându-și respirația lângă Ana.
— Cunosc mirosul ăsta, spuse Ivan Vladinski cu un ton și o figură serioasă de piatră.
— Duhoarea asta? întrebă fiul acestuia ținându-se de nas.
— Duhoarea asta, fiule, este duhoarea morții. Așa miroase un cadavru neîmbălsămat. Sună la poliție! Avem o crimă în bloc, concluzionă acesta cu o voce ce părea mai dură decât o auzise Jacob vreodată; o voce militărească.
— Mamă, chemați poliția. Tată, vino cu mine.
— Unde? Ce vrei să facem?
— Nu putem atinge ușa până nu ajunge poliția. Ăsta este ultimul etaj. În dreapta garsonierei este apartamentul Anei și al colegei ei. Să vorbim cu cei ce locuiesc în stânga și dedesubt. Probabil că au simți deja mirosul. Și dacă da, de ce nu au spus nimic.
— Păi… hai să începem cu ăsta de-aici. Apartamentul 23.
— Cine stă aici? o întrebă Jacob pe tânăra cu păr bălai care tocmai intra în lift alături de mama sa.
— Alex Vasilievici și logodnica lui… Maria. Sunt doi oameni de treabă… La ora asta în mod normal ar fi afară, dar acum nu știu.
Și spunând acestea închise ușa liftului. Cei doi rămași sunară la soneria apartamentului 23.
Iată cum, în negura acestui mister urban, cel ce s-a ridicat să-și asume responsabilitatea rezolvării sale era chiar cel născut dintre cei ce și-au dedicat ultimii ani din viață îngrijirii mici comunități a blocului, acum zguduită de acest miros macabru ce vestește degradarea unei carcase de carne și os, lipsite de viață. Jacob nu urmărea nimic. Tot ce încerca era să fie de ajutor. Iar tatăl său, cutremurat de amintirea unui trecut în roșu și negru, nu se mai gândea la existența unui cadavru în spatele acelei uși ci era mândru și totodată speriat să-și vadă fiul atât de puțin marcat de evenimentul îngrozitor.
În câteva minute, cursul acțiunii îi surprindea pe cei doi stând în sufrageria apartamentului celor doi tineri logodiți, Alex Vasilievici și Maria Freud, discutând cu ei despre cele întâmplate.
— Sunt șocată! spuse Maria. După cum puteți simți, mirosul nu este la fel de puternic aici. Tocmai ce-i spuneam lui Alex că poate s-o fi stricat ceva în frigider… Dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut…
— Ce știți despre garsoniera aceea? întrebă Jacob? Cine stătea acolo?
— O fată… tinerică, răspunse tatăl său care avea responsabilitatea de a-i cunoaște pe toți din bloc. Purta mereu negru și discuțiile cu ea erau foarte ciudate… Sau cel puțin așa am auzit, nu vorbeam cu ea decât la ședințele la care venea. Cam una sau două pe an.
— Carina. Carina Nebulovici. Așa o cheamă. Sau chema… Nu vorbea aproape cu nimeni… zvonurile spun că era văduvă și de-aia e așa retrasă, dar la vârsta ei… e greu de conceput un asemenea gând.
— Câți ani avea?
— Nu știm, zise Alex. Dacă ar fi să ghicesc aș spune că sub 30 de ani.
— Ați spus că nu vorbea „aproape cu nimeni”, așa-i? remarcă Ivan. Cu cine vorbea?
— Cu cel ce locuiește sub ea, răspunse Alex. Profesorul acela ciudat care predă literatură universală la o școală în partea cealaltă a orașului.
— Englezul? întrebă domnul Vladinski. John… Smith? Așa-l chema, nu?
— Da, răspunse Alex. Dacă mă întrebați pe mine, era mai mult decât singurul cu care vorbea.
— Aveau o relație? întrebă Jacob.
— Puțin probabil, zise Maria. Alex își închipuie chestii.
— Prea bine atunci, concluzionă tânărul Vladinski ridicându-se de pe scaun. Să vorbim cu acest profesor englez.
