1: a town called malice
Fabrica abandonată – un forșpan cu acțiunea într-un viitor entropic în care toată planeta arată astfel. De pe vremea când nu aveai cu ce repara acoperișurile ondulate, motoarele cu combustie sau televizoarele cu lămpi. De pe vremea unei planete din rugină, aflată în puterea lumânării.
Toți pereții erau acoperiți de guano. Gunoaiele râncede zăceau grămadă.
Pe jos stăteau de-a valma mașinării ciudate, iar stratul de frunze, ulei și sticlă spartă te duceau cu gândul la humusul pădurii. Melodia pe care o aveam în cap era un ostinato în coborâre cu zece note pe bătaie, o pastișă după studiul nr. 2 de Chopin; habar n-aveam de unde mi-a venit, dar știam că era o melodie celebră și că, odată împușcăturile terminate, urma să-mi amintesc într-o clipită.
Detunătura puștii zburătăcise toate păsările și, pe când alergam să ne punem la adăpost în spatele unei turbine cu abur dezasamblate, am văzut porumbeii năpustindu-se dinspre tavan într-opulbere fină din particule de azbest care cădea spre noi asemenea unei ninsori de iarnă nucleară.
Pușca trase din nou și geamul aflat la șase metri de noi se făcu țăndări. Felul în care țintea agentul de pază îi era la fel de rău ca discernământul.
Am ajuns teferi în spatele ventilatoarelor groase din inox pe care le avea turbina și am privit porumbeii venind în luping pe spirale tot mai mici deasupra capetelor noastre. Un superstițios ar fi prevestit lucruri de rău-augur în zborul lor melancolic, din fericire, partenerul meu, detectivul McCrabban, era croit dintr-un alt soi de material.
– Băi, tâmpitu’ naibii, nu mai trage! Suntem de la poliție! urlă el în timp ce eu nici nu apucasem să-mi trag răsuflarea.
Disonanța din ecoul ultimei împușcături a fost una impresionantă, urmată de o tăcere și mai impresionantă.
Azbestul începuse să se depună pe geaca mea din piele, așa că mi-am pus pe gură tricoul meu negru.
Porumbeii se mai liniștiseră.
Grinzile scârțâiau în vânt.
În depărtare se auzea un dangăt de clopot.
Părea o simfonie de Arvo Pärt. Care nu era, totuși, autorul melodiei ce-mi suna încă în urechi. Cum l-o fi chemând? E unul francez.
O altă detunătură.
Agentul de pază își reîncărcase între timp arma și era hotărât să continue distracția.
– Nu mai trage! îi ceru din nou McCrabban.
– Plecați de-aici! răspunse o voce. M-am săturat de voi, golanilor!
Vocea era una venerabilă, dintr-o altă Irlandă, cea din anii ’30 sau chiar mai de demult, însă vârsta nu-i dădea nici greutate, nici încredere, doar o neliniște fragilă, nerăbdătoare, periculoasă.
Așa se termină de fiecare dată, zic polițiștii, nu într-o luptă pentru dreptate, ci fie într-un bombardament aiurea sau o urmărire care se termină prost, fie împușcat de un agent de pază pe jumătate senil, într-o fabrică abandonată în nordul Belfastului. Era 1 aprilie. Nu era o zi potrivită pentru a muri.
– Suntem de la poliție! insistă McCrabban.
– Ce sunteți?
– Poliția!
– Chem eu poliția!
– Noi suntem poliția!
– Da?
Am aprins o țigară, m-am așezat și m-am sprijinit de carcasa turbinei uriașe.
Încăperea era, de fapt, o enormă sală a turbinelor. Un spațiu imens construit pentru generarea electricității deoarece inginerii care construiseră fabrica textilă au hotărâseră că autarhia era cea mai bună politică atunci când aveai de-a face cu sursele inadecvate și nesigure de alimentare electrică din Irlanda de Nord. Mi-ar fi plăcut să văd locul ăsta în zilele lui de glorie, când lumina se revărsa înăuntru prin ferestre curate, iar catedrala turbinelor zumzăia la turație maximă. Ce loc trebuie să fi fost fabrica asta, cu turnurile sale de răcire, cu presele de călcat și chimiștii în halate albe care știau secretul transformării petrolului în îmbrăcăminte.
