Mi se pare, sincer vorbind, că dumneavoastră nu vreţi să înţelegeţi că scrisoarea mi-a fost înmânată de un bărbat ca oricare altul, ca mine şi ca dumneavoastră, nici înalt, nici scund, cu părul închis la culoare, Dar îmbrăcămintea, Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, n-am dat atenţie vestimentaţiei, sunt poştaş, umblu cu hârtii, recomandate, plicuri, memoria mea este învăţată să reţină adrese, nume de străzi şi vopseaua căsuţei poştale de la nr. 14 sau câinele fioros de la nr. 21, nicidecum felul în care e îmbrăcat unul sau altul, Mai spuneţi-mi o singură dată cum s-a întâmplat, Chiar pentru ultima oară, pentru că deja am pierdut timp şi nu vreau să fiu tras la răspundere de şeful de district, deci, să ne înţelegem, bărbatul acesta, văzând, probabil, că mă apropii de casa dumneavoastră, m-a oprit şi m-a întrebat dacă am ceva scrisori pentru nr. 22, am spus că da şi m-am interesat de ce vrea să ştie acest lucru, la care el a băgat mâna într-unul din buzunarele pantalonilor şi mi-a înmânat scrisoarea aceasta, apoi a plecat, nu e nimic în neregulă, se mai întâmplă ca micii întreprinzători, pentru a-şi face reclamă firmelor, fără să fie obligaţi să plătească taxe poştale pentru distribuirea pliantelor, să umble chiar ei din uşă în uşă şi să dea astfel de plicuri, Am înţeles, îmi cer scuze pentru că v-am reţinut, vă mulţumesc. În vreme ce poştaşul se îndepărta, Daniel Coentista îi privi spatele încovoiat de greutatea genţii încărcate cu scrisori, pasul lăbărţat, iar la subţiori şi la spate, din pricina efortului şi a căldurii de afară, transpiraţia care schimbare culoarea cămăşii dintr-un albastru deschis într-unul şters.
Acum cititorului i s-ar putea părea de prost gust şi fără sens acest prim paragraf, care se află într-o totală opoziţie cu felul canonic în care o povestire ar trebui să fie concepută, însă, acestor lectori exigenţi, pentru care stilul, muzicalitatea frazei şi cronologia evenimentelor sunt ceea ce pentru un om pios reprezintă trinitatea divină, le vom cere să fie indulgenţi şi să acorde o şansă acestui început nu tocmai ideal, Şi de ce mă rog, ar putea ei întreba, Pentru că, le vom răspunde noi, trebuie să se cunoască declicul evenimentului care, închizând uşa în urma sa, cu plicurile şi ziarul de dimineaţă sub braţ, avea să-l târască pe Daniel Coentista într-un carusel al memoriei, al amintirilor pe jumătate inventate şi al felului în care oamenii, din dorinţa de a trăi mai mult decât o fac în mod normal, se zidesc într-o lume închipuită, într-un turn de fildeş din interiorul căruia trimit spre exterior, printr-o ferăstruică improvizată, semnale de salvare, semnale care rămân întotdeauna fără răspuns, adică fără acţiune civică, întrucât în exterior nu se află nimic, cu excepţia altor turnuri de fildeş, şi aşa se face că semnalele se grămădesc unele în altele, se fac ghem, capătă proporţii, transformându-se într-o planetă asemănătoare ca dimensiune şi consistenţă celei pe care locuim noi, dar pe suprafaţa căreia nu se află forme de viaţă, cel puţin nu formele de viaţă cu care suntem obişnuiţi aici, ci proiecţii ale noastre, idealuri, fantasmagorii, iluzii, miraje, hiperbolizări, metafore umblătoare, unii cărora le place să cocheteze cu filosofia ar putea compara acest tărâm cu lumea ideilor despre care vorbea Platon, în fine, am bulversat suficient cititorul, ideea este că nu de puţine ori se întâmplă ca o fiinţă reală, materială, din lumea aceasta de jos, să acceadă, într-un fel sau altul, la cea hibridă şi de acolo să se întoarcă înapoi încărcată cu tot felul de istorisiri neverosimile, pe care, scriindu-le pe hârtie, le dă spre citire altora, care, la rândul lor le dau spre citire altora şi altora asemănători celor de dinainte, ceva de tip mişcare browniană, până când realitatea şi ficţiunea se sparg, lichidele lor se întrepătrund, iar oamenii nu mai ştiu care unde este, ei bine, scrisoarea primită de Daniel Coentista pe o filiaţie necunoscută, mediată de către poştaş, a reprezentat, în clipa în care a deschis-o şi a citit primele rânduri, biletul spre lumea fanteziei, călătorie pe care noi ne vom strădui în rândurile ce urmează să o relatăm cu cea mai mare atenţie şi devoţiune.
