„Copilul ştia că lumea e stăpînită de necuratul, că Aridnîkul [1] cîrmuieşte toate; că pădurile sînt pline de duhuri, care-şi pasc acolo marha [2]: cerbii, iepurii şi căprioarele; că prin păduri lăiniceşte veselul Ciuhaister [3], care pofteşte pe drumeţi la joc şi sfîşie pe mauce [4]; că în pădure trăieşte glasul securii. Mai sus, pe depărtările nedei sterpe, maucele îşi încing nesfîrşitele lor hore, iar printre steiuri de stînci se ascunde Sotea…”
Mihail Koţiubinsky – „Umbrele strămoşilor uitaţi”
1.
― Tovarăşi, să nu uitaţi că sunteţi comunişti, tovarăşi!… Rolul vostru de dascăli este de a pregăti viitoarea generaţie de muncitori, agricultori şi intelectuali care va contribui cu mare onestitate la construirea viitorului luminos al patriei noastre, tovarăşi!… Dar, în acelaşi timp, tovarăşi, rolul vostru este de a-i îndepărta pe părinţii elevilor nu numai de biserică, după cum bine a spus tovarăşul Marx că „Religia este opiu pentru popor”, dar şi de credinţele, obiceiurile, tradiţiile şi superstiţiile lor care îi apropie de omul Evului Mediu. Datoria voastră, tovarăşi, este de a-i lumina şi de a-i lămuri că singura cale care îl face pe om liber şi fericit este calea socialismului!…
Bineînţeles că nu puteam să fiu de acord cu ceea ce spunea tovarăşul Dumitru Moisescu, secretarul de partid al inspectoratului şcolar judeţean, deoarece credeam în existenţa unui Dumnezeu. Bineînţeles, Dumnezeul meu era puţin diferit, de pildă, de Dumnezeul bunicilor mei, în sensul că nu era un moşneag cu barbă albă care cât e ziulica de mare stă cu ochii pe mine, şi cum dau cu var pe dude, una-două, hop! şi notează în catastif: „în data cutare, la ora cutare, robul meu Dragutin Barbu a întors privirea după o ţâţoşăcureasă” (de la Goma citire), iar cuvântul meu spune: „orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui…”.
Colac peste pupăză, ţineam foarte mult şi la „credinţele, obiceiurile, tradiţiile şi superstiţiile” care, după mintea răsfutută de ideile lui Marx ale tovarăşului Moisescu, apropiau omul de Evul Mediu. Nu puteam să-mi explic de ce toţi aceşti malahieni sovietizaţi asociau Evul Mediu cu înapoierea şi sălbăticia, ca fiind o perioadă întunecată dominată de cruzime şi violenţă?… Dar apucă-te tu, dragă Dragutine, şi explică-i acestui nastrapulea că Evul Mediu este începutul dezvoltării civilizaţiei europene, începutul naţiunilor europene, al statelor moderne şi al limbii în care propovăduieşte Manifest der Kommunistischen Partei.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
― Mai ales dumneata, tovarăşe Barbu, vei avea mult de lucru, căci jumătate din populaţia satului în care ai primit repartiţia este de origine huţulă şi, după cum m-a informat tovarăşul profesor Istrate de la departamentul de folclor, aceştia în timpul sărbătorilor de iarnă în loc să cânte colinde înalţă imnuri de slavă zeului Dajbog, vorbesc cu morţii şi cu tot felul de duhuri… Trebuie să aveţi răbdare cu ei, să-i prelucraţi, să-i modelaţi, aşa cum un olar îşi modelează vasul de lut, cu răbdare, cu mare răbdare, tovarăşi. Restul populaţiei este de etnie maghiară, dar după câte am auzit nici ăştia nu-s mai breji decât rusnacii, aşa că… Dar acolo o să-l găseşti pe tovarăşul Andrei Macoveanu – un tovarăş de nădejde, băiat dintr-o bucată – şi împreună, umăr la umăr, veţi izbuti în lupta pe care o aveţi de dus. Şi nu uitaţi, tovarăşi, nici un pas înapoi!… Nici un pas! Vă doresc succes, tovarăşi!
