Captivi. Aşa ne simţeam. Cu toţii. Închişi în cutiile noastre de tablă peste care cădea ploaia. Imobili şi stingheri. Ne uitam unul la altul cu priviri fără expresie. Aşteptam să se termine odată. Să se sfârşească. Să nu mai fim prinşi. Ca-n romanul ăla. Al cui? Ce mai contează… Niciodată nu contează autorul. Autorul e doar un mijloc prin care se atinge scopul. Un nume pe o carte. Dacă te face să înţelegi, atunci menirea lui e îndeplinită. Iar numele poate să se piardă, precum ceaţa în răsărit, deasupra mării. Şi atât. Romeo e mai faimos decât Shakespeare. Don Quijote decât Cervantes.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Picăturile de apă făceau bulbuci pe asfalt. Aburul se ridica deasupra pavajului. Subţire. Slab. Ca o ultimă răbufnire de orgoliu a pământului în faţa apei pe care ardea să o înghită. Era o zi a ploii, ziua aceea, o ploaie deasă şi grea, care cădea în mijlocul oraşului, iar noi stăteam nemişcaţi, în cutiile noastre de tablă, ascultând-o, privind-o, fără reacţii, ca într-un montagnes russes rămas nemişcat în punctul său de pericol maxim. Sau de supremă plictiseală. Nu ştiu. Undeva între cele două. Ca viaţa. Niciodată neagră sau albă. Întotdeauna gri. Întotdeauna la mijloc. Întotdeauna dorindu-ţi altceva decât ce ai. Aşa cum eu, atunci, îmi doream să privesc ploaia înghiţită de pământ. Nu vroiam să văd cum asfaltul pieţei o transformă în bălţi fără sens. Şi fără formă. Vroiam să văd elementele contopindu-se. Pământul şi apa. Apa intrând în pământ. Vroiam să văd noroiul, clisa, care urma să se formeze. Noroiul pe care un personaj dintr-o altă carte îl înghiţea, pentru a se simţi parte din acel loc. Ce carte? Ce mai contează… Niciodată nu conteză cartea. Cartea e doar un mijloc prin care se atinge scopul. Dacă te face să înţelegi, atunci menirea ei e îndeplinită. Iar cartea poate să se piardă, precum roua în zori de zi, pe munte, răpusă de razele nemiloase ale soarelui. Garcia Marquez e mai faimos decât Macondo.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Aşa cum e azi, când eu aştept să ies din piaţă. O zi normală, într-o lume normală. Ziua în care aştept, în ambuteiajul logic, să ies din Piaţa Victoriei şi să-mi continui drumul. Ziua în care toate lucrurile sunt la locul lor, iar noi, toţi, stăm în cutiile noastre de tablă şi aşteptăm ca drumul să se elibereze, aşteptăm un declic în vieţile noastre, chiar dacă minor, o eliberare care ne va duce, pe fiecare, la capătul drumului, oricare ar fi acela.
Pe mine mă duce la înmormântarea celui mai bun prieten.
Suntem prizonieri ai unei lumi peste care s-a abătut potopul. Imobili, ascultăm răpăitul picăturilor de apă pe acoperişurile de tablă şi sperăm să se termine odată. Unii sunt furioşi, alţii, îngânduraţi. Unii par că înjură, în timp ce privirile altora se fixează, pierdute, în punctul imaginar al câte unui gând sau al vreunei amintiri. Nimeni nu se mişcă. Prinşi în malaxorul încremenit al imensei pieţe, aşteptăm, cu toţii, să se întâmple un miracol care să ne izbăvească de chin. Unii pierd bani – îţi poţi da seama după figurile încrâncenate şi gesturile largi pe care le fac în timp ce vorbesc la telefonul mobil. Alţii pierd iubiri – au figuri triste, lipsite de speranţă – alţii le pierduseră deja – nu mai au ce pierde, altceva decât linişte, se poate simţi asta, au feţe