Albastrul din ochii mei

Sângele începea să i se usuce pe mâini și să le facă lipicioase. Privea cuțitul și jocul picăturilor de sânge de pe el. Își auzea respirația. Își simțea teama. Nu știa unde era sau ce se întâmplase. Și asta îi dădea o stare de panică. Cum ajunsese sângele acela pe mâinile ei? De unde avea cuțitul? De ce era casa aceea atât de întunecoasă? Începu să se uite în jur după un întrerupător, o sursă de lumină, orice… Întrezări ușa. Acolo ar trebui să fie și întrerupătorul de la lumină. Făcu doi – trei pași. Întunericul îi juca feste. La fiecare mișcare avea impresia că va cădea. Încet-încet prinse încredere. Încercă să se sprijine de perete, dar sângele  îi făcu mâna să alunece. La naiba, trebuia neapărat să ajungă la baie să se spele! La un moment dat zări lumină pe sub o ușă. Se îndreptă în acea direcție. Pășea grăbită. În trecere se lovi de mobilă, dar nu-i păsa. Trebuia să ajungă acolo. Puse mâna pe clanță. Și deschise ușa. Era chiar baia. Prima oprire fu la chiuvetă. Nu curgea decât apă rece. Bine și așa. Ridică ochii ca să se privească în oglindă. Deasupra chiuvetei erau doar cărămizi. Ciudat! Cineva dăduse jos oglinda. Își întoarse privirea către cadă. Perdeaua era trasă. Abia atunci realiză că dușul era pornit. Trase perdeaua şi paraliză de groază. Bărbatul din cadă o privea cu ochii mari. Sângele care îi șiroia pe gâtul tăiat se combina cu apa care aproape umpluse cada. Era mort. Iar cuțitul era în mâna ei…

Momentul răsucirii cheii în broască fu cel al panicii la nivel maxim. Ceva nu era în regulă, dar nu putea spune ce. Apartamentul era cufundat în beznă. Se sprijini de tocul ușii cu o mână, iar cu cealaltă căută întrerupătorul. Pe toc era ceva vâscos. La naiba, trebuia să îl spele… Îndată ce aprinse lumina, avu nevoie de câteva zeci de secunde pentru ca vederea ei artificială să se adapteze. Groaza o cuprinse imediat ce îşi văzu mâna stângă. Era plină de sânge.

Se trezi urlând. Din nou. Iar avusese coșmarul cu crima. Respiră adânc. Inima îi bătea cu putere. Duse mâna la ochi și realiză că adormise cu ochelarii. Și cu televizorul deschis. Se ridică în capul oaselor. Când reuși să se mai liniștească se duse la baie. Deși știa că fusese doar un vis, își simțea mâinile lipicioase, ca și cum ar fi avut cu adevărat sânge uscat pe ele. Apa rece avu darul să o liniștească. Se privi în oglindă. Doamne, hidoși mai erau ochelarii aștia! Trebuia să vorbească cu cei de la laborator să facă ceva in privința designului. Arătau ca niște ochelari de soare de cocalar.  Iar cablul era vizibil din avion. Întoarse capul în așa fel încât să își poată vedea tâmpla dreaptă. Atinse cu mâna mufa jack care conecta ochelarii la creierul ei. Și în privința asta trebuia făcut ceva. Pe stradă, lumea se uita la ea ca și cum ar fi fost Robocop. Și, într-un fel, chiar era. Se scutură ca și cum ar fi putut alunga gândurile. Opri apa, se șterse pe mâini, stinse lumina și se întoarse în pat. Se întinse şi stinse televizorul. Se așeză comfortabil, verifică dacă paharul de apă era plin și apoi scoase ochelarii, deconectând și firul care făcea legătura cu mintea ei. Deși avea ochii deschiși, în acel moment fu înconjurată de o beznă totală și densă, ca o pâclă. Acum nu mai vedea nimic. În scurt timp adormi…

*

― Irene, trebuie să înțelegi că nu se poate. Suntem în mijlocul unui experiment secret. Puțină lume știe despre el, iar dintre cei  care știu și mai puțin cunosc faptul că experimentăm pe un om…

― Ha! Și cum crezi tu că ai fi reușit să pui ochelarii ăștia pe ochii unui șoarece de laborator? întrebă femeia râzând nervos.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Bărbatul scund, în halat alb, veni lângă fată și îi luă mâna în a sa.

― Irene, știu că ai trecut prin multe. Accidentul, tratamentul, iar acum adaptarea la acest device… E normal să fii stresată…

― Stresată? Aproape în fiecare noapte visez că omor un om, am dureri cumlite de cap, vedera îmi e neclară, nu mai reușesc să creez nimic! Și, pe deasupra, pentru numele lui Dumnezeu, ochelarii ăștia sunt hidoși. Te miră că am nevoie de un psihiatru?