*
Auzisem despre satul în care urma să predau limba şi literatura română. Era renumit pentru ocnele de sare exploatate încă din antichitate, pentru castelul ce purta numele principelui transilvănean Apafi, înălţat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în care acum funcţionează şcoala, dar şi pentru biserica Calvaria şi monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, ocrotitorul mai multor oraşe şi bresle, printre care figurează şi cea de ocnaş (nu neapărat în sensul de condamnat la ocnă, ci de lucrător în ocnele de sare).
Tovarăşul Andrei Macoveanu, profesorul de fizcultură [5], într-adevăr s-a dovedit a fi un tovarăş de nădejde şi băiat dintr-o bucată, când era vorba de băut sleveanka [6] de peste şaizeci de focuri [7], dar nu se dădea în lături nici de mândra, sau luhău, cum mai numeau ţapinarii din partea locului spirtul sanitar.
― Să vezi cât suflet, câtă pasiune pun în prepararea acestei licori – un adevărat ritual, mon cherule. Mai întâi strecoară spirtul prin pâine, auzi, mon cherule, prin pâine… ca să scoată albăstreala din el. Iar când spirtul rămâne curat ca lacrima de fată mare, toarnă în el apă de izvor – trei părţi spirt, o parte apă, dar nu-l amestecă, ci aşteaptă să se amestece de la sine, iar ei adunaţi în jurul sticlei o lovesc din când în când cu un cuţit şi după sunetul sticlei îşi dau seama când spirtul este bine amestecat cu apă, ce zici de asta, mon cherule?… Numai după aceea o amestecă cu caramel. Dar şi aici au un secret, topesc zahărul până ajunge la o anume culoare brun-roşcată, nici prea brună, nici prea roşcată, că altfel s-a dus naibii toată strădania. Ei, vezi, mon cherule… sunet, culoare – o adevărată artă!…
Cu altă ocazie, tovarăşul Macoveanu mi-a povestit că a experimentat reţetele cocteilurilor alcoolice cu denumiri poetice: „Sărutul mătuşii Clava”, „Lacrima comsolistei”, „Spiritul Genevei”, „Balsamul Canaanului” ale lui Venedikt Erofeev din nuvela Moscova – Petuşki, pe care a citit-o în franţuzeşte.
― Este o mare filozofie în această alchimie, mon cherule, un meşteşug rafinat, un sens magic. „În a bea votca, simplă, chiar din gâtul sticlei, spune Erofeev, nu-i nimic altceva decât tânjeală a sufletului şi deşertăciune. Să amesteci votca cu apă de colonie – în asta exista un anumit capriciu, dar nu-i nici un fel de patos. Însă dacă bei un pahar de «Balsamul Canaanului» – în asta există şi capriciu şi idee şi patos”. Ce zici de asta, mon cherule?… E tare rusu’ mai ales când compară băutul cu cântatul la pian, ha-ha-ha!…
În două luni de zile am aflat toate poveştile fantasmagorice ale satului în care fiecare pici a văzut măcar o dată în viaţa lui un strigoi ieşit noaptea din mormânt ca să facă rău celor vii, la fel şi pe baba Ksenia zburând pe mătură pe deasupra pădurii Hăgea în care, bineînţeles, toţi au văzut dansul maucelor, iar pe unii dintre ei (cu imaginaţie mai bogată) acestea chiar i-au răpit şi i-au dus în grădina lor, de unde au reuşit să fugă numai datorită fericitelor împrejurări sau a minţilor ascuţite cu care le-a hărăzit cel de sus. Fiecare l-a văzut pe didko[8] în stuful de pe marginea lacului sau dând târcoale statuii sfântului Ioan de Nepomuk, pe care sătenii îl confundau cu sfântul Anton. Fiecare a auzit gemetele ocnaşilor pieriţi, fluierul lui Ilko pe care l-au răpit maucele, glasul securii ce hoinărea prin pădurile care înconjurau satul, tropotul cailor lotrilor lui Dovbuş[9] şi toiagul omului nopţii ce umbla cu o carte mare sub braţ şi le citea din ea păstorilor de pe dealurile Covnicului. Toţi se pricepeau să interpreteze cântecul bufniţei, urletul lupilor, nechezatul cailor, foşnetul brazilor, vuietul vântului, zgomotul valurilor lacului, zborul cocorilor şi câte şi mai câte… Toţi povesteau legenda despre zâna Ronişoara care s-a căsătorit cu cavalerul Kornet şi ieşea de fiecare dată din biserică atunci când preotul făcea sfânta împărtăşanie, iar atunci când soţul ei Kornet a reţinut-o cu forţa s-a prefăcut în pasăre şi a zburat prin geamul bisericii nemaiîntorcându-se vreodată. Şi despre Darka, o slujnică tânără, pe care a sugrumat-o un nobil ungur, un grof, în noaptea de Sfântul Andrei, în salonul castelului, într-o noapte de joi spre vineri. De atunci, ori de câte ori noaptea de Sfântul Andrei pică vineri, 13 decembrie, după stilul vechi, Darka iese din mormânt şi cere un suflet pentru viaţa ei curmată înainte de soroc. De fiecare dată ucide pe cineva din castel.