resemnate, de oameni care ştiu ce-i aşteaptă, i-a mai aşteptat şi altă dată şi li se va întâmpla din nou, într-un carusel al vieţii din care sunt mult prea conştienţi că nu mai pot ieşi. Câteva claxoane jalnice străpung perdeaua de ploaie, ca nişte strigăte ale unei revolte fără speranţă. Toţi pierdem timp. Timp. Secunde. Minute, ore pe care nu ţi le poate da nimeni înapoi. Bani se mai fac, iubiri mai există, liniştea e o iluzie. Timp… Zicea cineva, odată, că timpul este o formă a priori a conştiinţei şi că are o consistenţă empirică, dar şi un idealism transcedental. Ca să vezi! Cine zicea? Ce mai contează… Filosoful nu contează niciodată. Filosoful e doar un mijloc prin care se atinge scopul. Dacă te face să înţelegi, atunci menirea lui e îndeplinită. Iar filosoful poate să se piardă, precum zăpada topindu-se în soarele cald al primăverii. Kant e mai faimos decât „Critica raţiunii pure”. Ei şi ce! Excepţia care confirmă regula.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Copyright © 2012, Cristofor Photography
Aşa este şi astăzi. Singur, în cutia mea de tablă peste care s-au potopit toate apele infernului, stau şi mă gândesc la prostii fără sens. Aştept. Sper. Stau. În acelaşi ambuteiaj în care am mai stat de atâtea ori, când ploaia s-a abătut deasupra oraşului. Reuşesc să mă mişc vreo câţiva metri. Sunt în mijlocul pieţei. Clădirea Guvernului se zăreşte printre picăturile dese de apă. Bucureşti. Piaţa Victoriei. Anul două mii şi ceva. Zeci de maşini înghesuite într-un malaxor blocat, din care nu mai pot ieşi. Sute de oameni ducându-şi, fiecare, poverile şi gândurile. Unii – cumpărăturile de la supermarket. Alţii – portbagaje goale, alergând spre casele lor, unde-i aşteaptă valizele gata făcute pentru vreo vacanţă demult visată. Alţii – dracu’ ştie ce pot să aibă în portbagaj. Unii, alţii… Ceea ce ştiu sigur e că nimeni din piaţă nu cară după el cadavrul celui mai bun prieten. Ca mine.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Altfel decât restul lumii. Destinul nu e ceva pe care ţi-l alegi. Iar eu am fost ales să fac lucruri pe care marea majoritate a oamenilor nu le face. De ce? Dracu’ ştie! Ca şi cu portbagajele „colegilor” mei din piaţă.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Mă duc să-l înmormântez. Fără slujbă, fără popă, într-un lac de lângă Bucureşti, la kilometrul 23 pe drumul spre mare. Faci dreapta din şoseaua naţională şi mergi până se termină drumul. Un deal priveşte deasupra lacului, mai degrabă o ridicătură de pământ pe care unii şi-au montat corturi de nuntă. Debarcaderul de lemn, micuţ, se iţeşte printre trestii, undeva jos, la baza dealului, ca un ascunziş din de-a v-aţi ascunselea, pe care se oficiază slujbele de cununie. Ştiu asta. Am fost, demult, acolo. Făcliile aprinse luminau treptele spre vârful dealului, spre cort, după ce preoţii îşi încheiaseră lucrarea duhovnicească. Fete frumoase ţineau tăvi pline de pahare cu şampanie. Rochii foşneau în jurul meu. Lumea bolborosea urări de casă de piatră, aşteptând festinul. Priviri vinovate se întâlneau, en passant, promiţându-şi alte şi alte întâlniri de taină. Femei şi bărbaţi se înghesuiau să fie printre primii care să ciocnească un pahar cu mirii.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Doar că, azi, nimic din toate acestea nu se va întâmpla.