Azi nu mai e la fel. Nu mai sunt nici textile, nici muncitori, nici produse. Și nici n-o să mai fie vreodată. Industria grea din Irlanda a fost întotdeauna cel mult în stadiul de încercare, și a dispărut de pe insulă la fel de repede precum apăruse.
– Dacă sunteți de la poliție, de ce nu sunteți în uniformă? întrebă agentul de pază.
– Suntem detectivi! În haine civile. Ascultă-mă, prietene, ai dat de belea. Mai bine lasă dracului arma aia jos, am țipat eu.
– Cine mă obligă? întrebă agentul de pază.
– Noi! strigă McCrabban.
– A, daa? țipă el înapoi. Voi și care armată?
– Aia britanică, mama mă-sii! am strigat eu și McCrabban în același timp.
După un minut de tratative, agentul de pază fu de acord că probabil se cam grăbise. Crabbie, care devenise de curând tată de băieți gemeni, fierbea, și știam că vrea să-i citească drepturile, însă agentul era un boșorog cu ochii umezi, îmbrăcat cu o uniformă din poliester care prevestea carierele noastre post-gabori.
– Hai să-l lăsăm în pace, am zis eu. O s-avem numai hârțogăraie de făcut.
– Cum zici tu, acceptă Crabbie cu puțină rezervă.
Agentul de pază se prezentă ca Martin Barry, după care i-am spus că am venit să investigăm urmele de sânge pe care le descoperise paznicul de noapte.
– Ah, asta era? Le-am văzut și eu când mi-am făcut rondul. Nu prea mi-am bătut capul cu ele, spuse dl. Barry. Arăta de parcă nu-și bătuse capul cu nimic în ultimii treizeci de ani.
– Unde sunt? îl întrebă McCrabban.
– Afară, lângă tomberoane; mă miră că Malcolm nu mi-a lăsat bilet că a anunțat deja poliția, spuse dl. Barry.
– Și dac-a fost sânge, de ce n-ați anunțat dv. poliția? întrebă Crabbie.
– Intră un neisprăvit prin efracție și se taie și eu trebuie să chem poliția? Credeam, domnilor, că aveți lucruri mai bune de făcut cu timpul vostru.
Asta nu prevestea nimic bun, se pare că ne deranjasem degeaba.
– Ne poți arăta locul? l-am întrebat.
– Păi, e afară, spuse dl. Barry fără tragere de inimă.
Încă se mai juca în mâini cu flinta lui de 18,5 mm, dar Crabbie o luă, o frânse, îi scoase cartușele și i-o dădu înapoi.
– Totuși, cum ați reușit să intrați? întrebă dl. Barry.
– Poarta era deschisă, spuse Crabbie.
– Așa-i, golanii au spart lacătul, întotdeauna vin să fure lucruri.
– Ce lucruri? întrebă McCrabban, uitându-se la dezordinea din jurul nostru.
– Păi, restul turbinei pe care o s-o ducă în Coreea, până la urmă. E foarte valoroasă, explică dl. Barry.
Mi-am terminat țigara și am aruncat chiștocul într-o baltă.
– Mergem să vedem așa-zisele urme de sânge? am întrebat eu.
– Da, bine, sigur.
Am ieșit afară.
Ningea.
Zăpadă adevărată, nu simulacru cu azbest.
Pe jos se așternuse un strat de șase milimetri ceea ce însemna că trenurile vor fi oprite și autostrada închisă, iar naveta din orele de vârf urma să fie un haos. Crabbie se uită la cer și adulmecă.
– Își cam scutură baba cojocul, spuse el cu voce de stentor.
– Ar trebui să scrii o carte cu expresiile astea, am zis eu, rânjindu-i.
– Am eu carte, nu-mi trebuie alta, răspunse Crabbie aspru, lovind cu degetele biblia din buzunarul său de la piept.
– Așa-i, și eu zic la fel, aprobă dl. Barry și cei doi prezbiterieni (bineînțeles) își aruncară o privire plină de înțeles.
Genul ăsta de discuție mă face cu capul.