*
Bineînţeles că nu le credeam adevărate, toate aceste poveşti mistice. Poate că nici nu m-aş fi interesat vreodată de ele dacă în acel an 1985 noaptea de Sfântul Andrei nu ar fi căzut într-o vineri. Vineri 13 decembrie, iar din lista afişată în sala profesorală reieşea că eu urma să fiu de serviciu la telefon. 12 decembrie – prof. Barbu Dragutin. Asta însemna că eu, profesorul de limba şi literatura română, eram de serviciu începând de joi doisprezece decembrie, orele paisprezece, până vineri treisprezece decembrie, orele opt dimineaţa, când această atribuţiune o prelua secretara şcolii. Asta însemna exact optsprezece ore, din care paisprezece ore de noapte, adică de întuneric, dacă ţinem cont că la ora optsprezece deja e noapte în toată regula. Trebuie să recunosc că m-au trecut fiori reci, căci nu era vorba aşa pur şi simplu de orice întuneric, ci de întunericul din noaptea de vineri treisprezece decembrie – noaptea de Sfântul Andrei – „noaptea în care Darka iese din mormânt şi cere un suflet pentru viaţa ei curmată înainte de soroc şi de fiecare dată ucide pe cineva din castel.”
― Hei, mon cherule, doar nu crezi în toate balivernele acestea, dar dacă totuşi ţi-e frică fac eu în locul tău, dar asta te-ar costa trei sticle de „Triple sec”, tocmai au adus marfă la magazinul alimentar, îmi spuse „tovarăşul de nădejde”.
Sunt sigur că aş fi acceptat dacă în sala profesorală nu s-ar fi aflat Lorana Stanca, profesoara suplinitoare de geografie, sau dacă imbecilul de Macoveanu nu s-ar fi grăbit să adauge:
― Bine, bine, nu mă mai privi astfel, mon cherule, dai două şi batem palma, ce zici?
― Zic să-ţi cauţi fricosul în altă parte, i-am răspuns, făcând pe grozavul.
― Hai, mon cherule, ce naiba, nu ştii de glumă? Iei o sticlă şi vin să-ţi ţin de urât, mai stăm şi noi de vorbă.
― Prefer să stau de vorbă cu el, continuam să fac pe grozavul, arătând cu mâna spre primul volum din „Mizerabilii” al lui Victor Hugo.
― Cum vrei, mon cherule, s-ar putea ca poveştile despre noaptea de Sfântul Andrei să fie adevărate şi atunci ce te faci?
― M-am făcut deja profesor, continuai să glumesc spre amuzamentul frumoasei domnişoare Lorana, altceva ce aş putea să mă mai fac, poate inspector…
― Bine, mon cherule, dacă ai nevoie de mine, ştii unde mă găseşti, îmi făcu cu ochiul Macoveanu.
De căutat nu aveam de gând să-l caut, dar vorbele sale mă puseră pe gânduri şi am început să calculez în urmă anii în care noaptea de Sfântul Andrei pica vineri şi am obţinut următorul rezultat: 1974, 1968, 1963, 1957, 1946, 1940, 1935, 1929, 1918, 1912, 1907, 1901. Mai în spate nu avea rost să caut, oricum nu prea cred că aş fi putut obţine vreo informaţie din secolul trecut cu privire la ce s-a întâmplat în castel într-o noapte de vineri 13 decembrie, adică într-o noapte de Sfântul Andrei, dar eram sigur că în ziarul judeţean „Pentru socialism” puteam găsi informaţii cu privire la ceea s-a întâmplat în noaptea de 13 decembrie a anului 1974, bineînţeles dacă se întâmplase ceva. Puteam să întreb pe cineva despre acest lucru, pe un dascăl mai în vârstă, pe omul de serviciu, pe oricine altcineva, dar îmi era jenă să nu se creadă despre mine că mi-ar fi frică.
