Știa că erau înconjurați. Vel privi în direcția în care se uita bardul și înțelese și el.
– Am încurcat-o! Cuvintele îi zburară de pe buze ca un fel de ușurare.
– Noi sau ei? răspunse Lied, un zâmbet lățindu-i-se pe chip iar ochii cenușii lucind sălbatic reflectând lumina dragonului. Blu tăcu, însă Vel putea să jure că pe chipul micuțului dragon se puteau citi aceeași îndârjire și nebunie de pe fața lui Lied.
Bardul își scoase sabia și alergă spre zidul de soldați dinaintea lor. Vel își pregăti două cuțite și porni în spatele lui, în timp ce Blu trecu pe lângă amândoi ca o săgeată.
– Dincolo de ei trebuie să fie castelul. Ne-au pregătit o capcană, ghidându-ne cum aveau ei chef! Aici nu ne putem ascunde.
– Iar noi am căzut în plasa lor! Suntem niște proști. Adică de la mine nu mă aștept la prea multe. Dar tu, tu ar fi trebuit să prevezi așa ceva! îi reproșă Vel cu un surâs în glas.
– Se mai întâmplă… Ești pregătit de luptă? strigă Lied.
– De când mă știu! îi răspunse băiatul, două licăriri argintii pornind din mâinile sale izbindu-se apoi de scutul magic din fața lor. Simțea o mâncărime ciudată în palma stângă. Următoarele două cuțite țâșniră cu mai multă forță, perturbând bariera. Lied văzu cum magicienii, luați prin surprindere de atacul lui Vel, începură să se concentreze și mai mult.
– Nu știu ce ai făcut, dar continuă! Funcționează! Trebuie să trecem dincolo!
Fără să aștepte vreun răspuns din partea lui Vel, Lied se aruncă în luptă. Sabia lui era însetată de sânge. Tăia în oțelul armurilor, spinteca scuturile, trecea prin cămășile din lanțuri, despica pielea, carnea și oasele, se îmbăia în sângele soldaților, zburând înainte, în spate, în lateral, deasupra, jos, încontinuu, de neoprit, neobosită, nesătulă.
Vel se lupta cu doi soldați, dar nu se putea concentra la atacatorii săi, privirea alunecându-i mereu spre Lied, încercând să țină pasul cu dansul lui. Bardul părea să știe dinainte unde aveau să lovească. Sau poate armata regelui era prea slab pregătită. În acest timp, ca un fulger mic de lumină albăstruie, Blu trecea printre soldați mușcându-i de gât, de umăr, sfâșiindu-le scuturile cu ghearele lui mici, dar mortale. Un cuțit își găsi drumul spre genunchiul unuia dintre soldații cu care se lupta Vel, doborându-l pe acesta la pământ. În cădere, Vel îl deposedă de sabie, după care, cu mâna stângă, i-o înfipse prin platoșă în piept. Apoi, cu o viteză de care nu știuse că era în stare, reteză brațul unui alt oștean și se opri la timp, înainte să îi treacă vârful sabiei prin coif.
– Castelul, Vel! strigă Lied. Puștiul mai aruncă două cuțite înspre noul val de militari, apoi se întoarse spre bard. Acesta era cu mai bine de zece pași înaintea lui, parând și atacând, fandând și lovind înapoi, atât în soldați cât și în pavăza magică ce scotea scântei. Între ei se găseau o duzină de trupuri măcelărite. De undeva de deasupra capului său se auzi un țipăt. Blu venea cu viteză spre el. Vel se aplecă, iar dragonul se înfipse cu ghearele lui mici dar puternice în fața unui soldat care avea sabia pregătită să îl răpună pe puști.