– Și dacă ai nevoie de o carte de telefon? Să cauți un număr. Pe astea nu le găsești în Sfânta ta Biblie, am bombănit eu.
– Ai fi surprins–, spuse dl. Barry, dar înainte să continue cu explicația pentru metoda prin care se pot invoca numere de telefon necunoscute cu ajutorul cabalei, am ridicat un deget și m-am îndreptat către o duzină de containere mari și ruginite pline cu gunoi.
– Ăsta e locul de care ne-ai zis?
– Ăsta, și pe acolo au sărit gardul ticăloșii pișului, spuse el, arătând cu degetul către locul în care gardul fusese tras în jos astfel că avea numai vreun metru înălțime.
– Nu-i așa solid, nu? spuse McCrabban, ridicându-și gulerul la impermeabil.
– De aceea am asta! exclamă dl. Barry, mângâindu-și arma ca pe o reptilă favorită.
– Arătați-ne sângele, vă rugăm, am spus eu.
– Acolo e, da’ nu știu dacă e sânge. Sau dacă e sânge de om, spuse dl. Barry cu un spasm al vocii atât de amenințător că aproape mă luară fiorii.
Ne arătă o dâră uscată roș-maronie care ducea de la gard până la tomberoane.
– Ce părere ai? l-am întrebat pe Crabbie.
– Vă spun eu ce părere am! Copiii ăia au căutat prin containere, unul din ei s-a tăiat – cerșetoru’ pișului, mulțumescu-ți Doamne – apoi au fugit și au sărit gardul, după care s-au dus acasă la mămica să se smiorcăie, spuse dl. Barry.
Eu și Crabbie am clătinat din cap. Nu puteam fi de acord cu această abordare.
– Cât timp cauți tu prin container, îi explic eu domnului Barry ce s-a întâmplat, am spus eu.
– Ba caută tu în container și îi explic eu, contră Crabbie.
– Ce să-mi explice? întrebă dl. Barry.
– Dâra de sânge se subțiază, se face tot mai îngustă pe măsură ce se îndepărtează de gard.
– Și asta înseamnă că…? întrebă dl. Barry.
– Înseamnă că, dacă nu cumva avem vreun fan Jackson Pollock printre populația locală de vandali, ceva sau cineva a fost târât până la container și aruncat înăuntru.
M-am uitat înspre McCrabban.
– Haide, bagă-te în container, prietene, am spus eu.
El clătină din cap.
I-am indicat tresele mele imaginare de pe umeri care ar fi indicat gradul de inspector dacă n-aș fi fost îmbrăcat în civil.
L-a lăsat rece.
– Eu nu mă bag acolo. Nici vorbă. Pantalonii ăștia sunt aproape noi. Mă jupoaie de viu doamna.
– Să dăm cu banul atunci. Cap sau pajură?
– Alege tu. Ne jucăm prea mult și nu prea e pe gustul meu.
– Cap să fie, atunci.
Am dat cu banul.
Bineînțeles că știam cu toții rezultatul.
M-am urcat în containerul cel mai apropiat, acolo unde părea că se sfârșește dâra de sânge, dar ar fi fost prea simplu pentru criminalii noștri geniali, așa că n-am găsit nimic, firește.
Mi-am croit drum prin tot felul de resturi din fabrică: cartoane ude, plută udă, țigle, sticlă spartă și țevi de cupru, în vreme ce dl. Barry și Crabbie o dădeau pe filozofie:
– Slujbe de băieți, nu? Numa’ hoți și polițiști în ziua de azi, așa-i?
– Cineva trebuie să facă bani și pentru șomeri, prietene, răspunse Crabbie, și avea mare dreptate. Hoț, polițai, gardian, funcționar la biroul de șomaj, cam astea erau slujbele ce se cereau în Irlanda de Nord, cea mai proastă kakistocrație din Europa.
Am ieșit din container.
– Ei? întrebă Crabbie.
– Nimic organic, în afară de câteva forme noi de viață, nedescoperite de știință, care se vor transforma în viruși de anihilare a speciilor, am spus eu.
– Am mai văzut filmul ăsta, replică Crabbie.
