Prima geană de lumină îl făcu să deschidă ochii. Salută soarele în gând şi coborî iar pleoapele. Îşi aminti că era într-un tren şi încercă să asculte muzica drumului de fier. Era de trei zile pe drum. Îi plăcea la nebunie. Ar fi vrut să aibă mai multă apă. Uneori îi era tare sete, dar bunicul îi spusese că aveau să ajungă curând. Tatăl fetiţei roşcate îi dăduse o portocală înainte de culcare. Fusese atât de bună şi răcoritoare. Lumina soarelui avea culoarea portocalei aceleia. Oare în locul în care aveau să ajungă erau portocale? Sau mere verzi? Şi acelea îi plăceau foarte mult. Zâmbi şi se întinse aşa cum făceau pisoii cei mici din hambarul de la ţară. „Fii atent,” îi spuse vocea blândă a bunicului, „să nu loveşti pe cineva.”
Ceva îl făcu să se gândească la camera lui din casa de la ţară. Poate mirosul de lemn. Sau poate lumina frumoasă. Camera era micuţă, de-abia aveau loc patul, noptiera şi cufărul pe care îl folosea pe post de dulap. Dar era luminoasă şi veselă. Bunica îi făcuse perdele din pânză albă, garnisite cu dantelă de la o rochie veche. În fiecare dimineaţă îl trezeau razele soarelui şi cântatul cocoşului. Deschidea larg geamul ca să simtă mirosul de fân.
Sirena trenului îl făcu să zâmbească. O imită încetişor. Din celălalt capăt al vagonului, fetiţa cu părul roşcat făcu şi ea la fel. Ce bine că avea pe cineva de vârsta lui în tren! Când te duci într-un loc nou, e bine să ai un prieten cu tine. Nu se ştie peste cine dai acolo. Dacă va găsi o bucată de cretă, astăzi o să o înveţe pe fetiţă Spânzurătoarea. Era un joc amuzant, în ciuda numelui. Şi trebuia neapărat să o mai întrebe o dată cum o cheamă. Avea un nume complicat.
Cineva tuşi. Se auzeau şoapte. Femeile se foiau încercând să facă un pic de ordine. Bunicul şi ceilalţi mai în vârstă spuneau încet o rugăciune. Ar fi trebuit să o spună şi el, dar trebuia să recunoască, deşi îi era ruşine, că nu ştia cuvintele. Şi în plus, întotdeauna i se păruse că rugăciunile aveau ceva trist în ele. Or, aceea era o dimineaţă atât de veselă! Auzi lătratul unui câine şi se ridică în capul oaselor încercând să îl vadă. Dar nu reuşi. După lătrat, trebuia să fi fost unul mare, din aceia care păzeau oile.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
Un bărbat se ridică şi se uită pe mica ferestruică a vagonului. „Cred că am ajuns…”, spuse încet, stârnind un val de murmure. Lumea începu să se agite. Oamenii încercau să facă micul bagaj pe care apucaseră să îl ia cât mai uşor de cărat. Mamele îşi strângeau copiii pe lângă ele. Pe fetiţa roşcată tatăl o strângea atât de tare în braţe, încât copila protestă, spunând că nu mai putea respira. Bunicul îl apucă de mână. Îi simţi palma transpirată. Ridică privirea spre faţa bătrânului şi văzu că bărbia îi tremura uşor. Simţi cum îl cuprindea şi pe el teama. Îşi drese glasul şi spuse cât putu de liniştit: „Nu-ţi fie teamă, bunicule! Uşile se vor deschide şi vom ieşi la lumină.” Îi zâmbi şi bătrânul se strădui să zâmbească, la rândul lui.
Uşile vagonului se deschiseră şi lumina invadă interiorul. Oamenii duseră mâna streaşină la ochi. O umbră în uniformă îşi făcu apariţia şi le strigă să coboare. Omul ţinea în lesă un câine mare care lătra. „Ce bine că e şi un câine. O să pot să mă joc cu el. Îmi plac câinii”, decise puştiul în timp ce îşi ajuta bunicul să coboare din tren. În ciuda agitaţiei şi a oamenilor în uniformă care strigau, băiatul găsi timp să privească în lumină şi să salute soarele…
Stiu, cred ca stiu unde erau…Atat de frumos scris dar atat de dureros! Ai dat o forma unor adevaruri care dupa mai putin de un secol au inceput sa fie uitat. Prea curand, mult prea curand.
multumesc…