Fără preoţi, fără ceremonii, fără pahare de şampanie. Cu două greutăţi, legate de gât şi de picioare, cadavrul se va scufunda în apa adâncă de doar câţiva metri. Zgomotul apei înghiţind trupul, ca zgomotul pământului înghiţind ploaia. Pleosc! Şi s-a dus. Pentru totdeauna. Ştiut doar de mine. Singurul martor de pe un debarcader în ploaie, într-o zi udă de toamnă, făcând stângaci o cruce pentru că aşa se face, fără credinţă şi fără speranţă în vieţile de apoi, mecanic, ca o marionetă ghidată de nu se ştie unde, poate cu lacrimi ascunse de picăturile de ploaie, „dumnezeu să-l odihnească” rostit cu glas şoptit, nu „să-l ierte”, în lumea noastră nimic nu poate fi iertat, nici măcar de către dumnezeu, nespovedit – cine, doamne iartă-mă!, l-ar fi putut spovedi – neîmpărtăşit – cum să te poţi împărtăşi din carnea şi din sângele celui mort pe cruce, după tot ce ai făcut – şi fără lumânare – da, asta ar fi culmea!, lumânare! – da, aşa a murit prietenul meu cel mai bun, şi aşa îl voi îngropa eu, fără să pot să fac nimic, în afară de o rugăciune stângace şi câteva amintiri care-mi vor trece pe dinaintea ochilor, încercând să-mi orbească setea unei răzbunări pe care nu voi avea cum s-o duc până la capăt.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
În lumea asta, gri, morţile trebuie ascunse, iar vieţile trăite în umbră. Tot ceea ce voi numiţi sentimente, la noi se transformă în percepţii fără vreo încărcătură emoţională. Sau amintiri. Spuneţi-le aşa, dacă vă e mai simplu. Amintiri goale de conţinut. Precum cănile pe care ni le luăm pe post de suveniruri din oraşele în care suntem purtaţi de valurile vieţii. Valurile vieţii – doamne, ce clişee îmi trec prin minte! Cumpărăm căni, sperând, în secret, să luăm cu noi şi aromele acelui oraş. Niciodată! Ce iluzie! Reuşesc să mai înaintez vreo cinci metri. Prin ploaie, întrevăd vesta fluorescentă a unui poliţist de la circulaţie. Poate voi reuşi să scap de-aici.
L-am văzut cum moare. De fapt, ca să fiu exact, cum e ucis. Am văzut glonţul plecând din pistol şi înfigându-se în craniul lui. Asta e o tâmpenie! Produsul imaginaţiei mele. Nu poţi să vezi glonţul. E prea rapid pentru ochii tăi umani, poate doar cu ochii minţii, ai sufletului – dacă-l mai ai – să poţi să vezi glonţul, să ţi-l imaginezi, într-un calvar demn de Iuda, doar că n-a fost pentru treizeci de arginţi, ci pentru altceva, nepreţuit, ceva ce se cheamă datorie şi iubire de patrie, deşi nu ştiu cui îi mai folosesc noţiunile astea acum, la ce sunt bune, la ce-au fost bune vreodată, aşadar am văzut glonţul cu ochii inimii mele, plecând din pistol şi străbătând aerul până în craniul prietenului meu, cu ochii fizici am văzut mica pată de sânge înflorindu-i în mijlocul frunţii, deasupra privirii lui mirate şi împăcate cu soarta, şi am mai văzut consternarea de pe chipul ucigaşului, de parcă n-ar fi crezut că e în stare să facă aşa ceva, şi totuşi a făcut-o – şi asta se vedea pe chipul lui – ştiind că viaţa pe care a luat-o nu se va mai întoarce vreodată, şi cât de simplu era – clar, nu era un ucigaş de profesie, probabil era primul om pe care-l omorâse – aproape ca şi cum ai fi deschis o sticlă de bere, ca şi cum ai fi făcut unul dintre miile de gesturi fără sens dintr-o zi, doar că ăsta avea consecinţe, trupul lipsit de coordonare izbindu-se de pământ, sec, fără reacţie, surd, greu şi mort.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Corpurile fără viaţă cad altfel. Ca nişte picături mai grele de ploaie pe care pământul nu le va-nghiţi niciodată. Pământ suntem şi-n pământ ne vom întoarce. Nu zău! El se va-ntoarce în apă. Alţii au fost spulberaţi în aer. Pămâtul nu-i decât un mijloc prin care se atinge scopul. Dacă te face să înţelegi, atunci menirea lui e îndeplinită. Pere Lachaiese e mai faimos decât ţărâna din care e făcut. Iar zgomotul trupului fără viaţă căzând pe pământ seamănă cu sunetul înfundat al lespezii trântite de gropari.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Aproape am ieşit din piaţă. Ne-am mişcat mai mult decât de obicei şi bulevardul se întinde în faţa mea, plin de maşini biciuite de ploaie, ca un tărâm al speranţei – alt clişeu, doamne, ce-i cu mine? – la care tind cu toată puterea fiinţei mele. Portbagajul atârnă greu, în spate. Caii putere ai maşinii mele parcă nu mai reuşesc să-l urnească din loc. E o iluzie, ştiu, e doar conştiinţa mea, pe undeva pe-acolo, pierdută, deşi nici n-ar fi trebuit să existe, şi totuşi e prezentă, ca-n seara aceea în care cadavrul din spatele banchetei şi-a deschis sufletul în faţa mea – iar eu ştiam încă de-atunci că va deveni un cadavru – în barul plin de fum şi miros de alcool, după nenumărate pahare – pentru că şi asta te-nvaţă la noi la şcoală, să bei, mult, mult mai mult decât şi-ar putea imagina cineva, e doar chestie de antrenament specific, nu trebuie să-şi simtă nimeni orgoliul lezat în vreun fel – cum spuneam, după nenumărate pahare de vodcă – ce ironie! – şi-a deschis sufletul şi mintea şi mi-a mărturisit că îl suspecta, că…
Iată că iar ne mişcăm. Am pătruns pe bulevard şi înaintez ca melcul – alt loc comun, am început să mă obişnuiesc, deja, nici nu mă mai deranjează – dar înaintez, şi ştiu că nu va mai dura mult până când voi ajunge pe un drum liber aşa că trebuie să-mi adun gândurile, să-mi retrăiesc toate amintirile care contează, pentru ca, atunci când va trebuie să scot trupul din portbagaj, să nu-mi mai pese, să fiu acelaşi ins lucid şi precis, aşa cum am fost antrenat să fiu. Atunci când va trebui să scot cadavrul din portbagaj.