Haideți să abuzăm din nou de această magie a relației autor-narator-cititor. Anume călătoria în timp, și să sărim până la momentul în care Jacob, Ivan și Alex sună la ușa acestui John Smith.
Niciun răspuns. Probabil că soneria nu mergea. Începură să bată la ușă. Tot niciun răspuns. „Poate nu e acasă” gândi Jacob, însă chiar atunci auziră un strigăt din interior.
— Ușa e deschisă! se auzi o voce cu un puternic accent englezesc. Intrați!
„De ce nu ne-am gândit să încercăm să deschidem ușa?” se întrebă Alex apăsând clanța și intrând în garsonieră.
Înăuntru era o lumină obscură și foarte mult fum de la bețigașele parfumate ce ardeau peste tot în încăpere. Singurele corpuri de mobilier erau un pat și o noptieră pe care se afla un laptop prăfuit. În rest, camera era plină de cărți. Teancuri de cărți înalte chiar și de aproape doi metri și cutii de cărți, acoperind parțial ferestrele. John Smith stătea pe jos rezemat de o cutie, corectând niște teste de-ale elevilor săi la lumina unei lămpi așezate pe un teanc de cărți lângă el. În încăpere răsuna cântecul „People are strange” al celor de la The Doors, venind cel mai probabil din difuzoarele laptopului.
— Bine ați venit! îi întâmpină profesorul lăsând testele de-o parte și ridicându-se. Ăăă… Luați loc… pe pat, dacă doriți.
— E bine și în picioare, spuse Ivan.
— Scuzați ambientul… E oarecum o premieră să am musafiri. Cu ce ocazie?
Pe măsură ce afla cele întâmplate, englezul devenea din ce în ce mai șocat și trist. Pe fața lui se putea citi atât o sinceră părere de rău cât și altceva; ceva la are nu te-ai fi așteptat să vezi la cineva în momentul unui asemenea șoc, ci puțin mai târziu: curiozitate. Se poate pune la îndoială dacă procentul părerii de rău îl depășea sau nu pe cel al curiozității sau vice-versa.
— Am avut… am avut o serie de discuții foarte interesante cu ea. Carina era un partener prețios de discuție, zise Smith. Odată am discutat ore înșir despre relativitatea vieții noastre și dimensiunea noastră infimă în comparație cu vastul univers în care avem norocul să trăim. Era cu siguranță subiectul ei preferat… Avea o fire cosmică. Carina… Purta numele unei nebuloase… așa de frumoasă prin haosul ei… haosul ei armonios. Este cu siguranță o pierdere. Dar este la fel de real faptul că nu vom putea știi nimic concret despre acest eveniment până nu ajunge poliția și deschide ușa.
„Mai trăncănește omul ăsta mult?” se întrebă Ivan. „Cine era frumoasă? Fata sau nebuloasa?” se gândi Alex. „O chema Nebulovici! Sunt confuz! Omul ăsta… Nu-i de mirare că s-au înțeles!”.
— Sunt dispus să vă ajut cu orice se poate, adăugă bărbatul observând plictiseala și confuzia de pe fața audienței sale.
Sirenele poliției se făcură auzite prin fereastră. „Au ajuns în sfârșit!” își spuse Jacob care se săturase să nu știe ce este în spatele acelei uși.
Nu peste mult timp, cu toții erau în sufrageria familiei Vladinski. Ana, Jacob, tatăl acestuia, Alex, Maria, John Smith și detectivul Vladimir Ivanovici, venit să investigheze cazul, căruia îi explicau situația, cu toate că nu erau prea multe de spus.
Haide să profităm de ocazia faptului că îi avem pe toți la un loc și să facem o analiză mai atentă a celor cu care avem de-a face.