Colecţia ziarului judeţean o aveam la îndemână, chiar în sala profesorală, mai era una şi la biblioteca şcolii, de aceasta m-am şi folosit de teamă că în sala profesorală Macoveanu m-ar putea surprinde cotrobăind prin foile îngălbenite şi bineînţeles că şi-ar fi dat seama ce caut. Cel puţin aşa credeam eu.
A MURIT LA DATORIE
În noaptea de joi spre vineri, 13 decembrie 1974, tovarăşul Ioan Panduru, profesor de chimie la Şcoala Generală cu clasele I – VIII din localitatea R., în vârstă de 39 de ani, a decedat în urma unui infarct miocardic în timp ce era de serviciu la telefon în incinta şcolii.
Tovarăşul profesor Ioan Panduru avea cincizeci şi doi de ani, din care treizeci petrecuţi în slujba învăţământului, achitându-şi cu onoare datoria faţă de patrie, faţă de Partidul Comunist şi faţă de urmaşi. Întotdeauna a pus umărul, unde era mai greu, pentru construirea socialismului şi a unui viitor strălucit. „S-a stins arzând ca o lumânare”.
Colectivul de salariaţi al inspectoratului judeţean şi colectivul de cadre didactice al „Şcolii Generale cu clasele I – VIII” din localitatea R. se află alături de familia îndoliată.
Cei care doresc să-i aducă ultimul omagiu o pot face luni 16 decembrie la cimitirul local, unde va avea loc serviciul funerar.
Nu te vom uita niciodată tovarăş drag!
*
Asta scria în ziarul judeţean „Pentru socialism” din data de 14 decembrie 1974.
Mă trecură toate apele. Mă uitam tâmp şi îmi repetam în gând că este doar o coincidenţă. O coincidenţă stupidă, de care nu ar trebui să mă sperii. Zilnic auzi că mor oamenii de infarct miocardic, de ce ar trebui să mă îngrijoreze dacă cineva a murit în noaptea de 13 decembrie chiar în sala profesorală fiind de serviciu la telefon? E o prostie, o prostie… O mare prostie nu am de ce să mă sperii…
― Vă simţiţi bine? mă întrebă bibliotecara. Păreţi cam palid. Vă dau un pahar de apă?
― Vă rog! am spus, trecându-mi limba peste buzele uscate.
Femeia mi-a adus un pahar de apă, după care a deschis geamul.
― Să intre puţin aer, că e prea cald aici. Sobele acestea de teracotă când se încălzesc emană prea multă căldură.
― Vă mulţumesc! Într-adevăr este foarte cald aici, i-am răspuns femeii şi m-am apucat să caut colecţia din anul 1968.
O MOARTE MISTERIOASĂ
Vineri 13 decembrie, anul curent, în curtea „Şcolii Generale cu clasele I – VIII” din localitatea R. a fost găsit trupul neînsufleţit al tovarăşei profesor Elena Trifănescu în vârstă de 28 de ani. Moartea tovarăşei în condiţii încă neelucidate ridică mari semne de întrebare pentru organele de miliţie care se ocupă de anchetarea cazului. După primele cercetări se pare că tovarăşa profesor a căzut de la una dintre ferestrele sălii profesorale, unde era ofiţer de serviciu în acea noapte, însă nici una dintre ferestrele nu numai ale sălii profesorale, ci ale întregii şcoli nu a fost găsită deschisă, de asemenea uşile de la intrare au fost închise din interior, iar tovarăşa profesor era singura persoană care se afla în interiorul instituţiei de învăţământ.
*
― Ei, ce zici de asta, Dragutine, tot coincidenţă?… Tot o stupidă şi banală coincidenţă?… am gândit cu voce tare.
― Poftim? întrebă bibliotecara. Vă ajut cu ceva?…
― Vă rog să mă scuzaţi!
Femeia mă privi mirată după care s-a întors la cartea ei.
Am simţit nevoia să ies la aer, să fumez, să beau un coniac, să fac ceva şi totuşi am rămas ţintuit locului.
― Din ce an funcţionează şcoala în castel? am întrebat deodată fără să vreau, deoarece cunoşteam istoria castelului.
― Din o mie nouă sute şaizeci.