Aşadar, mi-a mărturisit că îl suspecta pe… Nu pot să vă dau nume. Oricât de mult aş vrea. Trebuie să înţelegeţi. E secret. Materia cu care lucrăm noi. Inefabilă. Şi ucigaşă. Noi, cei care trăim în lumea asta, ne hrănim cu aşa ceva. Îl respirăm. Altfel, n-am mai trăi. Deşi, nici măcar asta nu e sigur că o facem cu adevărat. Cineva spunea că secretul nu mai e secret dacă-l ştie şi a doua persoană. Ce să spun! Pe ale noastre le ştiu toţi. Toţi cei care trebuie să le ştie. Secretul nu-i decât un mijloc prin care se atinge scopul. Dacă te face să înţelegi, atunci menirea lui e îndeplinită. Cel care-l dă în vileag e mai faimos decât secretul însuşi. De multe ori, secretul se pierde printre rândurile unei cărţi de istorie. În care noi nu apărem niciodată.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Mi-a mărturisit că îl bănuia de ceva vreme. Că-l urmărise de la distanţă, iar individul picase toate testele. Şi că nu mai credea o iotă din toată acoperirea lui. Vroia să-l prindă, să-l stoarcă de tot ce ştie şi să-i facă felul. Îl apucase un soi de exaltare. El, care nu omorâse pe nimeni în viaţa lui. Ce viaţă! Ştiam că avusese o prietenă. Logodnică, chiar. Picase testul – nu era de încredere – şi nu putea să ajungă în cercul intim. Mai bine de mine – nu m-am legat niciodată. De ce-aş fi făcut-o? Oricine ar fi picat testul. Era un test făcut să nu poată fi luat, o iluzie care ni se vinde drept adevăr, împreună cu toate celelalte minciuni. Eu m-am prins din vreme. Şi ce dacă… Ăsta era şi scopul – să te prinzi din vreme şi să accepţi iluzia unei vieţi normale care nu putea să se împlinească niciodată. Ce, doamne iartă-mă, o fi aia viaţă normală? A individului din maşina de lângă mine? Ăla care-şi roade unghiile de la mâna stângă, pe care poartă un ceas Tissot de vreo trei sute de euro? Are un costum de la Massimo Dutti dar cămaşa e cam prea uzată pentru ceea ce vrea să pară. Iar maşina, cu siguranţă, costă prea mult faţă de cât îşi permite. Servieta, care se odihneşte pe scaunul din dreapta, conţine un laptop şi… lua-m-ar dracu’ că nu pot să scap de toate prostiile astea! Aş vrea să nu mai văd oamenii ca pe nişte obiecte de studiu. Şoareci de laborator care înaintează, frenetic, prin labirintul unei vieţi privite de sus. De ce trebuie să-i cunosc? De ce trebuie să înţeleg, din cele mai mici detalii, ce fac, de unde vin şi unde se duc. Toţi se duc în acelaşi loc, până la urmă. Cu popă sau fără.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Înaintez din ce în ce mai repede. Drumul s-a eliberat şi singurele piedici sunt luminile semafoarelor. Cadavrul atârnă greu, de parcă aş căra o rulotă după mine. Un apendice. Un ceva din mine care trebuie să iasă afară, precum copilul nenăscut al lui Bruckner, fetusul care înţelegea tot ceea ce spuneau ceilalţi, afară. Aşa cum şi eu înţelegeam, dinăuntru, ce-mi spunea el, cadavrul, în barul acela, încărcat de tutun şi alcool, într-o după-amiază pustie de vară. Eram înăuntru şi el ieşise afară. Spunea adevăruri pe care nu doream să le aud. Îl uram şi îl