*
După ce am citit de mai multe ori scrisoarea care, într-o proză de un formalism sinistru, anunţa moartea bunului meu prieten, precum discul de lumină al unei lanterne îndreptate într-un ungher întunecos, numele său mi-a readus în minte una dintre cele mai stranii întâmplări pe care mi le povestise vreodată, şi anume întâlnirea sa cu o persoană al cărei nume nu-l menţionase niciodată, fie pentru că nu îl ştia, fie pentru că prefera să îl tăinuiască din motive personale, dar la care se referea întotdeauna ca la femeia care săruta clădiri. De când am aflat despre vestea morţii sale, în fiecare noapte mă închid în birou cu scrisoarea şi, după ce aprind lampa de pe masa de lucru şi întredeschid fereastra ce dă înspre grădină, zăbovind puţin cu privirea la cerul plin de stele, mă aşez într-un fotoliu, deschid o carte la întâmplare, însă, din pricina luptei ce se dă în mintea şi sufletul meu, nu reuşesc să înţeleg nimic, cuvintele nu se leagă între ele, frazele se despart când trec cu ochiul peste ele asemeni mulţimii de porumbei ce deschid culoar unui trecător grăbit, şi asta din cauză că nu ştiu dacă este bine sau nu să scriu această povestire. În poza înrămată şi agăţată pe peretele lângă care se află rafturile cu cărţi, privirea melancolică a prietenului meu care mă ţine de gât şi care, încercând să zâmbească, ridică înspre obiectiv undiţa în al cărei vârf se află primul său peşte, mă îndeamnă să iau stiloul şi o bucată de hârtie şi să scriu istoria femeii care săruta clădiri. Fiind singura cunoştinţă a lui, am cerut printr-o scrisoare să mi se trimită toate hârtiile sale, documente, scrisori, având ca argument dorinţa de a le compila într-o cărticică pe care, mai apoi, să o public. În câteva zile, pe masa de lucru aveam mai multe cutii cu diferite hârtii, multe dintre ele nefolositoare, uzate şi, lucru care m-a surprins, arse doar pe jumătate, ca şi cum se răzgândea în ultima clipă să distrugă lucrurile pe care le scria; n-am putut să nu zâmbesc, gândindu-mă la el sărind cu picioarele pe biata foaie, pentru a stinge flăcările gata să-i transforme în scrum textele. Pe o astfel de scrisoare, arsă doar de la jumătate în jos, am găsit un prim paragraf care debuta cu o incertitudine: „Mă gândesc adesea câte astfel de drame există pe lume, şi de care noi nu avem habar, câţi nenorociţi care stau în faţa oglinzii, cu pastilele într-o mână şi cu fotografia ori scrisoarea – înştiinţare lugubră scrisă la repezeală, cu o cerneală incertă, poate roşie, din ale cărei rânduri ce urcă şi coboară pe pagină asemeni unei diagrame care înregistrează oscilaţiile sufleteşti se disting clar doar cuvintele dureroase, sufocante, cele care fac carnea să tremure pe os – în cealaltă, privind din când în când, cu ochi roşii şi încercănaţi, la chipul străin, neras de mai multe zile, în încercarea de a primi un ultim îndemn ori îmbărbătare, un glas lăuntric care să şoptească compătimitor, dar ferm, că vor mai fi şi altele, vor mai fi şi altele; câte căzi în care apa a continuat să curgă, alertându-i pe locatarii de sub, care, după nenumărate bătăi în calorifer şi apeluri pe telefonul fix, hotărăsc să spargă uşa cu umărul ori piciorul, înspăimântaţi fiind apoi de spectacolul grotesc asupra căruia ochiul neobişnuit cu astfel de scene desprinse parcă din poemele francezilor singuratici îi fac părtaşi, dojenindu-se, după ce totul s-a sfârşit, că poate ar fi trebuit să acţioneze mai din timp, să observe semnalele, schimbările de comportament ale bietului om, care acum, cu plămânii plini precum un burduf, precis hoinăreşte pe străduţele pustiite ale lumii de dincolo, întovărăşit de zeci de alte suflete ce nu au aşteptat să le sune ceasul de pe urmă, preferând să rupă firul de păr ce susţinea într-un echilibru periculos sabia lui Damocles; câte bufnituri de pistol puse pe seama unui scaun răsturnat din greşeală de o menajeră grăbită să nu dea cafeaua in clocot ori a unui volum gros căzut pe podea din braţele slabe ale unui student neglijent…” În acea seară, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am căutat printre resturile de hârtii ceea ce speram să fie continuarea acelei confesiuni, care, intuiam, avea să fie motivul pentru care prietenul meu murise. Nu am mai găsit nimic. În unul dintre eseurile mele, pe care publicul