― Iar înainte?…
― Înainte era dispensar, un fel de spital, sau mai bine spus sanatoriu pentru bolnavii de plămâni.
Următorul an de pe lista mea era anul 1963.
ACCIDENT MORTAL LA ŞCOALA DIN R.
Vineri 13 decembrie, în salonul fostului castel din localitatea R. în care de trei ani funcţionează şcoala a fost găsit fără suflare învăţătorul Ştefan Bereghi în vârstă de 46 de ani, în urma unui nefericit accident. Un ornament greu s-a desprins din tavanul salonului şi a căzut în capul nefericitului dascăl, care locuia în una dintre camerele şcolii.
Înmormântarea învăţătorului va avea loc luni, 16 decembrie, la cimitirul catolic din localitate.
*
Ce mai puteam să spun? Că toate aceste nefericite întâmplări fuseseră pură coincidenţă?
Trebuie să fii idiot să susţii aşa ceva. Şi nimeni, chiar nimeni nu a făcut nicio legătură între aceste morţi? Bineînţeles, în afară de oamenii locului, de ţapinarii huţuli pe care tovarăşii de teapa lui Moisescu îi apropiau de Evul Mediu. Numai ei au făcut legătura, pe care noi, capete pătrate, noi, tobă de carte, am transformat-o într-o legendă?…
„Ori de câte ori noaptea de sfântul Andrei pică vineri, 13 decembrie, după stilul vechi, Darka iese din mormânt şi cere un suflet pentru viaţa ei curmată înainte de soroc. De fiecare dată ucide pe cineva din castel…”
Poveste mitică, legendă, balivernă, putem să o numim cum vrem, dar ce facem cu cei care au murit ori de câte ori noapte de Sfântul Andrei pica vinerea?
„Sunt sigur că există o explicaţie…”, parcă văd mutra de dobitoc a tovarăşului Moisescu.
„Atunci aştept explicaţia, tovarăşi!” urla totul în mine.
„Explicaţi-mi de ce au murit aceşti oameni exact când noaptea de Sfântul Andrei cădea vineri?”
Ştiam că nu îmi va explica nimeni, deoarece nu voi pune nimănui această întrebare.
Mi-a mai rămas de verificat colecţia din anul 1957, deoarece ziarul „Pentru socialism” a început să apară din anul 1950. Dacă vreau să cercetez ceilalţi ani, de dinaintea apariţiei ziarului, va trebui să caut o altă sursă. O altă colecţie de ziare locale, pe care deja ştiam unde o pot găsi.
MOARTEA RENUMITULUI PNEUMOLOG KAROL FIRTZAK – CRIMĂ, ACCIDENT SAU SINUCIDERE?
Vineri, 13 decembrie, în fântâna din curtea Sanatoriului de Pneumoftizologie din localitatea R. a fost găsit trupul medicului pneumolog Karol Firtzak, în vârstă de cincizeci şi trei de ani. Reamintim cititorilor că sanatoriul se află în clădirea castelului din R. şi că fântâna din curte are peste 20 de metri adâncime, astfel, în cazul unui accident, medicul nu prea ar fi avut mari şanse de salvare. Colectivul sanatoriului exclude şi varianta sinuciderii, argumentând că medicul nu avea nici un fel de probleme personale sau familiale, fiind o fire veselă, optimistă şi plină de viaţă. Organele de miliţie urmează să ancheteze cazul şi să se pronunţe dacă moartea medicului a survenit în urma unei crime, a unui accident sau a unei sinucideri?
Înmormântarea va avea loc marţi, 17 decembrie, la cimitirul Sfânta Vineri din oraşul S.
*
Ce îmi rămânea de făcut? Ne aflam în data de trei decembrie, mai aveam zece zile, dacă puneam la socoteală ziua da azi, marţi, trei decembrie, şi ziua de joi, doisprezece decembrie. După cele citite în colecţia ziarului local reieşea că mi-au mai rămas de trăit zece zile. Zece zile, atât! Mă simţeam ca un condamnat la moarte aflat într-o celulă fără zăbrele la uşi şi ferestre, fără nici un gardian, fără nimic ce l-ar împiedica să fugă şi totuşi rămâne în celulă pentru simplul motiv că nu ştie încotro să o apuce… Aveam la îndemână o grămadă de variante.