― Fata mea, înțelege că trebuie să fim discreți…

― O, da! Când umblu pe stradă cu ochelari de vânzător de mașini furate de la care pleacă o sârmă care se înfige direct în tâmpla mea dreaptă, sunt la fel de discretă ca un afiș de circ!

Irene sări în picioare și începu să patruleze prin încăpere. Când se mai liniști se întoarse către partenerul său de discuție care îşi ștergea cu nervozitate ochelarii..

― Bogdane, vorbește cu Dima. Am nevoie de cineva care să mă ajute. Dacă îmi pierd mințile, se duce naibii și experimentul!

 

*

― Și zi așa, a cerut să fie consultată de un psihiatru… Chiar are nevoie, sau face pe nebuna?

Bărbatul cărunt își scutură pipa în scrumiera de cristal. Apoi se întoarse și privi spre interlocutorul său. Pe chipul acestuia din urmă se putea citi atenția cu care își căuta cuvintele potrivite.

― Hai, măi omule, răspunde, că nu-ți iau capul! își pierdu cel dintâi răbdarea.

― Domnule Dima, îndrăzni Bogdan în timp ce își ștergea ochelarii cu lentile ca fundul de sifon, nu sunt medic, dar vă pot spune că fata arată și se simte rău. Sigur, îmi e clar că nu putem apela la un psihiatru din afara grupului nostru, dar nu putem găsi totuși pe cineva cu care să stea de vorbă? Este vital pentru reușita experimentului ca mintea ei să fie relaxată…

― Deh, Bogdane, ți-a trebuit o artistă. Știi că ăștia sunt instabili.

― Îmi trebuia o persoană extrem de motivată în a-și recăpăta vederea pentru a trece prin tot ce presupune această procedură.

― Știu, amice, te tachinam și eu. Sigur nu vrei? întrebă amfitrionul arătâd cu pipa către sticla de Chivas de pe biroul din lemn masiv…

Omul în halat alb refuză cu un gest. Dima își turnă un pahar aproape plin în care scăpă trei cuburi de gheață inegale. O vreme tăcură amândoi. Dima își trecu mâna prin păr și apoi își ridică privirea către Bogdan.

― Plăvanul ăla care te ajută pe tine în laborator…

― Virgil Sima. Ce-i cu el?

― Așa, Sima… Nu ziceai că a făcut un an de psihologie înainte de a-și descoperi pasiunea pentru fizica optică și calculatoare?

― Ba da…

― Păi ia trece-i în fișa postului și calmarea artistei… Tot trebuie să se ocupe de aspectul estetic al problemei. Căci, între noi fie vorba, Irene are dreptate: ochelarii ăia arată sinistru. Și faceți ceva cu firul ăla care se leagă de tâmplă. Dacă iese așa pe stradă, o să geamă facebook-ul din cauza pozelor ei!

― Da, domnule, răspunse scurt Bogdan.

Era inutil să îi explice că dimensiunile mari ale suporților, pe care în mod eronat și el și Irene îi numeau ochelari, erau esențiale pentru ca rețeaua de senzori și cristale să funcționeze la parametri normali. Asta e, Virgil avea să caute să caute – și să și găsească! –  o soluție.

*

― V-ați refăcut admirabil, domnișoară, spuse medicul cu satisfacție privind către radiografiile de pe panoul luminos. Aveți o condiție fizică de invidiat. Vă doare piciorul la schimbarea vremii?

― Puțin, răspunse Irene în timp ce își aranja cămașa. Dar nu durerile acestea mă îngrijorează. Mă lupt cu migrene puternice, în special după ce conectez ochelarii. E normal?

― Mă tem că nu vă pot oferi decât un răspuns evaziv. Tehnica este experimentală. Practic aflăm și noi odată cu dumneavoastră. Bunul simț îmi spune însă că o asemenea intervenție invazivă pentru activitatea cerebrală nu poate fi făcută fără urmări secundare. Adaptarea cere timp. Încercați să nu intrați în panică. Stresul lucrează în defavoarea adaptării.

Irene nu răspunse nimic, dar era vădit nemulțumită de explicații. Trecuse mai bine de jumătate de an de când i se făcuse implantul, iar durerile erau la fel ca la început. În plus avea tot timpul o stare de anxietate. Uneori avea senzația că o mănâncă capul pe dinăuntru, în zona implantului. Știa că nu era o mâncărime reală, ci doar una scornită de mintea ei obosită, dar tot îi venea să-și despice țeasta ca să se poată scărpina. Avea momente când se întreba dacă nu cumva ar fi fost mai bine să rămână oarbă. Măcar atunci ar fi ajuns la o stare de normalitate. Așa se simțea ca și cum ar fi fost unul din acei căței care și-au pierdut lăbuțele din spate și au o proteză cu două rotițe…

*

― Și am să ajung vreodată să văd normal?