Am scos moneda.
– Bine, mai avem vreo două containere, vrei să dăm iar cu banul? am întrebat eu.
– Nu-i nevoie, Sean, ce a ieșit prima dată rămâne valabil pentru toate, răspune Crabbie.
– Adică trebuie să caut în toate? am întrebat eu.
– Nu degeaba ai salariu gras, șefu, spuse el, ochii lui răutăcioși și inexpresivi devenind și mai răutăcioși și inexpresivi.
– Am pierdut pe bune, dar nu te uit eu când o să-mi ceri ajutorul la afurisitul ăla de examen pentru sergent, am zis eu.
Efectul fu cel dorit. Crabbie clătină din cap și pufni din nas.
– Bine. Le împărțim. Eu le iau pe astea două. Tu, pe celelalte două. Și ar fi bine să-i dăm bice, altfel o să-nghețăm de vii, mormăi el.
McCrabban a găsit valiza în cel de-al treilea tomberon de lângă gard.
Prin plasticul roșu curgea sânge.
– Aici! strigă el.
Ne-am pus mănușile din latex și l-am ajutat să scoată valiza afară.
Era grea.
– Stați mai în spate, i-am spus domnului Barry.
Valiza avea un simplu fermoar de alamă. Am tras de el și am deschis-o.
Înăuntru se afla trunchiul gol și fără cap al unui bărbat, fără picioare și umeri. În vreme ce dl. Barry începea să-și dea mațele pe-afară, eu și Crabbie am făcut câteva observații inițiale.
– Organele genitale sunt la locul lor, spuse Crabbie.
– Nu există nici semne de vânătai, am adăugat eu.
– Deci, se pare că nu e vorba de o lovitură paramilitară.
Dacă ar fi fost un informator, un agent dublu sau o persoană răpită din tabăra opusă, cu siguranță l-ar fi torturat mai întâi.
– Nu are nici tatuaje clare.
– Deci n-a făcut închisoare.
I-am ciupit pielea. Era rece ca gheața. Rigid. Mort de cel puțin o zi.
Era bronzat și bine lucrat. Greu de spus ce vârstă avea, dar părea de cincizeci, ba chiar șaizeci de ani. Pe piept, unele fire erau cărunte sau albe, pe când altele – posibil, câtuși de puțin – păreau să fi fost albite de soare.
– Culoarea naturală a pielii e destul de palidă, nu-i așa? spuse Crabbie, uitându-se în zona care fusese acoperită de șort.
– Așa e, am încuviințat eu.
– În rest, e bronzat destul de tare. Unde să se fi bronzat prin părțile astea, ce crezi?
– Nu știu.
– Pun pariu că e înotător și aia e linia de bronz dată de o pereche de Speedo. Probabil că așa se ține în formă. Înoată în piscine exterioare.
Desigur, Irlanda de Nord nu prea avea ștranduri, nici piscine exterioare și nici prea mult soare, astfel că întrebarea lui Crabbie urmă firesc:
– Bănuiești că nu e de pe-aici, nu-i așa? spuse Crabbie.
– Așa e, am încuviințat eu.
– Asta nu-i a bună, nu? mormăi Crabbie.
– Da, prietene, nu-i.
Am bătut din picioare și mi-am frecat mâinile. Ninsoarea cădea mai tare, iar suburbiile cenușii din nordul Belfastului începeau să capete o culoare de broderie învechită. Dinspre lac bătea un vânt rece, iar eu încă mai aveam în cap melodia aceea, rulând în buclă la nesfârșit. Am închis ochii și m-am lăsat purtat de ea vreme de câteva măsuri: vioara, viola, violoncelul, cele două piane, flautul și armonica de cristal. Flautul cânta melodia peste temele în glissando ale pianelor: primul cânta un ostinato coborâtor cu zece note pe bătaie, în stilul lui Chopin, iar cel de-al doilea, unul mai liniștit, cu șase note pe bătaie.
– Poate avem noroc. Hai să vedem dacă nu cumva găsim prin valiză și niște documente, spuse Crabbie, scoțându-mă din reverie.