– Mulțumesc, șopti Vel și își pregăti alte două cuțite în mâna dreaptă. Fugi spre Lied și primul cuțit se opri în ceafa unui inamic, care căzu mort, curând urmat de un al doilea, răpus de bard. Un alt cuțit nimeri un alt dușman în antebraț, făcându-l să își scape arma din mână înainte să reușească să îl lovească din spate pe Lied. Vel ajunse lângă bard. Mâna stângă îi era aproape în flăcări, valuri de energie străbătându-i întregul corp începând din vârful degetelor și dorința de a trăi explodă în el. Lovea aproape la fel repede cu sabia ca și Lied, deși armele mari nu fuseseră niciodată pe gustul lui. Ce nevoie avea un hoț de buzunare, care trebuia să se furișeze, să fugă, să fie silențios, de un paloș care să îi atârne greu la brâu și să îi stea în cale? Dar, spre surprinderea lui, fierul îi era nespus de ușor în mână și se mișca cu atâta fluiditate, încât parcă dansa. Din când în când, parând sau atacând, lovea și scutul, iar acesta se tulbura întocmai ca suprafața apei unui lac atinsă de o piatră.
În timp ce lama lui Vel dansa, a lui Lied cânta. Sărea din scut în scut, creând o simfonie șuierătoare, vibrantă, o baladă a săbiilor, spusă de-a lungul tăișului, cu înflorituri de sânge, acompaniată de scântei și oase rupte, de carnea sfâșiată și de tânguirea metalului ce lua o viață. Era un cântec trist. Sângeros. Macabru. Și, cu toate acestea, un cântec despre viață.
Nu își dădură seama când anume rămaseră doar ei doi în picioare înaintea scutului magic. De jur împrejurul lor, se găseau zeci de soldați răpuși, iar în fața lor, cu scuturile ridicate și ochii înspăimântați, o mână de ostași îngroziți în spatele cărora se ascundeau cinci magicieni la fel de speriați. Lied și Vel, cu respirația întretăiată, priviră în jurul lor. Cât timp trecuse oare? Oricât ar fi fost, era prea puțin pentru ca atât de multe vieți să se fi pierdut deja.
– Trebuie să spargem bariera, zise Lied cu o tristețe adâncă în voce, în timp ce câteva sfere de foc se îndreptau spre ei.
Blu se lăsă lovit din plin de două dintre ele fără să pară afectat, iar Lied, luând două scuturi de jos, sări să îl protejeze pe Vel.
– Hai! Lovește pavăza cu sabia! Între noi și ieșirea de aici, stă castelul. Iar între noi și castel stau ei. Trebuie să trecem! Ce mai aștepți? strigă Lied.
Un nou val de foc se năpusti asupra lor. Vel îl ignoră complet. Știa ce avea de făcut. O voce slabă, adânc îngropată în mintea lui, îi spunea că putea să o facă. Dar până să ajungă acel glas interior cu adevărat la urechile lui, mii de îndoieli și de gânduri negre ca piatra din care erau construite zidurile din fața lor, întunecate ca umbrele din acel oraș îngropat, îl acopereau, încercând să îl înece. Dar dincolo chiar și de îndoieli, Vel știa că singura lor șansă era să încerce. Ridică sabia, trase puternic aer în piept și lovi scutul cu toată forța chiar în clipa în care un rând de proiectile de lumină se abăteau din nou peste ei, străpungând bezna și pe Lied. Scutul de magie se văluri, apoi unda încremeni pentru o clipă ca în următoarea să explodeze mii de bucăți sclipitoare, care se evaporară. Ca și când scutul ar fi absorbit toate sunetele din univers, într-un ultim gest de adio, peste piațetă se lăsă o tăcere surdă. Toți încremeniră precum niște piese pe o tablă de joc. Lied rupse liniștea înfiorătoare lovind cu piciorul în coiful unui soldat din apropiere, iar metalul, rostogolindu-se pe piatra rece, reverberă într-un ecou de marș funebru. În clipa următoare porni, cu Blu pe urmele lui, spre dușmanii rămași în picioare. Vel se dezmetici și îl urmă. Cuțitele își regăsiră locul în palma lui dreaptă doar pentru a fi îngropate în clipa următoare în doi magicieni. Soldații făcură doi pași în spate, apoi se împrăștiaseră lăsându-i pe magi să se apere singuri. Lied și Vel aveau o singură țintă, iar cei trei vrăjitori care mai erau în viață nu mai aveau de gând să îi împiedice. Din cealaltă parte a piațetei răsună un glas puternic.