l-a primit cu mult entuziasm, încerc să aduc în discuţie mecanismele memoriei. Scriu acolo că în contradicţie cu ceea ce crede marea majoritate a oamenilor, cea mai preţioasă calitate a memoriei este că poate uita deopotrivă amintirile frumoase, cât şi pe acelea care au stors lacrimi şi suspine. De amintirile frumoase, cele pe care oamenii se străduiesc cu îndârjire să le păstreze, fie chiar şi sub forma unor sunete disparate sau a unui uşor miros de levănţică sau a câtorva nuanţe de roşu, memoria se căzneşte cel mai mult să scape, pentru că prin ele şi din pricina lor cei mai mulţi rămân blocaţi într-un trecut de câteva clipe, clipe ce cuprind în eternitatea lor un zâmbet sau un cuvânt, însă de cele mai multe ori o privire. Un lucru iarăşi interesant este acela că memoriei îi este cu mult mai greu să ascundă în catacombele-i întunecate amintirile dureroase, iar dacă, să presupunem, într-o oarecare măsură reuşeşte este suficient un singur element – culoarea hainei asemănătoare cu ochii ei, vederea unui cuplu de îndrăgostiţi ce stau îmbrăţişaţi pe aceeaşi bancă pe care stăteaţi şi voi, unduirea dulceagă a parfumului unei femei care iese din lift şi care îţi readuce, brusc, în simţiri nopţile petrecute îmbrăţişaţi pe plajă, cu ochii pironiţi la flăcările unui rug aprins de nişte tineri încălziţi de primele pahare –să retrezească emoţiile trecute, ca toată construcţia, în interiorul căruia individul s-a zidit cărămidă cu cărămidă, pentru a-şi face mai suportabilă durerea, să se năruiască asemeni castelelor din cărţi de joc. Acest preambul are drept scop încercarea de a-i oferi cititorului imaginea de ansamblu a frustrării mele atunci când m-am aşezat la masa de lucru să scriu povestirea : aveam îndoieli cu privire la cronologia întâmplărilor, la personaje, la felul în care ar fi trebuit să încep, fusese într-adevăr corect apelativul de femeia care săruta clădiri?, oare nu cumva era o reinterpretare a adevăratului nume, pe care, din cauza timpului scurs de la relatarea lui Daniel, memoria mea o luase de bună? Nu ştiam ce era mai bine să fac. Zilele în care am scris povestirea au fost cele în care am hoinărit aşa cum nu o mai făcusem de mult. Îmi ridicam gulerul paltonului, vâram mâinile în buzunare şi, privindu-mi vârfurile pantofilor şi crăpăturile din asfalt, umblam pe străzile unui Galaţi sinistru, aşa cum doar în lunile reci, de iarnă, poate fi. Mă opream în biblioteci şi răsfoiam cărţi la întâmplare. Visam, încă de copil, că într-o bună zi voi părăsi oraşul şi că voi pleca într-un loc în care nimeni să nu mă cunoască, nimeni să nu mă întrebe nimic, doream anonimatul la fel de mult cum alţii îşi doreau recunoştinţa mulţimilor ; făceam planuri de cărţi mari, cu subiecte grele, pe care să le semnez misterios cu heteronimul Il Separatio, şi pe care, în nopţile cu ceaţă, să le las pe treptele unei edituri. Însă cel care a pus capăt aspiraţiei mele nesăbuite, cel care a ridicat pumnalul asupra fătului, cel care m-a făcut să plâng de ură şi care, într-un final, m-a convins de nimicnicia mea în faţa pantagruelicului său talent, a fost prietenul meu care acum pare-se că e mort. L-am cunoscut la două zile după ce eseul meu despre memorie fusese publicat într-un ziar cu tiraj mizerabil şi pe care îl citeau, ştiam asta din surse sigure, fetele bătrâne, pensionarii în timp ce aşteptau la coadă biletele gratuite pentru transportul în comun şi navetiştii, restul celor care mai cumpărau ziarul – şi asta tot din sursă sigură o ştiam – o făceau pentru a împacheta ouă sau pentru a le pune pe jos, la intrare, ca oaspeţii să dea dovadă de bună creştere şi să se şteargă înainte de a intra în casă. La două zile după apariţia eseului, printr-o scrisoare, un anume individ, om de litere şi viitor scriitor cu răsunet mondial – astfel se prezentase – mă invita, la orele 16, la cunoscutul bar din centrul oraşului, Coffee+, pentru o discuţie deschisă, legată de un amănunt care îl intrigase la eseul meu. La 15: 30 eram acolo. M-am aşezat la o masă mai retrasă şi am început să privesc chipurile hâde ale tuturor chefliilor ce populau localul : oameni a căror existenţă îmi era necunoscută, al căror rost îmi scăpa printre degete precum nisipul, personaje coborâte pentru câteva clipe de pe scena Vieţii, pentru a-şi trage sufletul