Să începem cu cea care a adus intriga în această zi ploioasă și mohorâtă, Ana Nikolski. Tânără, la 25 de ani, proaspătă absolventă a facultății de afaceri externe, cu un posibil viitor strălucit în față. Să fii orb și tot ai fi încadrat-o în mulțimea nu foarte numeroasă a frumuseților rare ale naturii. Blondă, slăbuță, cu ochi verzi și un ten palid acoperit pe alocuri cu pistrui. Locuia alături de colega sa de apartament cu care împărțea chiria și care era plecată la părinții ei care nu stăteau în oraș. Era sensibilă și gândul că ceva așa de teribil s-ar fi putut petrece lângă ea o neliniștea profund. Nu avea niciun fel de relație cu această Carina Nebulovici, dar nu putea să nu îi pară rău pentru moartea cuiva. Dacă era ceva mai auriu și mai luminos decât părul Anei, era sufletul acesteia.
Să continuăm cu Jacob. Tânărul avea 25 de ani, era înalt și bine făcut, absolvent al facultății de educație fizică, momentan în căutarea unui loc de muncă. Avea părul negru și arcadele ochilor impunătoare, la fel ca maxilarul colțuros. Gândea doar cât avea nevoie, nu era insensibil și era capabil să surprindă cu mintea sa atunci când era stimulat, lucru ce nu se întâmpla prea des. Burlac fără noroc, în ciuda aspectului și personalității atractive, Jacob nu ținea la nimeni mai mult decât la părinții săi, deși avea în secret, încă de pe băncile școlii, o pasiune pentru Ana, pasiune ce renăscuse în ziua în care, după liceu, aceasta s-a mutat în blocul său. Dar nu avea nici curajul nici dorința de a face ceva în privința acestei pasiuni.
Ivan Vladinski, un tată bătrân și neîngrijit, cu un trecut negru. Veteran al războiului din sudul Europei, acesta a trăit momente oribile. După război a devenit inginer, a întâlnit-o pe cândva frumoasa Mira și a adus pe lume un băiat care l-a făcut mereu mândru, cu bune, cu rele. Nu și-a dorit niciodată ca fiul său să fie un bărbat puternic, un influent afacerist sau un intelectual. Și-a dorit doar să fie om, nu soldat. În acel moment negru în care mirosul morții neîmbălsămate i-a ajuns iar în nări, războiul i-a năvălit din nou în cap. Haosul, durerea, bombardamentul… strigătele. Dar lumina ce l-a scos din acel întuneric a fost chiar fiul său, care observând slăbiciunea tatălui, a ales să fie el puternic pentru amândoi. Ivan își dedicase bătrânețile îngrijirii blocului, atât clădirea cât și mica dar frumoasa comunitate a locatarilor. Era o cauză care să-i țină zilele de pensie ocupate, o cauză de care se atașase foarte mult.
Alexander Vasilievici avea 30 de ani. Era înalt, slab și blond. Era mecanic, dar nu genul de mecanic la care vă gândiți. Nu terminase vreo școală de meserii și se angajase să câștige un ban. Alex a terminat primul un liceu de prestigiu, apoi a avut rezultate de excepție la o universitate cu renume. El nu repara doar mașini. El repara aproape orice nu era viu și, uneori, chiar crea. Avea șapte invenții brevetate și câteva în stadiul de schiță sau în curs de proiectare. Era dedicat muncii sale, dar găsea și timp pentru hobby-urile sale, cum ar fi motociclismul sau vizionarea filmelor. Dar cel mai mult iubea două lucruri: munca sa și logodnica. Era un om prietenos. Uneori cinic, alteori ironic, cu simțul umorului, inteligent, evident, și relativ sociabil. Existau momente în care pur și simplu îi plăcea să se certe.
Maria Freud era logodnica sa. Avea 28 de ani și era doctor psihoterapeut. Era născută în Germania, unde l-a cunoscut pe Alex pe când acesta se afla într-o vacanță. Călcâiele i s-au aprins așa de bine încât au propulsat-o atât de departe de casă, încât de multe ori își uita de sângele de neamț ce-i curgea prin vene, dar cei din jur nu uitau niciodată, prin munca ei pe care o făcea mereu la perfecție. Era de o bunătate pură și nostalgică. Dacă Ana era frumoasă, nici ea nu se lăsa mai prejos. Avea părut roșcat și ochii căprui foarte deschiși. Tenul lei palid de nordică era neted și pătat doar de o aluniță rătăcită deasupra buzelor sale firave. Era mult mai șocată de cele ce se întâmplau decât logodnicul ei, care nu realiza încă despre ce era vorba, însă nu se pierdea cu firea. Ca o adevărată nemțoaică, era puternică și înfrunta adevărul, fără să piardă însă spaima specific umană.