Irene stătea pe unul dintre birourile din laborator și își balansa picioarele, lovind din când în când cu tocul piciorul de metal al biroului. Virgil tasta ceva la calculator și părea foarte preocupat. Irene știa că de fapt bărbatul încearca cu disperare să evite să o privească. Bietul băiat era atras de ea ca musca de miere. Pe fată o amuza jocul acesta al seducției. Și trebuia să admită că și ea îl plăcea. Halatul alb, tricourile largi și părul veșnic ciufulit ascundeau un bărbat frumos, bine făcut, cu trăsături ferme și ochi negrii și pătrunzători.

― Ce vrei să spui?

― De exemplu dacă mă uit la o clădire. Eu nu văd ca toată lumea, ci văd…altfel. Știi fotografiile acelea care se focalizează pe un obiectiv anume, care este foarte clar, iar în jurul lui totul este estompat? Cam așa văd și eu…

― Mda, e normal. Trebuie șă înțelegi că tu nu ai ochi, ci un mic computer care este legat la creierul tău. Creierul îi spune: vreau să văd clădirea aia. Iar computerul se concentreaza pe obiectivul respectiv. El nu știe că de fapt tu voiai să vezi și cerul și copacii și casele de lângă obiectiv. Înțelegi?

― Da, spuse fata oftând.

― Ce e? întrebă Vrigil îngrijorat.

― Din ce spui tu, se pare că nu voi mai putea face activități simple, dar plăcute, cum ar fi condusul mașinii sau călăria.

― Mă tem că nu, recunoscu bărbatul. Îmi pare rău, Irene, aș fi vrut să pot face mai mult.

Fata sări de la locul ei, veni și îl sărută pe creștet.

― Nu, mie îmi pare rău. Probabil par nerecunoscătoare. Tu te străduiești atît și eu mereu strâmb din nas…

― Am să perfecționez device-ul, ai să vezi. Acesta a fost și motivul pentru care am ales o persoană care nu a fost oarbă din naștere. Era important ca subiectul să ne poată spune ce anume nu e normal. E bine pentru noi că ești așa pretențioasă…

Irene zâmbi.

― Ești așa de dulce. Altul și-ar fi luat câmpii de mult.

― Am să-ți fac o mărturisire. Sper să nu mi-o iei în nume de rău. Îmi placi mult, Irene. Ești o femeie deșteaptă, frumoasă, vulnerabilă și, totuși, atât de puternică.

Irene răspunse cu un zâmbet și un sărut pe obraz. Virgil îi sărută mâna și o privi tăcut o vreme. Apoi spuse:

― Am o surpriză pentru tine. Nu voiam să-ți arăt decât când erau gata, dar mai bine o fac acum. Scoase dintr-un sertar o pereche de ochelari. Erau tot mari, dar aveau o formă modernă. Iar senzorii de pe margine erau mascați de lentilele negre.

― Ochelari noi, se entuziasmă Irene. Ce bine arată!

― Nu sunt ochelari, frumoaso.

― Știu, se cheamă suporți optici. Dar mi se pare mai firesc să le spun ochelari. Acum, pe bune! Cum ar fi să îi zic unui bărbat: Gigele, dă-mi te rog suporții optici de pe noptieră. Sună ca naiba…

― Mda, mustăci Virgil, cam la fel cum ar suna: Gigele, mufează-mi ochelarii la tâmplă.

Pufniră amândoi în râs. Virgil era fericit să o audă râzând. Avea un râs așa de tonic, de cristalin…

*

Era o zi de primăvară superbă. Era cald, dar un vânt ușor aducea prospețimea mării până la șezlongurile lor. Irene stătea întinsă și privea cerul prin ochelarii cei noi. Erau mai ușori. Și categoric mai aspectuoși. Iar firul care îi conecta la mintea ei era acum incolor, precum guta.

Virgil veni cu o geantă frigorifică plină cu sucuri și bere. Și înghețată cu ciocolată pentru Irene. Se apropie de ea și o sărută pe frunte.

― Știi ce nu-mi place mie la ochelarii ăștia?

― Ce?

― Ca să poți vedea, trebuie să îi porți. Iar când îi porți, nimeni nu poate să descopere albastrul din ochii tăi.

Fata se ridică și îl îmbrățișă.