înainte de a-şi pune măştile la loc. Ajungeau la mine, în zgomot de pahare ciocnite, de tacâmuri lovite, zvonurile diluate în fum de ţigară ale unor confidenţe care nu trebuiau să părăsească în veci pereţii barului, care probabil că dacă ar fi avut gură ar fi strigat, Nemernicilor, m-am săturat de leşurile voastre, pe care le umpleţi peste măsură cu mâncare şi băutură, mi-a ajuns să vă mai ascult cum vă lăudaţi cu micile infracţiuni conjugale, cerşind ca nişte fii de curve interesul şi aprobarea celor din jur, sunteţi o adunătură de patibulari a căror carne nici viermii nu se obosesc s-o descompună. I-am făcut semn chelnerului, un puşti sfrijit, să-mi aducă o cafea, mi-a răspuns că nu are, i-am spus, O bere, nici bere nu avea, m-am lăsat păgubaş şi i-am cerut să-mi aducă ce are, la care, zâmbind, mi-a sugerat că dacă sunt de acord îmi poate aduce un pahar cu apă. Cât am aşteptat paharul cu apă, am privit pe fereastră : ca şi cum natura îşi concentrase toate forţele într-un ultim avânt împotriva josniciilor acestei lumi, zăpada acoperise totul, aşa cum pitesc unii mizeria sub covor, cu piciorul. Crengile copacilor semănau cu nişte degete înălţate spre cer, ca într-o rugăciune, cerând, parcă, îndurarea unui dumnezeu al cărui nume încetase de mult să se mai scrie cu majusculă, şi care demisionase din funcţia de atotputernic, preferând să coboare printre noi ca să se distreze şi, în acelaşi timp, să se căiască pentru greşeala de a ne fi creat. În acea clipă, pe uşa barului, slab ca un ţâr, cu ochii înfundaţi în orbite, cu jumătatea de jos a feţei îngropate într-o barbă neagră şi deasă, din colţul gurii crescându-i un chiştoc de ţigară stins – pe care îl ţinea, mi-a spus mai târziu, doar de faţadă, pentru el ţigările fiind drumul cel mai sigur, atenţie, nu spre pierzanie, ci spre nebunie, ceea ce, pentru mine, înseamnă acelaşi lucru – îşi făcu apariţia cel care curând avea să-mi fie prieten. Mi-a venit să râd. S-a aşezat în faţa mea, fără ca măcar să se asigure că eu eram cel cu care avea de discutat. Postura sa pe scaun era una nefirească, mai ales într-un loc public : şi-a ridicat picioarele, cuprinzându-şi-le cu mâinile şi sprijinindu-şi bărbia în scorbura formată de cei doi genunchi lipiţi unul de celălalt. Am rămas câteva minute în tăcere. Simţeam că roşesc nu din pricina lui, ci din cauză că în bar se făcuse linişte: aveam senzaţia că devenisem, fără a o dori, personajul unei reprezentaţii al cărei public era restul de necunoscuţi, care, îi vedeam cu coada ochiului, rămăseseră cu tacâmurile în aer, la jumătatea distanţei dintre farfurie şi gură, unii cu paharele deasupra capetelor celor de lângă ei. Timpul se oprise în loc. Dinspre comeseanul meu se auzi un râset scurt, rece, ca o tigaie lovită în interior cu o lingură. Ceilalţi îşi reluaseră discuţiile. Mi-a plăcut mult eseul tău despre memorie, mi-a spus, fără a da mâna cu mine, aşa cum s-ar fi cuvenit. I-am zâmbit şi, pentru că indignarea mea legată de comportamentul său creştea, l-am zorit să-mi spună ce îl intrigase în expunerea mea, aşa cum spusese în scrisoare, pentru a-i putea răspunde cât mai repede şi a putea pleca. Nu m-a intrigat nimic în mod deosebit, mi-a spus, zâmbind. Am folosit termenul de „intrigat”, pentru a-ţi atrage atenţia şi a te face să vii să te întâlneşti cu mine. Totuşi, o urmă de adevăr există în ceea ce ti-am spus în scrisoare, şi anume că elementul intrigant există, însă nu în expunerea ta, ci în a mea, pe care, dacă-mi îngădui, aş vrea să ţi-o povestesc. Nu-mi venea a crede faptul că măscăriciul cu barbă reuşise să mă păcălească într-un mod atât de mârşav, trimiţându-mi o scrisoare doar pentru a mă face să ies din casă să mă întâlnesc cu el. Începusem sa bat din picior. Faptul că fusesem dus de nas mă enervase atât de tare, încât, în câteva rânduri, când tăcerea se lăsa între noi, fusesem tentat să mă ridic şi să plec, lăsându-l acolo, la masă, privind tacâmurile pe care, din obişnuinţă, chelnerul i le pusese în faţă. Însă aerul său nevinovat şi vremea de afară, care între timp se înrăutăţise şi mai mult, m-au convins să-mi destind muşchii spatelui şi, rezemându-mă de spătar, să-i zâmbesc cordial: Te rog, i-am spus, povesteşte-mi. L-am văzut însufleţindu-se aşa cum doar elevii prinşi cu lecţia învăţată o fac.