Despre profesorul Smith și personalitatea lui ar putea fi scris un întreg roman, dar cum eu nu posed suficiente cuvinte pentru a-l descrie, mă voi rezuma la a vă spune că avea 37 de ani, nu conducea o mașină, ci prefera să umble pe jos, avea părul undulat, ciufulit și șaten deschis, la fel ca barba sa scurtă și neîngrijită. Purta ochelari și era o fire cultă, curioasă și un profesor „de gașcă”.
Se pare că poliția nu era în stare să deschidă ușa. Un ofițer tocmai venise să-l anunțe pe detectiv că până și fierăstrăul folosit să o deschidă se rupsese.
— Ce naiba?! exclamă Alex. E o ușă de lemn!
— Vă rog să vă calmați, spus detectivul. Trebuie să rezolvăm cazul ăsta repede, cât încă mai avem ce rezolva.
— Ce vreți să spuneți? întrebă Maria sesizând ceva neobișnuit în tonul polițistului.
— Urma să fiți anunțați. Noua primărie va fi construită aici, așa că blocul va fi evacuat și dărâmat. Veți primi fiecare case și despăgubiri. Trebuie să rezolvăm cazul cât încă mai avem un caz.
— Ceea ce spuneți nu poate fi adevărat! tresări Ivan. Blocul ăsta este casa noastră! Primăria e bine mersi acolo unde este! Nu puteți veni pur și simplu și să dărâmați blocul nostru, casa noastră!
— Nu ține de mine, eu doar v-am informat.
— Ce ușor își vine-a spune, se băgă Alex în vorbă.
— Alex! îi atrase atenția Maria.
Lucrurile continuau să se înrăutățească. Putea acest om numit Vladimir Ivanovici să vestească execuția lucrului atât de drag lui Ivan Vladinski? Era acesta sfârșitul blocului? Se putea termina așa de brusc și nedrept totul?
— Toate la timpul lor, interveni John Smith ridicându-se. Și eu trebuie să recunosc că m-am atașat de locul acesta și sunt gata să mă leg de pereți pentru a protesta, dar acum avem o altă problemă, mai actuală. În apartamentul de lângă noi se află cel mai probabil cadavrul unei tinere femei și noi nu putem deschide ușa.
— Mă bucur că măcar unii sunt cooperanți, spuse Vladimir Ivanovici. Cine spuneați că a observat mirosul?
— Ana, zise Jacob. Unde-i Ana?
— Era aici acum un moment, spuse Maria. O fi plecat la toaletă.
În acel moment au fost întrerupți de un polițist care a venit să-i anunțe că au reușit să deschidă ușa. Cu toții se îndreptară într-un suflet către garsonieră. Nu mică le fu surpriza și confuzia totală când în mijlocul încăperii absolut goale, zăcea pe un covor un trup fără suflare aparținând nu misterioasei Carina, ci Anei.
— Aceasta este? întrebă polițistul.
— Nu, zise Smith. Tânăra aceasta este Ana… A fost mai devreme cu noi! Locuiește alături. Femeia care locuia în acest apartament este brunetă, cu părul lung și ochii negri. Fata aceasta… nu avea cum să intre aici. Ușa era închisă și păzită de polițiști… Se întâmplă ceva bizar, într-adevăr.
— Respiră! strigă o polițistă care verifica trupul fetei. Ana fu luată pe brațe și scoasă din încăpere.
Polițiștii îndepărtară covorul și găsiră parchetul ars în forma lăsată de copii când fac îngeri de zăpadă și în mijlocul arsurii, un teanc de foi scrise de mână.