– Opriți-i! Nu îi lăsați să intre în castel!
Un bărbat îmbrăcat în negru, urmat de o trupă de soldați și alți magicieni, alerga spre ei. Dar era prea târziu. Cei doi, conduși de micul dragon alb-albăstrui, erau deja în pragul unei porți enorme din lemn, ornată cu sculpturi ale unor chipuri îndurerate, torturate. Lied și Vel se opriră și priviră înapoi. O umbră neagră se apropia de ei, la nivelul ochiului, cu viteza fulgerului. Printre ei, din spatele lor, țâșni Blu. La doar câțiva pași de ei, cei doi dragoni se ciocniră zgâriindu-se și mușcându-se, luptându-se unul cu altul în zbor. Văzând ajutoarele care se apropie, cei câțiva soldați din apropierea lui Lied și a lui Vel prinseră curaj și strânseră rândurile. O trupă de o parte și una de alta, scutul magic fiind din nou activat. Înaintau cu pași mari. Lied și Vel le întoarseră spatele și intrară pe poarta castelului. Curând îi urmă și Blu cu un țipăt victorios. În spatele lor porțile se închiseseră singure cu un scrâșnet îndurerat, blocându-i pe soldați și magicieni afară, iar pe ei înăuntru.
***
Când ai în gură gust de pământ și gheață murdară amestecată cu sânge, de obicei nu este un semn bun. Fie ai mâncat ceva îngrozitor, fie urmează să mori.
Mira încerca să se ridice, dar forța invizibilă îi apăsa trupul în pavajul tare și prăfos al catacombelor. La doar câțiva pași de ea, magistrul Cruhorn o privea ca o pe mică inconveniență, o pată de cerneală în colțul pergamentului, fără vreo importanță, dar iritantă prin simpla ei prezență acolo. Misiunea lui era să taie toate firele libere. Asta o includea și pe Mira.
Cruhorn își ridică mâna dreaptă și începu să murmure o vrajă. Un glob sângeriu de lumină de mărimea unui măr se formă în palma lui. Fata începu să se zvârcolească și să strige de spaimă și de durere. Tatuajul îi era incandescent. Cruhorn azvârli vraja spre ea, cum arunci o piatră, dar chiar înainte de a o lovi, un zid de magie albastră explodă de jur împrejurul ei, protejând-o și eliberând-o în același timp de sub forța invizibilă care o ținea prizonieră. Mira era liberă, dar nu mai era ea. Tânăra se ridică în picioare și se întoarse cu fața spre magistru. Ochii ei ardeau ca două flăcări sinilii, în timp ce desenul de pe pieptul ei părea să capete viață. Zidul din jurul ei emana magie pură, o energie pe care Cruhorn nu o cunoștea, nu o înțelegea și care îl înspăimânta. Vrăjitorul, surprins, făcu câțiva pași împiedicați în spate. După câteva clipe însă, incantații pline de ură porniră de pe buzele lui, străpungând întunericul și metamorfozându-se în blesteme tot mai puternice și mai dese, fără a avea însă nici un rezultat. Fata ridică o mână și o undă de lumină țâșni din vârful degetelor ei, trecând prin stâncă, până în Nisal. Apoi furia ei se îndreptă spre Cruhorn.