iubeam, în acelaşi timp. Îl uram pentru că avea să moară. Îl iubeam pentru că avea curajul de care mie îmi era frică. Ştiam, încă de pe-atunci, că îl voi pierde. Mă rugam la toţi sfinţii să nu trebuiască să-l omor eu. Aş fi făcut-o, desigur, călcându-mi peste toate remuşcările. Aşa cum toţi călcăm peste remuşcările noastre, strivind oameni şi vise în calea noastră spre ceea ce credem că ar fi un ideal, iubind şi omorând în acelaşi timp, fără patimă, fără voie, uneori, ca nişte gigantice insecte sub ale căror nenumărate picioare se spulberă, nepăsătoare, dorinţele altora, exact aşa aş fi făcut-o, cu cel mai rece sânge posibil, fără durere, ca şi cum mi-aş fi scris raportul ultimei misiuni. Dar n-aş fi vrut să-l îngrop. Nu, asta nu! Niciodată! M-am imaginat măcelărind mulţimi întregi de nevinovaţi pentru un singur presupus culpabil. M-am imaginat trădând încrederea celor mai apropiate fiinţe. M-am imaginat sacrificându-mi cel mai bun prieten. Nu am crezut vreodată că va trebui să-l îngrop.
Nu am crezut vreodată că voi conduce un dric neştiut de nimeni, pe străzile oraşului în care am copilărit, un dric fantomă care-şi ascunde adevărata menire, aşa cum noi, toţi, ne ascundem adevărata faţă, aşteptând ore-n şir în ploaie, impasibil, fără să urlu, fără să vreau să ies din cutia mea de tablă şi să urlu în mijlocul pieţei, acuzându-mă de toate crimele pământului deodată, fără să simt nevoia să-mi rup toate măştile de pe faţă, dar toate, cu adevărat toate, până aş fi ajuns să fiu doar un prunc fără de păcat – ce cuvânt, doamne, păcat, eu nu pot să-l folosesc decât la plural, păcate, păcate, câte păcate neiertate de nimeni, niciodată, câte păcate făptuite cu voie sau fără de voie, dar ce mai contează, acum, când Caron s-a întrupat în mine iar luntrea mea, pe patru roţi, duce un corp spre mormântul său care nu va fi ştiut de nimeni, niciodată, în puţinul adânc al unor ape ascunse de trestii.
Merg cu viteză. Memoria îmi e bântuită de fantome. Mă văd aşteptând – deşi n-am cum să mă văd pe mine, e doar o proiecţie a subconştientului, ştiu asta, dar n-am cum să o opresc – în tufişurile din pădurea Mogoşoaia, mă văd aşteptând, aşadar, aşteptând să-l omoare – ştiam că asta se va întâmpla, n-aveam niciun dubiu, poate doar o strângere de inimă, însă asta nu se pune, nu face parte din fişa postului, însă ştiam, raţiunea îmi dicta, atunci, că asta se va întâmpla şi că ăsta e lucrul care trebuie să se întâmple pentru ca lumea mea să meargă mai departe – aşteptând să-l omoare, aşteptând să-l omoare… L-a omorât, până la urmă, după ce-au urlat unul la altul ca nebunii, după ce s-au acuzat, s-au disculpat, s-au spovedit de toate păcatele – doamne, ce bine că nu era vreun preot prin preajmă, ce i-ar fi putut auzi urechile, ce insignifiante i s-ar fi părut spovedaniile de dinainte, ce lume i s-ar fi deschis în faţa ochilor, iadul însuşi, mai rău decât şi l-ar fi imaginat vreodată, cu demoni ai trădării urcaţi pe cruce, şoptind încet cuvintele fatidice, „Doamne Dumnezeul meu, de ce…”, şoptind, întâi, apoi urlându-le să