Am de gând, a început el, să-ţi vorbesc despre o anume femeie pe care am cunoscut-o la un anumit moment, deşi, trebuie să recunosc, mi-ar fi plăcut să o fi cunoscut mai devreme sau, şi mai bine, să nu o fi cunoscut deloc. Din ziua în care am văzut-o, m-am îndrăgostit de ea. Şedea pe o bancă din Grădina Publică, îmbrăcată subţire pentru vremea de afară, avea o jachetă decolorată, pe sub care nu mai purta, cred, nimic, o fustă peticită şi roasă, iar în picioare purta nişte galoşi pe care, chiar dacă sună amuzant, trebuie să-i fi folosit, pe rând, o garnizoană întreagă de soldaţi. Însă nu penuria sa vestimentară mi-a atras atenţia, ci felul în care şedea pe bancă, dreaptă, cu ochii privind printre trunchiurile amorţite de frig ale copacilor, urmărind cu privirea ceva ce nu era acolo. Ca o contrapondere a felului în care era îmbrăcată, fata aceasta avea nişte trăsături care cu uşurinţă ar fi încadrat-o în acea categorie de femei care-i fac pe bărbaţi să-şi piardă minţile doar cu o privire. Avea ochi verzi, iar fruntea, până aproape de gene, era acoperită de un breton negru, misterios. Ceva din felul ei m-a dus cu gândul la hijabul cu care femeile musulmane îşi acoperă capul, lăsând la vedere numai ochii. Ţinea în mâini o carte pe care şi-o apropia foarte aproape de ochi, iar când vântul înceta să mai bată cu putere, i se putea auzi vocea silabisind cuvinte. M-am apropiat de ea şi, ca şi cum ştia că în tot acest timp o urmărisem, mi-a făcut semn să mă aşez, bătând de trei ori cu palma în bancă. Trebuie să-ţi mărturisesc că eu am fost întotdeauna timid în preajma fetelor. Asta din cauză că, mi se pare, mama mea a murit imediat după ce m-a născut, iar copilăria şi apoi adolescenţa mi le-am petrecut doar printre bărbaţi. Însă nu sunt psiholog să ştiu cu exactitate. Cert e că de fiecare dată când între mine şi o femeie exista mai puţin de un metru distanţă, începeam să mă înroşesc, palmele îmi transpirau şi, inconştient, le frecam una de alta, priveam numai în jos, iar uneori, ca un semnal de alarmă trimis către celălalt, oftam. Aceeaşi teamă m-a năpădit şi atunci. Numele meu este…, mi-a zis, al tău care este?, …, am bâiguit, Ce nume frumos, sunt sigură că părinţii tăi ţi l-au ales chibzuit. I-am spus că nu i-am înţeles numele şi am rugat-o să-l repete, însă nu m-a lăsat să termin de vorbit, că m-a şi momit într-o discuţie în faţa căreia, cum mai toţi prietenii mei ştiau, nu puteam rezista: literatura. Mi-a vorbit de cărţile ei preferate, de autorii care o făcuseră să lăcrimeze în serile cu lună plină; mi-a arătat cartea pe care o citea: Umbra Vântului, de Carlos Ruiz Zafon. Am întrebat-o dacă e bună, iar ea mi-a răspuns, zâmbind, că da. I-am cerut să-mi împrumute cartea după ce o termină. A închis-o şi mi-a întins-o. Dar eşti abia la jumătate, i-am spus eu, nu vrei să o termini?, Stai liniştit, am citit-o de cel puţin zece ori până acum, aproape că o ştiu pe de rost. Am mărit ochii, nevenindu-mi a crede că cineva ar putea reciti de atât de multe ori o carte; ştiam de la Borges că recitirea este mai importantă decât citirea, însă fata aceasta făcuse din recitit o adevărată artă. Am întrebat-o dacă e sigură că vrea să mi-o împrumute, abia mă cunoscuse. Nu-i nicio problemă, a râs, văzându-i atunci pentru prima oară dinţii, un şirag de perle încadrate de două buze pline, roşii de frig, pe care, înainte de-a se ridica să plece, şi le-a muşcat scurt. Încă mai păstrez vie imaginea ei depărtându-se pe o alee încadrată de o parte şi de alta de copaci: şchiopătând puţin, strănutând de câteva ori şi întorcându-se spre mine ca să-mi mulţumească atunci când i-am strigat, sfios, să fie sănătoasă. În acea seară, de cum am ajuns acasă, m-am pus pe citit cartea de la tânăra misterioasă. Mi-a plăcut, chiar foarte mult, povestea unui tânăr librar care, ca într-o odisee, porneşte în căutarea unui tip ciudat, un scriitor cu pielea arsă şi tăbăcită, pe nume Julian Carax, mă rog, o carte foarte bună, pe care, de altfel, v-o recomand cu toată căldura. Am terminat-o chiar în acea seară. Însă surpriza sau necazul sau ambele la un loc avea să apară atunci când am întors şi ultima foaie: acolo, cu pastă roşie, foarte mic scris, era un text pe care de atunci l-am citit şi recitit de nenumărate ori, uneori subliniind cuvinte, alteori poposind asupra unui pasaj şi rumegându-l în minte la nesfârşit, deşi, în pofida încordării mele, textul era unul simplu, de doar câteva rânduri. Era scris la repezeală, iar asta am dedus-o din faptul că liniile când urcau, când coborau; m-am uitat repede