Atât de multă putere într-o copilă! Dacă ar fi știut, ar fi adormit-o și ar fi dus-o la Înaltul Magistru care cu siguranță ar fi fost încântat. Dar acum știa, simțea, că era pe punctul de a pieri. Fără să mai piardă timpul, invocă o vrajă care să îl protejeze. Însă scutul se dovedi la fel de inutil precum celelalte vrăji pe care le încercase. Raza albăstruie care porni din palma Mirei sparse scutul în mii de bucăți și străpunse pieptul magistrului izbindu-l de peretele unei clădiri ce se prăbuși imediat peste el. Căzut la pământ, îngropat sub dărâmături, sângerând, Cruhorn simți cum toată acea energie pe care o emana fata începea să fluctueze, inconsistentă, incapabilă să mai fie păstrată la intensitate maximă. Profitând de ocazie, cu ultimele puteri, murmură o vrajă ce îl trimise în cel mai sigur loc pe care și-l putea imagina: biroul Înaltului Magistru.
***
Uriașa poartă se închise cu răsunet în spatele lor. Lied avu impresia că aude drugi alunecând de-a latul ei. Le era imposibil să deslușească ceva în întunericul deplin ce îi înconjura. Singurele surse de lumină erau brațul stâng al lui Vel, al cărui tatuaj albastru strălucea viu, și Blu. Dar dragonul zbura undeva sus de tot, deasupra lor, în linii frânte. Era neliniștit, iar Lied se simțea la fel. Încăperea în care se aflau era înaltă și spațioasă. Ecoul pașilor lor se răspândea până departe, ricoșând din pereții și coloanele de piatră și întorcându-se în sunete strâmbe, ce nu prevesteau nimic bun. Lied și Vel înaintară o vreme în tăcere, cu ochii în patru, ajungând într-un târziu la o altă poartă. Aceasta nu era la fel de impunătoare, dar în nici un caz nu se putea spune că era mică. Împinseră amândoi cu toată forța. Lemnul se despărți de lemn cu un vaiet prelung. O pală de aer stătut și putred îi asaltă din următorul coridor făcându-i să se clatine pe picioare. Blu coborî pe umărul lui Lied și reușiră să zărească în strălucirea dragonului conturul unui munte de oase.
– Unde suntem?
– Cred că este una dintre zecile de încăperi care duc spre sala tronului, spuse Lied înfășurându-și o bucată de material rupt din cămașă peste nas.
– Ești sigur? Am impresia că am ajuns într-o criptă.
– Cu siguranță așa pare. Blu, spuse Lied mângâindu-l pe micul dragon pe cap, crezi că ai putea să zbori și să găsești o ieșire de aici?
Micuțul animal scoase un țipăt ascuțit și se înălță de pe umărul bardului zburând spre celălalt capăt al imensei săli, unde îi așteptă cuminte în fața unei alte uși din lemn masiv.
– Să sperăm că se orientează bine, altfel ne putem petrece restul vieții plimbându-ne dintr-o încăpere în alta.
– Și nici nu prea ai ce să vezi, spuse Vel în glumă, dar neconvingător, un fior alunecându-i în sus și în jos pe șira spinării.
Nici măcar armata cu care se luptaseră cu câteva clipe în urmă nu băgase atâta spaimă în el cât reușeau munții nesfârșiți de rămășite. Omenești să fie oare? Pășeau unul în spatele celuilalt, ocolind cu grijă oasele și craniile de pe podea, călăuziți de poziția lui Blu și de lumina tot mai puternică emanată de tatuajul de pe brațul lui Vel.
– Nu crezi că ar fi mai bine să ne întoarcem? întrebă tânărul, cu nasul încrețit din cauza duhorii, dar și din cauza neliniștii care îi făcea inima să bată din ce în ce mai repede.
– În clipa de față prefer să îmi cadă nasul pe jos și să îmi pierd mirosul înainte să îmi pierd viața, spuse Lied urmărind zborul lui Blu.
– Măcar nu ți-ai pierdut simțul umorului.
– Nu poți să pierzi ce nu ai, replică bardul zâmbind.
Dar Vel nu avu nici o reacție. Chipul îi era înghețat într-o grimasă de spaimă, mintea inventând scenarii care mai de care mai înfiorătoare.
– De unde crezi că s-au strâns atâtea cadavre aici? întrebă el doar pentru a auzi și altceva în afară de ecoul pașilor lor.