le audă o lume-ntreagă, desfiinţând orice mit şi orice miracol, demoni urcaţi pe cruce şi la ceruri, de-a dreapta tatălui, în capul sfântului duh, pentru că aşa e lumea asta, lumea noastră, fără dumnezei şi fără duhuri sfinte, doar un carusel al trădării din care scapă cine poate, el n-a scăpat, nu şi de data asta, iar eu sunt Caronul lui, în dricul meu improvizat care înaintează printr-o ploaie mai grea ca toate păcatele la un loc. Apă am fost, şi-n apă ne vom întoarce.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Şoseaua e liberă. Accelerez. Deschid geamul şi vântul pătrunde înăuntru. Nu-mi mai pasă de nimic. Îl văd, ca şi cum ar fi pe scaunul din dreapta. Îl văd spunându-mi, împleticit de prea multă vodcă. Îl văd, nu îl aud. Îi citesc pe buze când îmi spune că individul e un pericol. Că ştie lucruri pe care n-ar trebui să le ştie. Toţi ştim lucruri pe care n-ar trebui să le ştim. Toţi! N-ar trebui să ştim nimic, de fapt. Fericiţi cei săraci cu duhul – înţeleaptă vorbă! Fericiţi cei care nu ştiu că că sunt înşelaţi, trădaţi, lucraţi, fericiţi cei care nu-şi dau seama că atât pot, fericiţi cei care nu-şi dau seama că pot mai mai mult. Fericiţi cei care iau asupra lor toate vinile, mai puţin ale lor. Fericiţi, ei, căci a lor va fi împărăţia cerurilor! Fericiţi cei care cred în asta. Pentru că nu ştiu nimic. Când cari cadavrul prietenului tău în portbagajul maşinii împărăţia cerurilor nu există. Pentru că nu există ceruri. Doar un imens purgatoriu din care nu putem ieşi niciodată.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Văd borna care-mi spune că am ajuns la kilometrul 23. Fac dreapta. Asfaltul devine pietriş. Pietrişul – pământ amestecat cu apa care curge din ceruri ca şi cum ar fi ultima ploaie de pe pământ. Îl văd spunându-mi ce ştie despre viitorul lui ucigaş. Mă văd pe mine, privindu-l cu mirare, uimit, făcându-mă că nu înţeleg, prefăcându-mă mai beat decât eram, încercând, fără să-mi dau eu, mie, vreo şansă, să-l fac să-şi lase gândurile pe buza al nu ştiu câtelea pahar de vodcă, fără să pot, fără să vreau, de fapt, cu adevărat, pecetluindu-i soarta în clipa aceea, visându-mă pe mine ducându-l pe el la groapă, tremurând de ciudă, nu de remuşcare, urându-mă şi iubindu-mă în acelaşi timp, atent la toate detaliile pe care mi le descria, de unde şi-a dat seama, cum, care au fost greşelile, unde s-a împiedicat, aşa cum le povestea el, cu acea detaşare a celui care ştie că are dreptate, fără să-şi dea seama că a intrat în ceva mai mare decât el – întotdeauna e ceva mai mare decât tine, ţine minte chestia asta, e de folos, oricât de mult ţi-ar îngenunchia orgoliul – fără să-şi dea seama, ziceam, că eu sunt călăul lui, cel mai bun prieten e cel care-l va omorî, chiar dacă doar prin nepăsare – să-i zicem aşa – chiar dacă doar lăsându-l pe altul să o facă, iar singura consolare e că i-am purtat trupul prin tot oraşul, neştiut de nimeni, până la locul care avea să-i fie cel de pe urmă, o Iudă care şi-a îngropat trădatul, măcar atât să pot să fac ca istoriile să nu se repete.