John se grăbi și înșfăcă foile.
— Acelea sunt probe! exclamă detectivul.
— Corecție: acesta este un manuscris. Viața ei încastrată între rânduri scrise. Eu însumi am îndemnat-o să scrie! Acest manuscris reprezintă persoana ei într-o metaforă grafică… Și trebuie prețuit…
Spunând acestea, profesorul își aruncă privirea asupra arsurii de pe parchet. Înțelese totul. „Asta e!” gândi el scăpând foile din mână. „Am citit despre asta! Acum știu ce s-a întâmplat!” își spuse el pe măsură ce ochii începeau a scânteia și fața îi era cuprinsă de un zâmbet de copil.
— Ieșiți afară! le spuse tuturor! Îndepărtați-vă! Știu cu ce avem de-a face și nu ați înțelege niciodată! Am mai văzut asta într-o nuvelă. Aceeași poveste. Aceleași detalii. Știu cum să-i pun capăt! zise el zâmbind.
— A înnebunit, spuse Alex.
— Omul ăsta, zise Maria, este în multe feluri, dar cu siguranță nu nebun.
— Oh, dar asta este o nebunie, fu de acord Smith. Dar este nebunia mea! Vă voi demonstra.
Cu toții se îndepărtară. O lumină albă începu să radieze din îngerul gri de pe podea. John era înghițit treptat de lumină.
— Domnule Vladinski, spuse profesorul. Acum vă pot spune cu siguranță că în doar câteva ore veți afla de la un alt ofițer că proiectul privind reconstrucția primăriei a fost anulat.
— De unde poți știi una ca asta?! Se miră Ivan care nu credea că va mai fi vreodată uimit în acea măsură.
— Pentru că am citit totul. Nu v-am spus? Titlul acela… Același titlu ca pe manuscris… L-am citit acum atât de mult timp încât aproape uitasem. Eram așa de tânăr când am citit „Moarte în apartamentul 24”…
Spunând acestea, profesorul britanic John Smith fu complet înghițit de acea lumină orbitor de albă.
Era viu. Știa asta. Nu simțea nicio podea sub picioare. Dar nici nu zbura. Plutea în lumină. În fața sa apăru o femeie îmbrăcată într-o robă lungă și albă ce părea a fi sursa întregii lumini, cu tenul alb, părul brunet și ochii negrii ca două fântâni secate.
— Carina… spuse acesta.
— Tu m-ai recunoscut, John. Tu, dintre toți oamenii, m-ai recunoscut.
— Ți-am recunoscut povestea. Eu știu cine ești, Carina. CE ești. Tu nu ești moartă. Tu ești vie din cele mai vechi și întunecate timpuri ale Universului și vei fi întotdeauna. Suspendată în eternitatea ta cosmică… privind cum iau naștere și cum pier stele, imperii și iubiri.
— Eu văd, John. Văd lumină și întuneric, aduc lumină după mine, dar întunericul mă devorează astăzi, spuse femeia, albul înconjurător devenind mai gri. Te-am găsit pe tine și am văzut speranța din mintea ta. Am sperat să învăț și eu din nou să sper, dar timpul meu în acest trup s-a scurs ca firele de nisip fin printr-o clepsidră.
— Atunci lasă-mă acum, în final, să te ajut. M-ai primit în lumina ta, ființă de conștiință. Primește și tu lumina mea. Vezi Universul meu, așa cum e el. Vezi armonia și haosul… Lumina și întunericul.
Lumina gri deveni din ce în ce mai albă, apoi mai albă și mai puternică decât înainte, apoi începu să devină multicoloră, frumoasă.
— John Smith… Un om așa de mare cu un trup așa de mic. Atâta putere. De unde?
— Din singurul lucru pe care nu-l voi pierde niciodată: încrederea în ziua de mâine.
— Atâta lumină dintr-o idee… Îți mulțumesc pentru mintea ta, John Smith.
— Și eu îți mulțumesc pentru povestea ta…
John închise ochii și simți deodată patul său de-acasă. Era întins în el.