să văd dacă exista vreun indiciu că romanul fusese împrumutat de la vreo bibliotecă, pentru că dacă ar fi fost aşa, acele rânduri în care era condensată o încărcătură omenească inimaginabilă ar fi putut fi plăsmuite de mintea bolnavă şi jucăuşă a unui farsor. Însă n-am găsit nimic. Rândurile despre care vorbesc, deşi le citez din minte, sunau cam aşa : după ce nu l-am mai văzut am început să ies pe străzi şi să ating cu buzele cimentul rece al clădirilor care îmi ieşeau în cale; n-am iertat nici măcar una; le-am sărutat pe toate ; aşa poate că-l voi regăsi. Sub aceste cuvinte, sub forma unei liste, am găsit titluri de cărţi, în dreptul cărora erau scrise grupuri de cifre de câte trei, apoi iarăşi trei sau două, după care o singură cifră. Să vă dau un exemplu, Chelner, adu-mi, te rog, un şerveţel şi un pix. Mulţumesc. Îmi amintesc cu exactitate doar numele şi compoziţia numerică a unei singure cărţi: Ernesto Sabato, Despre eroi şi morminte – 223, 44, 6. Zile în şir am tot întors pe toate părţile problema, încercând să-mi dau seama despre ce era vorba. Îmi vin acum în minte alte nume de cărţi şi autori: Jose Saramago, Julio Cortazar, Pentru cine bat clopotele, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, Insula din ziua de ieri, Kafka, Felisberto Hernandez. Într-o noapte, neavând somn, stând la mine în birou, cu romanul deschis la ultima pagină, mă gândeam : ce-ar fi dacă aceste numere fac trimitere la o anumită pagină din cartea respectivă, la un anumit rând şi un anumit cuvânt ori grup de cuvinte. Am înlemnit. Asta trebuia să fie! A doua zi, la ora nouă, sub privirile austere ale bibliotecarelor care nu erau obişnuite ca la acea oră să păşească cineva în bibliotecă, m-am perindat printre rafturile ticsite de cărţi, am cules câte un exemplar din fiecare volum din listă, apoi, înarmat cu un caiet şi cu un pix, m-am aşezat la o masă şi am început să caut ceea ce, în acea seară, dintr-un şirag de titluri de cărţi şi numere aberante, avea să se transforme în cea mai frumoasă şi tulburătoare poveste de dragoste. Găsisem toate cărţile, mai puţin una: Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de Italo Calvino. Am cerut informaţii, am pierdut ore prin mai multe anticariate şi librării, însă răspunsurile erau mereu aceleaşi: fie dăduseră ultimul exemplar cu doar câteva ore în urmă, lucru care mi se părea suspicios, fie nu aveau cartea, fie, şi asta mi s-a părut de-a dreptul absurd, nu auziseră de Italo Calvino. Cam pe atunci l-am cunoscut pe Orb sau, mai bine spus, pe cel care avea să mă pună în legătură cu el. Într-o dimineaţă ceţoasă, pe când clinchetul unui clopoţel atârnat deasupra uşii anunţa ieşirea mea dintr-un anticariat aflat pe o străduţă dosnică, peste care dădusem din întâmplare, un tip sfrijit, îmbrăcat într-o gabardină soioasă şi cu o pălărie din fetru trasă încât ochii nu i se puteau vedea, m-a strigat, astfel că eu rămăsesem jumătate ieşit din stabiliment, jumătate înăuntru, Ce este, am întrebat, Îmi cer scuze, răspunse el, apropiindu-se cu mâinile în buzunarele hainei, pentru o clipă mi-a părut un personaj decupat dintr-un roman poliţist ieftin, v-am auzit întrebându-l pe anticar de un volum de Calvino, Da, am răspuns, tot mai circumspect din cauza căutăturii sale, V-aş putea ajuta să o găsiţi, cunosc pe cineva care deunăzi îmi vorbea despre un roman scris de Calvino, am făcut un pas înapoi, închizând uşa, motiv pentru care clopoţelul de deasupra uşii s-a auzit din nou, Şi de ce, mă rog, aţi vrea să mă ajutaţi, nici măcar nu mă cunoaşteţi, Domnul meu, spuse zâmbind, atâta timp cât avem ca interes comun cărţile pot spune sincer că suntem mai mult decât prieteni, suntem fraţi întru literatură. Mi-a făcut semn spre uşă. Am deschis-o şi, făcându-i loc să iasă, l-am urmat. Din cauza ceţii, felinarele erau încă aprinse, lumina lor difuză se zărea în întunericul lăptos, nu era nimeni pe stradă, sunetul paşilor pe caldarâm ne urma asemeni unui câine credincios. La un moment dat, străinul se opri pentru a-şi aprinde o ţigară, Fumaţi, Nu, am răspuns, Păcat, nu ştiţi ce pierdeţi. Mă întrebam dacă nu cumva era mai bine să fac prima la stânga şi să mă pierd printre claxoane de maşini, bătaia tocurilor secretarelor ce se-ndreptau spre muncă şi lătrăturile câinilor vagabonzi, cu siguranţă nu şi-ar fi dat seama şi, când ar fi făcut-o totuşi, eu aş fost deja dispărut, Am ajuns, îmi spuse el, vă las, am alte treburi care nu acceptă amânare, mi-a făcut plăcere. Mi-a întins o mână cu nişte degete lungi şi reci, pe care i-am strâns-o cam