Am ajuns. Mi-e frig. Termomentrul îmi arată 25 de grade, dar mie mi-e frig. Nu pot sa mă dau jos din maşină, nu pot să păşesc până în spate, să deschid portbagajul şi să-i ridic trupul pe umeri. Nu pot. Şi nici nu vreau. Misiunea mea e, deja, îndeplinită. Ceea ce am făcut, în ultimele ore, nu e scris în niciun regulament. Iar eu nu mai ştiu să trăiesc fără reguli. Ca noi toţi.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Eu nu am greşit. Mi-am apărat sursa. Nimic altceva. Trebuia să o fac pentru că aşa spun regulile. Şi pentru că aşa cred şi eu. În tot timpul ăsta – sunt ani de zile de când a început – nu am făcut nimic altceva decât să-l apăr. Şi să-i ofer tot ce a vrut şi tot ce a fost nevoie. I-am dat informaţii la care nu avea acces aproape nimeni. I-am dat bani. I-am dat, până la urmă, şi sufletul meu. M-am vândut. Da, asta e, m-am vândut. Mi-am vândut sufletul, şi conştiinţa, şi viaţa pentru tot ce mi-a dat el mie. Mie? Nici vorbă. Eu sunt doar un intermediar. O unealtă, o piesă din angrenajul ăsta, ca o curea de transmisie, care preia şi dă mai departe, fără să filtreze, fără să modifice, fără să gândească. Încerc să înţeleg tot mecanismul dar nu am cum. De unde sunt eu, percepţia asupra întregului e foarte vagă, umbre largi se aştern peste imaginea de ansamblu, obstacole dintre cele mai felurite îmi blochează privirea, poate că în punctele ei esenţiale, nu ştiu, n-am cum să ştiu care sunt punctele esenţiale câtă vreme nu pot cuprinde structura în totalitatea ei, ca şi cum aş fi unul dintre soldaţii lui Escher care habar n-au dacă urcă sau coboară, ştiu doar că merg pe o scară, înăuntrul fortăreţei, la nesfârşit, la fel şi eu, întrezăresc ceva, printre coloane şi turnuri, dar nu totul, în niciun caz punctul final al călătoriei, dacă acesta există vreodată, în niciun caz fortăreaţa în ansamblul ei, la fel şi eu, merg pe o scară despre care nu ştiu dacă merge în jos sau în sus, nici nu mai contează, de fapt, demult nu mai contează… Ceea ce contează e doar iluzia. Niciodată nu contează mijloacele. Iluzia e doar un mijloc prin care se atinge scopul. Dacă te face să înţelegi, atunci menirea ei e îndeplinită. Mâinile desenându-se una pe alta sunt mai faimoase decât Escher însuşi.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Am înţeles, de la bun început, că lucrurile pe care mi le dădea el erau mai mari decât orice şi-ar fi putut închipui cineva. Nimeni dintre ai noştri nu spera ca, vreodată, să vadă aşa ceva. Mulţi nici nu credeau că există cu adevărat. Şi mulţi, foarte mulţi, nici nu ştiau. Ca-ntotdeauna, se creaseră legende. Fiecare venea cu explicaţia lui fantezistă pentru lucrurile care nu puteau să nu transpire. De la parapsihologi care citesc gândurile de la mii de kilometri distanţă până la faptul că toate informaţiile inexplicabile care apăreau când şi când nu erau decât nişte minciuni sfruntate, auzisem toată gama. Mai puţin adevărul. Şi asta mă bucura. Şi mă mai bucurau eşecurile. Ale noastre. Lucruri de care noi ţineam cu dinţii şi care apăreau, din senin, la ceilalţi. Inevitabila paranoia. Cârtiţe care foşgăiau prin birouri. Teamă şi neîncredere. Frică. Asta însemna că perdelele mele de fum funcţionau perfect. Reuşisem să-i păcălesc pe toţi, ani în şir. Reuşisem să creez o fantomă care bântuia prin dosarele agenţiei, dublul perfect. Şi, de ani de zile mă chinuiam să-l ascund. Să-l protejez. De toţi şi de toate. De ai lui şi de ai mei. Sunt doar câţiva care ştiu povestea de la un capăt la altul. El, cadavrul din spatele banchetei, n-o ştia. N-avea s-o ştie niciodată. Uneori, e bine ca anumite poveşti să nu le ştie nimeni, niciodată. Aşa, ca prima parte din Poetica lui Aristotel din romanul ăluia, arsă de flăcările iadului. A cui e cartea? Ce mai contează… Niciodată nu conteză autorul. Şi nici ce a scris el, de fapt. E doar un nume pe o carte. Doar un mijloc prin care se atinge scopul. Dacă te face să înţelegi, atunci menirea lui e îndeplinită. Iar ceea ce a făcut el, într-adevăr, poate să se piardă, precum ceaţa în răsărit, deasupra mării. Şi atât. Numele trandafirului va fi mai faimos decât Umberto Eco.
Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.
Povestire apărută iniţial în Romania Noir. O antologie de povestiri mystery&thriller, (ed.) George Arion şi Bogdan Hrib, Crime Scene Publishing, Bucureşti, 2011