– La cât de uscate sunt oasele, aș pune pariu că sunt de pe vremea lui Eor. Sunt trupurile celor care s-au sacrificat să îl ajute să salveze Nisalul.
– Vorbești serios? Chiar crezi că acesta, întrebă Vel atingând cu vârful piciorului un craniu ce se holba la el cu orbite goale, acesta este unul din nisalienii care au trăit atunci?
Lied se întoarse spre puști cu un zâmbet ironic pe buze. Vel, observând reacția bardului, mârâi.
– Ești un nemernic.
– Câteodată, admise Lied și hohotele lui se sparseră în zeci de ecouri.
– Nu te deranjează deloc să te plimbi prin mormântul acesta! se miră Vel când Lied se opri din râs.
– Nu e primul prin care am trecut și nici cel mai urât mirositor, îi răspunse bardul deschizând o altă ușă înaltă de lemn. Pășiră într-o nouă încăpere la fel de plină de cadavre ca și cea de dinainte și Lied continuă:
– Cu nici jumătate de an în urmă eram în mlaștinile Asarakaiului …
– Nu-mi spune. Chiar nu vreau să aud o altă poveste inventată de tine, îl întrerupse Vel.
– E în ordine, dacă vom scăpa din asta cu viață, vei avea și tu poveștile tale pe care nimeni nu le va crede. Ce e? continuă el observând privirea încruntată a puștiului alunecând de la stânga la dreapta și măturând întunericul din jurul lor.
– Am impresia că suntem urmăriți, șopti Vel. Parcă sute de ochi ne pândesc din întuneric. Ochi mari, negri și însetați de sânge…
Zâmbetul dispăru de pe buzele bardului într-o clipă, degetele i se încleștară instinctiv în jurul plăselelor.
– Chiar crezi că este ceva acolo sau e doar mintea noastră care o ia razna după atâta timp petrecut în întuneric? întrebă în șoaptă Vel.
– Ambele? În orice caz, fii pregătit! răspunse Lied cu simțurile întinse la maximum, gata de luptă în orice clipă, deși nimic nu părea să se miște în criptă în afară de ei.
La câțiva pași înaintea lor, Blu stătea cocoțat pe pragul de sus așteptându-i. Sub el se găsea o altă ușă din lemn în care era sculptat un tron înconjurat de raze de soare. Pe tron se putea observa un rege sprijinindu-se cu ambele mâini de un paloș lung, iar deasupra lui zburau trei dragoni formând un triunghi.
– Vechiul simbol al Alcanisului, spuse Vel apropiindu-se și mângâind lemnul vechi și crăpat.
– De unde îl știi? întrebă bardul urmărind modelul bine conservat în lemnul străvechi.
– L-am văzut într-o carte din biblioteca lui Eshatt.
– Ai citit și de ce e aceasta stema Alcanisului?
– Poate, dar nu mai țin minte.
– Se spune, continuă Lied, că primul suveran a reușit să îmblânzească trei dragoni într-o singură zi și, cu ajutorul lor, al magiei pe care o posedă în mod natural, a pus piatră pe piatră construind această cetate. După ce dragonii au murit de bătrânețe, inimile lor pulsând încă de forță magică au fost ascunse într-o încăpere secretă unde se găsesc și astăzi, protejând și susținând orașul de deasupra.
– Inima de Gheață? șopti Vel.
– Exact. Inima de Gheață, care încă nu știu dacă să cred că e reală sau nu.
Deschiseră ușa și pășiră într-o sală lungă și înaltă lipsită aproape în totalitate de mobilier. O încăpere sculptată în marmură prăfuită, în capătul căreia se găsea tronul, păzit de un imens dragon de piatră, cu aripile deschise deasupra lui. Tronul era gol. De o parte și de cealaltă a sălii, printre coloane, se puteau zări în lumina lui Blu, uși și nesfârșite căi de acces spre măruntaiele vechiului castelul al Alcanisului. Brusc, fiecare făclie veche de sute de ani ce încă se sprijinea de coloane, se aprinse. Vel și Lied tresăriră. Lumina era suficient de puternică să îi lase să ghicească fiecare obiect și formă din sală, fără însă a putea să le deslușească detaliile.