Am căutat, dar n-am găsit nimic și ne-am întors la Land Rover să anunțăm secția. Matty, criminalistul nostru, împreună cu doi „rezerviști” au venit îmbrăcați în salopete și au început să fotografieze locul crimei, să ia amprente și probe de sânge.
Elicopterele armatei zburau jos deasupra lacului, sirenele țipau în County Dawn, iar în depărtare mortierele sau exploziile făceau tamf-tamf. Orașul era învăluit în fum de furnale, iar cameramanul, așa cum făcea de fiecare dată, filma totul pe peliculă alb-negru de 8 mm. Ăsta era Belfastul celui de-al patrusprezecelea an de război civil inter-religios, eufemistic numit The Troubles.
Ziua își urma cursul. Norii cenușii de ninsoare deveniră vineții și negri. Marea galbenă ca argila aștepta leneșă, visând la naufragiu și masacru.
– Pot să plec? întrebă Crabbie. Dacă pierd începutul din Dallas, nu mai recuperez în veci. Doamna face tot timpul confuzie între familiile Ewing și Barnes.
– Du-te atunci.
I-am urmărit pe băieții de la criminalistică la lucru, apoi așteptând la o țigară sosirea unei ambulanțe care să ia cadavrul și să-l ducă la morga spitalului din Carrickfergus.
M-am întors cu mașina la secția de poliție din Carrick și am raportat tot ceea ce am găsit șefului meu, inspectorul-șef Brennan: un bărbat corpolent și împrăștiat, care avea tendința să-și urle frazele în stilul lui Willy Loman.
– Care sunt impresiile tale la prima vedere, Duffy?
– Era un ger de crăpau pietrele, domnule. Ca în retragerea lui Napoleon din Moscova, a trebuit să mâncăm caii, noroc că mai suntem în viață.
– Ce crezi despre victimă?
– Am o bănuială c-ar fi străin. Posibil turist.
– Asta nu-i bine.
– Da, nu cred c-o să mai dea nota zece țării ăsteia pe chestionarul ăla cu nivelul de satisfacție a clienților care se dă la aeroport.
– Cauza decesului?
– Putem, cred, elimina sinuciderea, am spus eu.
– Cum a murit?
– Nu știu deocamdată—faptul că l-au decapitat nu cred că mă ajută, nu-i așa? Fiți liniștit, se ocupă echipa noastră de experți, domnule.
– Unde e detectivul McCrabban? întrebă Brennan.
– La Dallas, domnule.
– Și mai zicea că îi e frică să zboare, mincinosu’ dracu’.
Inspectorul-șef Brennan oftă și ciocăni cu arătătorul în masă, transmițând (involuntar sau nu) cuvântul „tâmpit” în Morse.
– Dacă e străin, n-ai nimic împotrivă unei anchete complete, nu? bodogăni el.
– N-am.
– Prevăd hârțogăraie și iar hârțogăraie, o întrunire cu șefii ‘ăi mari, iar tu o să fii dat probabil la o parte de vreun prostănac din Belfast.
– Pentru un turist mort, mă întreb?
– Rămâne de văzut. Sper că n-o să te apuce pandaliile dacă-ți iau ăștia cazul, nu? Te-ai mai copt la minte, nu-i așa, Sean?
Am uitat amândoi cu greu cum m-am făcut de râs ultima dată când mi-a fost luat un caz de crimă. . .
– Sunt alt om, domnule. Om de echipă. Kenny Dalglish, nu Kevin Keegan. Dacă ancheta merge mai sus, o să le ofer tot ajutorul meu și o să execut toate ordinele.Rămân lângă dumneavoastră ca lângă Hitler în buncăr, domnule.
– Să sperăm că nu se va ajunge până acolo.
– Amin, domnule.
Se lăsă pe spate în scaun și își luă ziarul.
– Bine, inspectore, poți pleca.
– Da, domnule.
– Nu uita că vineri e ziua lui Carol și tu ești la rând pe tabel. Tort, coifuri, cunoști procedura. Știi că îmi place glazura cu cremă de unt.
– Am dat comanda ieri la McCaffrey’s. O să trec pe la Henrietta în drum spre casă.
– Foarte bine. Te du, dar, la patiserie[i].