dezgustat, a reţinut salutul câteva secunde şi mi-a arătat sus, atârnată la balconul unui apartament, o firmă: Anticariatus. Când mi-am întors privirea de la literele scrise cu marker negru, străinul dispăruse. Mi-a făcut-o, mi-am spus. Am intrat în bloc şi, până la cel de-al doilea etaj, acolo unde se afla presupusul „Anticariatus”, am urcat cu îndoială, întrebându-mă, pentru a nu ştiu câta oară, dacă e bine ceea ce fac, însă se întâmplă ca uneori viaţa, deşi cuvântul acesta mi se pare cam searbăd, îl voi folosi totuşi în lipsă de altul mai bun, cum ziceam, uneori viaţa ne pune în nişte situaţii din care, deşi credem că putem ieşi sau, şi mai bine, evita fără a le acorda minimul de importanţă, există totuşi o forţă incognoscibilă ce te împinge de la spate, Hai, spune vocea, hai, mergi înainte, nimic nu se poate întâmpla, omul ăsta pe care l-ai cunoscut n-o să te momească într-un loc de unde ţipetele tale n-ar răzbi atunci când ţi-ar ţinti pieptul cu o armă, în blocul acesta, la etajul al doilea, dincolo de uşa aceasta din lemn pe care scrie anticariatus nu se află nişte tipi mascaţi, gata să te linşeze, în fond nici n-au ce să-ţi fure, curaj. Aşa că am bătut de două ori, apoi încă odată, iar când mă pregăteam să plec, am auzit un, Intră, tărăgănat, urmat de o arie de horcăieli, aşa cum doar între pereţii spitalelor de boli respiratorii se aud. Am apăsat clanţa şi am dat uşa în lături, m-a izbit un nor de praf stârnit de curentul făcut de uşă şi o fereastră deschisă undeva în apartament. Am tuşit de câteva ori şi am închis-o repede în urma mea. A trebuit să mă aplec de spate pentru a nu mă lovi cu capul de tavan. Camera, căci asta era de fapt, era foarte joasă, murdară, iar singurele lucruri care se găseau în ea erau două scaune, o masă, un pat sub al cărui cearşaf se putea distinge o siluetă omenească şi, de-o parte şi de alta a patului, foarte multe cărţi aşezate într-o ordine neobişnuită. Ia un loc, mi-a rostit o voce de sub cearşaf, iar eu am putut să observ forma gurii prin rufăria de un alb ponosit. M-am aşezat pe scaun. Cu ce pot să-ţi fiu de folos, m-a chestionat vocea. Mi-am dres glasul şi am răspuns, Am nevoie de o carte scrisă de Calvino, iar un necunoscut mi-a spus că aici aş putea s-o găsesc, mi s-a spus că sunteţi un anticar foarte priceput. Am fost, mai bine zis, mi-a răspuns Orbul. N-am zis nimic. În pauza de discuţie, de sub cearşaf s-au ivit două mâini bătrâne, noduroase. Apoi, încet, un cap livid lipsit de păr. Două buze umflate şi vinete au pornit într-un surâs care mi-a întors stomacul pe dos. Îmi venea s-o iau la fugă. Cât despre ochi şi restul chipului nu m-am putut pronunţa, deoarece un batic sau un fular se încolăcea de jur împrejur asemeni unui şarpe mort. Te-am speriat!, a spus. Sinceritatea lui mă dezarma. Nu, deloc, staţi liniştit, am încercat eu s-o dreg deşi, trebuie să recunosc, mă trăsesem cu scaunul ceva mai în spate. Stupoarea mea a fost şi mai mare când am văzut că Orbul s-a aplecat într-o parte şi a-nceput să răstoarne cărţile, să le azvârle dintr-o parte în alta. Aha, a făcut la un moment dat şi mi-a aruncat în braţe un volum gros : cel de care aveam nevoie. Am rămas fără cuvinte. Probabil te-ntrebi cum naiba poate un boşorog orb ca mine să facă aşa ceva. Am înghiţit în sec şi-am spus, Sunt foarte uimit. Află, băiete, că după ce petreci zece ani într-o cameră ca asta, unde singura distracţie e să deschizi şi să-nchizi fereastra, începi să te obişnuieşti, parcă fac parte dintr-un întreg, aşa cum e scaunul pe care stai am devenit o componentă, o prelungire, un apendice. Am dat din cap în semn de aprobare, dar mi-am dat seama de inutilitatea gestului, aşa că am spus, simplu, Sigur. Când crezi că poţi să-mi aduci cartea, m-a întrebat. În cel mult două săptămâni am răspuns. Apoi n-a mai zis nimic. S-a culcat din nou şi şi-a tras cearşaful peste cap. Am înţeles că mă invita să plec. Când am ieşit în stradă, am ridicat privirea spre mansardă şi m-am gândit, Ce om ciudat. Mi-am zis, Trebuie să mă împrietenesc cu el. Pe de-o parte pentru cărţile pe care le puteam împrumuta, pe de-o parte pentru curiozitatea mea,care mă-nboldea să aflu povestea din spatele excentricului bătrân. M-am întors acasă însufleţit de gândul că în sfârşit aveam ultima carte din listă. După ce am completat textul cu rândurile lipsă şi am citit himera textuală ce mi se-nfăţişa dinainte, am început să plâng şi, între primele lacrimi şi ultimele, mi-am amintit de eseul dumneavoastră despre memorie. Aşa că v-am căutat şi iată-ne, acum, aici, faţă în faţă.