– Bine ați venit în regatul meu, spuse o voce șuierată și răgușită.
Cei doi își întoarseră privirile de la făclii spre tronul pe care stătea o siluetă întunecată. O umbră a cărei formă se schimba odată cu mișcarea flăcărilor, păstrând doar conturul vag al unei ființe. Blu scoase un strigăt ascuțit și coborî neliniștit pe umărul lui Lied, lipindu-și botul de gâtul bardului, ca și când ar fi vrut să se ascundă. Lied îl mângâie pe spate, apoi se aplecă într-un genunchi, trăgându-l de mânecă pe Vel, care îi urmă confuz exemplul, și spuse:
– Ne cerem scuze pentru îndrăzneală. Nu am dorit să trecem pragul Maiestății Tale neinvitați, dar am fost nevoiți și iată, ne aflăm aici cu promisiunea că nu avem nici o intenție să vă tulburăm. Am fost obligați de circumstanțe să facem un ocol. Și cerem doar îngăduința de a ne continua drumul spre ieșire.
– Și cine sunteți voi? întrebă Umbra într-o șoaptă ce le trimise fiori din creștet până în tălpi.
– Lied, muzician ambulant, venit de departe.
– Vel. Din Nisal.
– Și ce spuneați că faceți voi în regatul meu?
– Am căutat adăpost de cei care doresc să ne ucidă.
– Și de ce ar dori cineva să vă pună capăt vieții, străinilor? spuse Umbra privind insistent brațul lui Vel, ce lumina din ce în ce mai puternic.
– Nu știm, Maiestate. De aceea dorim să ajungem înapoi în Nisal.
Timp de câteva momente se lăsă o tăcere deplină. În pâlpâirea slabă a flăcărilor, năluca de pe tron nu părea să fie mai mult de-atât. Însă nemișcarea regelui trăda forfota supușilor săi șerpuind în sala tronului pe ușile laterale într-un foșnet de mulțime, care, pentru urechile celor doi, nu putea fi decât rău-prevestitor. Lied și Vel erau din nou înconjurați, din nou în pericol de moarte.
– Preamărite, dacă am avea îngăduința… începu Lied dar fu întrerupt.
– Nu ai, bardule! Nu ai îngăduința de a merge mai departe! Nu ai îngăduința nici de a te întoarce și nu ai îngăduința nici măcar de a trăi!
Auzind acestea, Lied sări în picioare cu sabia pregătită de luptă. Brațul lui Vel izbucni în flăcări, înconjurat de o pală albăstruie. Umbra începu să râdă. Un hohot transparent, gol.
– Vrei să lupți, intrusule? Asta îți îngădui să faci! Totuși, înainte să vă dați duhul aici, faceți-mi un moft și spuneți-mi ce caută un Fiu al Dragonului în Regatul Umbrelor!
– Un ce? întrebă Vel în șoaptă.
– Încearcă să scape de dușmani și să-și scape viața, Împărate sceadu, răspunse Lied. – Sceadu? Ei sunt sceadu – Poporul Umbrelor, ucigașii din noapte, stăpânii întunericului? se smiorcăi Vel. Asta nu e bine…
– Taci, Vel, șuieră Lied printre dinți.
– Vrei să cred că un Fiu al Dragonului pur și simplu s-a rătăcit prin castelul meu? întrebă năluca cu aceeași voce. Ești nebun, bardule!
– La fel cum este și Maiestatea Ta, dacă are impresia că omulețul este un Fiu al Dragonului…
Umbra se ridică și coborî cele nouă trepte până ajunse în fața lor, conturul ei tremurând în continuu în lumina flăcărilor.