– Asta ați păstrat-o special pentru mine, nu-i așa domnule?
– Așa e, zise el cu un zâmbet.
M-am întors pe călcâie.
– Stai! mă opri Brennan.
– Domnule?
– Trei vertical, din șase litere: Londra la Londra.
– London, domnule.
– Hî?
– În Londra, Londra e London.
– A, m-am prins, bine, șterge-o.
La întoarcere, pe Corronation Road, m-am oprit la McCaffrey’s și am verificat tortul, un tort festiv tipic irlandez, cu blat, cremă, rom, gem și zahăr. I-am explicat lui Annie care sunt preferințele inspectorului-șef și mi-a zis că nicio problemă, că poate să facă glazura și de un centimetru de groasă dacă vrem. I-am spus că ar fi minunat, și mi-am notat în minte să nu uit să am defibrilatorul la îndemână.
Am trecut cu mașina prin ruinele zonei de shopping din Carrickfergus, pe lângă magazine și cafenele bătute în scânduri, parcuri și locuri de joacă vandalizate. Niște copii plictisiți, în stil raggamuffin, de genul celor pe care-i vezi în fotografiile ce câștigă premiul Pulitzer, stăteau posomorâți pe o pasarelă deasupra liniei ferate, așteptând să arunce cu obiecte în trenul de Belfast.
M-am oprit la supermarketul Mace care era zăbrelit la greu și plin de grafitti cu temă sectară și paramilitară alături de o afirmație spălăcită și puțin probabilă care zicea așa: „Isus îi iubește pe Bay City Rollers!”
Mi-am croit drum prin vegetația obișnuită din parcare, adică cutii pentru cartofi prăjiți, saci de plastic și pungi de chipsuri.
La jumătatea distanței până la magazin, melodia pe care o avusesem în cap toată ziua începu să se audă în difuzoare. Asta e, oi fi auzit-o săptămâna trecută când am fost aici. Mi-am luat fulgi de porumb, o sticlă de tequila și o supă de roșii Heinz și m-am dus să le plătesc.
– Ce melodie e asta? Am avut-o în cap toată ziua, am chestionat-o eu pe fata de cincisprezece ani de la casă.
– N-am idee, drăguță. E-a dracu’ de urâtă, nu?
Am plătit și m-am dus la gheretă, unde l-am speriat pe Trevor, asistent managerul, care citea Outlaw of Gor cu o privire melancolică pe fața-i de baset. Nici el nu știa ce melodie e.
– Nu eu aleg casetele, eu fac doar ce mi se spune, spuse el defensiv.
L-am întrebat dacă pot să mă uit la casetă. Nu l-a deranjat.
Am scotocit printre casete și am găsit-o pe cea care se auzea acum.Piese clasice ușoare IV. Am studiat lista cu titlurile și am găsit piesa pe care-o căutam: „Aquarium” din Carnavalul Animalelor de Saint Saens.
Era o piesă ciudată, care prindea la public dar nu și la muzicieni. Melodia era interpretată la o armonică de cristal, un instrument de-a dreptul bizar care, după cum se spune, îi înnebunea pe practicanții acestuia.
Am încuviințat din cap și am pus caseta jos.
– N-o mai pun de-acuma-ncolo, dacă nu vă place, inspectore, nu sunteți primul care se plânge, spuse Trevor.
– Nu-i nevoie, de fapt sunt fan Saint Saens, am vrut să-i spun, dar Trev deja înlocuia caseta cu Hituri moderne azi!
Când am ieșit din supermarket, din Bangor venea dus de vânt peste lac un fum de bombă incendiară, iar în aerul cenușiu și straniu învolburat țipau sirenele de pompieri și ambulanțe.
Din difuzoarele de afară ale supermarketului, vocea de bariton pițigăiată a lui Paul Weller începu să cânte primele măsuri din „A Town Called Malice” și trebuie să recunosc că alegerea piesei era deprimant de potrivită.
[i] „Get thee to a bunnery!” în original, joc de cuvinte după „Get thee to a nunnery!” (Te du, dar, la mănăstire) din Hamlet, actul 3, scena 1.
Traducere din limba engleză de Dan BUTUZA