Mi se părea că îl ascultasem dintotdeauna, povestea sa izolase zgomotele din jur ,apoi, încet, cam pe când începea să-mi vorbească despre Orb, culorile barului în care ne aflam se diluaseră până când în faţa mea nu se mai afla decât masa ce ne despărţea, restul era alb, un alb lăptos, la fel ca acela de pe străzile din relatarea sa. A scos dintr-o servietă pe care abia acum o remarcasem o foaie pe care se zărea un scris mărunt, Aceasta-i povestea femeii care săruta clădiri, Ce să fac eu cu ea, am întrebat, întinzând mâna peste masă şi apucând-o cu două degete, ca pe o haină murdară. Citiţi-o, De ce. Nu mi-a răspuns, s-a ridicat de la masă şi a plecat.
*
Fără îndoială că, în acest punct al povestirii, cititorul, chiar şi cel năzuros, a atins un grad paroxismic de curiozitate, vrea să cunoască identitatea celui care a asamblat, dacă este potrivit cuvântul, textul misterios al femeii care săruta clădiri, vrea să ştie cine este tânăra care i-a împrumutat Umbra Vântului, pe a cărei ultimă pagină se găsea cripticul tabel, vrea să afla povestea femeii acesteia care, zice-se, săruta clădiri şi, mai ales, de ce făcea acest lucru, însă, spre dezamăgirea lor, cititorii nu vor afla niciunul din aceste lucruri, şi asta din simplul motiv că atât El (prietenul lui Daniel Coentista), cât şi Ea (fata misterioasă din parc?, femeia care săruta clădiri?) nu sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât nişte metafore ale voastre, care Noi, întrebaţi, Voi, cititorilor, cei care v-aţi rupt din timpul vostru pentru a urmări aceste rânduri, în speranţa că ele vă vor îmbogăţi cumva existenţa, că vă vor eleva în vreun fel sau că vă vor face să râdeţi de lipsa de talent a autorului, voi care scrieţi mai bine sau mai prost decât el, dar care vă simţiţi mai bine gândindu-vă că proza aceasta este cu mult mai slabă în comparaţie cu ce puteţi voi face, foarte bine, puteţi face, nu mă îndoiesc, întrebarea este cum o faceţi, veţi gândi ca Gide, care spunea că tot ce se poate spune s-a spus, dar că tot ce s-a spus trebuie spus din nou altfel, sau veţi gândi prin prisma unuia ca Gurdjieff, care spunea că literatura zilelor noastre nu are mesaj, că scriitorul zilelor noastre este interesat de cum să-şi şlefuiască mai bine textul şi cum să-l facă mai captivant, deşi, în esenţă, dincolo de pojghiţa de epitete şi tehnici stilistice, nu se află decât un puţ de ignoranţă şi de incultură. Am să vă fac o confidenţă, dragi cititori, în semn de respect pentru timpul acordat, vă voi spune că într-o zi, un băiat oarecare, unul pe care nimeni nu-l bagă în seamă, unul ca oricare altul, douăzeci de ani, slab şi brunet, cu un viitor indecis, mergea pe o stradă al cărei nume nu are importanţă; mergând, cu gândurile sale şi cu aspiraţiile sale înţesându-i mintea, băiatul acesta vede trecând pe lângă el o nebună, o femeie bolnavă mintal adică, care, din loc în loc, săruta clădirile pe lângă care trecea; tânărul nostru, stupefiat, a urmărit-o o vreme. Cam pe atunci i-a venit ideea unei povestiri: ce-ar fi dacă femeia aceasta, care sărută clădiri, este îndrăgostită de un zugrav care, în compoziţia varului folosit pentru spoirea clădirilor adaugă un strop de levănţică, operaţie despre care doar femeia aceasta ştie, şi care, pentru a mai stărui în amintirea ei imaginea bărbatului care o părăsise la un moment dat, de vreme ce era nebună, săruta fiecare clădire în parte, căutând să simtă pe buzele umede gustul vag.
Ce-ar fi…
Pe cand un volum de povestiri sau un roman?
Multumesc mult, dragut din partea dumneavoastra. Consider ca mai am mult pana acolo.