– Fiii Dragonului nu iubesc întunericul și îi urăsc pe sceadini, zise regele. Ei iubesc lumina soarelui, albul sclipitor al zăpezii, ziua și nu umbrele întunecate ale nopții!
– Care fii? Mai trăiește vreunul astăzi? întrebă Lied.
– După câte se pare, da. Totuși, în vocea sceadinului se strecurase o urmă de îndoială și de nesiguranță. – Dar profeția lui Olmard din Alcanis vorbește chiar despre o astfel de vreme, interveni Lied. Când umbra va da mâna cu lumina, iar împreună vor reuși să apere cetatea de la distrugere totală. Despre lumea nouă care se va ridica…
Creatura începu să râdă din nou.
– Văd că știi să depeni o poveste, spuse conducătorul sceadinilor. Bardule, eu trăiesc de milenii și nu am auzit de nici un profet sau prooroc Olmard din Alcanis. Eu locuiesc în Alcanis. Stăpânesc Alcanisul, dacă nu ți-ai dat seama încă.
– Am încercat și eu, Alteță, surâse Lied ridicând din umeri.
– Și bufon pe deasupra. Chiar unul curajos. Aproape că îmi doresc să te iau la curtea mea. De mult prea mult timp nu am mai auzit nimic în afară de foșnetul nopții.
– Atunci, să îmi scot octionul, Maiestate?
– Să știi că ești foarte amuzant, bardule. Dar poporul meu este flămând. Și mai degrabă prefer un stomac plin, decât o ureche încântată.
Umbra le întoarse spatele și se îndreptă spre tron, dar Vel puse mâna însemnată pe umărul acesteia. Sceadinul scoase un strigăt îngrozitor, iar trupul lui începu să se evaporeze.
– Ce-mi faci, Fiu al Dragonului? Dă-mi drumul! urlă năluca printre convulsii de durere.
Vel simțea cum degetele îi pătrundeau tot mai adânc în trupul sceadinului ce avea consistența fumului negru și înecăcios dintr-un horn.
– Lasă-ne să ieșim, altfel vei muri! șuieră Vel, iar printre țipete, sceadinul reuși să scoată un sunet gâlgâit, după care se prăbuși mort la pământ.
– Sceadinii nu au rege, spuse Lied. Dacă ar fi avut, atunci planul tău probabil că ar fi fost unul bun.
Vel îl privi uimit.
– Știai că nu e rege?
– Da, răspunse Lied privind în toate părțile la Umbrele ce se învârteau în jurul lor bezmetic.
– Și atunci ce a fost toată treaba asta? Îngenuncheatul, poveștile, profețiile?
– Am tras puțin de timp. Sau preferai să mori mai repede? Sceadinii iubesc poveștile, sunt mândri și adoră să fie tratați ca atare.
– De unde știi toate astea? întrebă Vel uimit rotindu-și privirile peste mulțimea de Umbre ce se învălmășeau în jurul lor, gata de atac.
– Chiar vrei să afli asta în acest moment?
– Nu neapărat, dar până acum o clipă eu nu văzusem un sceadin în viața mea, iar tu le cunoști tradițiile și slăbiciunile.
– Am trăit o vreme în Tsrod, cetatea unde a apărut prima dată poporul lor. Câțiva ani, cu mult, mult timp în urmă.
– Tu chiar vorbești serios?
– Ce rost mai are să-ți spun lucruri dacă nu mă crezi niciodată?
– Bine. Bine. Te cred! Dar mai am o întrebare, dacă tot îi cunoști așa de… intim, răspunse Vel rotindu-se de jur împrejur pregătit ca din clipă în clipă sceadinii să se dezlănțuie. De ce nu ne atacă?
– Pentru că se tem de tine, Fiu al Dragonului! Se tem să se apropie de tine, șopti Lied încercând el însuși să se obișnuiască cu acel gând. Dar nici nu termină bine de vorbit, că, una câte una, făcliile se stinseră nu înainte ca ei să observe mii de săbii cu lama neagră ieșind la iveală din faldurile beznei.