Puteam să cumpăr trei sticle de „Triple sec” şi să-l las pe Macoveanu să moară în locul meu… Puteam să cumpăr doar una şi să murim amândoi, sau unul dintre noi doi sub privirea celuilalt… Puteam să mă îmbolnăvesc, să-mi iau nişte zile libere, sau să plec pur şi simplu, să dispar din acel sat pentru o perioadă sau pentru totdeauna… Sau puteam să ridic problema în faţa consiliului profesoral, puteam să-i demonstrez cu articolele din colecţia ziarului local că povestea cu Darka ce iese din mormânt este adevărată, căci la castel se moare pe bune de fiecare dată când Sfântul Andrei pică în noaptea de joi spre vineri. De data asta eu eram alesul, soarta m-a ales pe mine să fiu de serviciu la telefon în noaptea Sfântul Andrei. Asta ca să nu spun că am fost ales pentru moarte.
Orice variantă aş fi ales, de la cumpărarea a trei sticle de „Triple sec” până la ridicarea problemei în faţa consiliului profesoral, m-aş fi făcut de râs. Sigur că nimeni nu m-ar fi crezut. Desigur că m-ar fi crezut după aceea, adică vineri dimineaţă sau sâmbătă, când pe prima pagină a aceluiaşi ziar local ar fi apărut ştirea cu moartea mea „…a fost găsit trupul neînsufleţit al profesorului de limba şi literatura română Barbu Dragutin, bla-bla-bla…”, însă mie mi s-ar fi rupt de această credinţă târzie a colegilor mei, a tovarăşului de nădejde Macoveanu sau chiar a patriotului de tinichea Moisescu, care mi-a înmânat repartiţia în acest sat.
*
― Ehei, mon cherule, m-a luat în primire miercuri dimineaţă Andrei Macoveanu, tot nu te-ai răzgândit?
― În legătură cu ce? am făcut pe prostul.
― Ei, mon cherule, ne ascundem după deget, ce Dumnezeu?…
― Nu înţeleg încotro baţi? am continuat jocul.
― Ştiu că dacă nu îţi este frică, măcar îţi pasă de noaptea de Sfântu Andrei, de ceea ce ţi s-ar putea întâmpla.
― Şi mă rog de unde ai dedus dumneata de ce îmi e frică sau de ce îmi pasă sau nu îmi pasă?
― Ei, mon cherule, nu interpreta greşit, nu am spus că eşti un fricos care se sperie de propria-i umbră, doar că ai o oarecare, hai să-i spunem, curiozitate, vizavi de noaptea Sfântului Andrei, astfel nu ai fi săpat în colecţia ziarului local de la potop încoace…
― Ia te uită, am fluierat a uimire, de când te interesează biblioteca, că nu am văzut pe niciun raft „Triple sec”?…
― Exact! Şi capra cu trei iezi şi-a pus vizor la uşă, iar tu, mon cherule, te pregăteşti să scrii monografia localităţii R., mi-a răspuns ironic Macoveanu, după care cred că destul de sincer a adăugat: Te rog să mă ierţi, nu e treaba mea să ştiu ce citeşti când mergi la bibliotecă.
― Sigur nu e treaba dumitale, tovarăşu Macoveanu, am răspuns sec, cu toate că aş fi putut spune ceva de genul: „Îmi pare rău!” sau „E în regulă”, sau orice altceva.
Însă „tovarăşul de nădejde” Andrei Macoveanu, nu a fost sincer până la capăt, căci până la prânz toţi colegii ştiau că „profesorul de română Barbu Dragutin crede toate poveştile băbeşti, toate balivernele scornite de ţapinarii beţi şi face în pantaloni de frică deoarece i-a venit rândul să facă de serviciu la telefon în noaptea de Sfântul Andrei şi acum e sigur că îl va mânca bau-baul”. Şi cred că nu numai profesorii au aflat, ci şi elevii şi părinţii lor, deoarece, plecând de la şcoală, am observat câteva femei mai în vârstă făcându-şi semnul crucii când am trecut prin dreptul lor, de parcă aş fi fost un sfânt sau un mucenic. Iar bătrânul Tolianov, gestionarul magazinului mixt, chiar m-a sfătuit când am intrat să-mi cumpăr pâine şi chibrituri, să nu rămân în noaptea de Sfântul Andrei singur în castel.
― Cine o să ştie dacă aţi făcut sau nu de serviciu la telefon, oricum nu sună nici dracu, Doamne iartă-mă!
Va urma