― Poate că albastrul din ochii mei nu este pentru toată lumea…

Virgil o sărută cu patimă. Începură să se dezbrace unul pe celălalt. Mâinile se mișcau febril descătușând trupurile din strânsoarea hainelor. Irenei îi trecu prin minte că e o binecuvântare că nu erau în plină vară. Altfel acolo ar fi fost plin de lume și nu ar mai fi putut să îşi îndeplinească această mică fantezie. Se sărutau cu foc. La un moment dat Virgil se opri și spuse:

― Vreau să mă privești cu atenție, Irene.

Fata se uită la el surprinsă.

― Vreau să fac dragoste cu tine. Pentru asta va trebui să scoți ochelarii. Sunt sensibili și se pot strica. Dar nu vreau să faci dragoste cu mine… oarbă. Vreau să mă vezi, așa imperfect cum sunt. Astfel, când vom fi o singură ființă, vei ști că sunt departe de a fi vreun Făt-Frumos. Dar, odată cu trupul, îți dăruiesc și sufletul meu. Dacă îl vrei.

Irene îl îmbrățișă și îl acoperi cu sărutări. Pe sub ochelari se strecură o lacrimă. Virgil o strivi cu buzele. Soarele amiezii strălucea deasupra lor. Marea, ușor agitată, cânta în șoaptă. Irene se simțea fericită pentru prima oară după multă vreme.

*

― Nu! se auzi din laborator glasul lui Bogdan, mai ferm ca niciodată.

Cealaltă persoană replică, dar mult mai încet. Prin ușile închise nu se înțelegea ce spunea.

― Distrugeți tot! Și oameni și ani de muncă și reușite. Și toate ca să protejați o nulitate criminală!

Se auziră zgomote de sticlă spartă.

― Nu-ți permit, răcni cealaltă voce.

De data asta se putea distinge clar: era Dima. Urmă un schimb de replici care putea fi doar intuit, nu înțeles. La un moment dat ușa se dechise și Dima se năpusti afară din laborator. În urma lui ieși și Bogdan tremurând din toate încheieturile și ștergând ochelarii cu atâta forță încât părea că voia să le subțieze lentilele.

Ascuns în dreptul toaletei, Virgil urmări scena paralizat de uimire. Ce se întâmplase oare? Primul instict fu să iasă la lumină și să îl întrebe pe Bogdan. Dar ceva il făcu să renunțe. Așteptă până când colegul său se liniști, își luă haina, închise laboratorul și plecă. De-abia când nu îi mai auzi pașii reverberând în liniștea austeră a clădirii, Virgil Sima ieși din ascunzătoare și pătrunse în laborator. Avea de căutat niște răspunsuri.

*

Irene se trezi plină de energie. Își făcu exercițiile pe bicicleta de fitness. Căută ceva vesel să se îmbrace și optă pentru rochia albă cu flori multicolore. Își propusese să hoinărească prin oraș şi să facă niște cumpărături. La prânz avea să treacă pe la laborator să îl răpească pe Virgil. Băiatul acela mânca numai prostii. Apoi va veni acasă și…

Telefonul îi întrerupse șirul gândurilor. Era un număr pe care nu îl știa.

― Alo?

― Bună. Sunt eu, Virgil.

― Heeei, ce faci? Ce e cu numărul ăsta? De ce nu mă suni de pe telefonul tău?

― Iubita, ascultă-mă cu atenție. Nu am mult timp. Pe aici se petrec lucruri ciudate.

― Adică la laborator? Ce se întâmplă?

― Irene, nu pot vorbi acum. Dar îți voi spune. Până atunci ai grijă. Nu sta singură. Petrece ziua cu niște prieteni. Te sun eu mai târziu. Orice ar fi, nu sta singură. Nu te teme, îi dăm noi de capăt. Vorbim mai târziu. Te iubesc.

― Și eu te iubesc, murmură fata în timp ce iubitul ei închidea telefonul.

Ce se întâmpla? Unde era Virgil și de ce nu vorbea de pe telefonul lui? Era în pericol? Câteva zeci de minute Irene rămase năucă pe un scaun, cu gândurile alergându-i prin minte. O durere cumplită de cap își făcea simțită prezența. Se gândi să se întindă puțin. Apoi își aminti  cuvintele iubitului ei: orice ar fi, nu sta singură. Puse mâna pe telefon și formă un număr.

― Bună, Ioana, ce faci? Știam că ești liberă azi și mă gândeam că poate bem o cafea. Apoi un pic de shopping…

*

Fusese plecată toată ziua. Avusese grijă să nu fie nici o clipă singură, așa cum o sfătuise Virgil. Petrecuse dimineața cu Ioana, apoi luase prânzul cu o mătușă și se lăsase târâtă la film de către băiatul acesteia, vărul ei. Văzuse  „Hobbitul” pentru a doua oară. Dezbrăcat de efectele 3D și văzut prin ochelarii,  pardon, suporții optici ai lui Virgil, fusese un film ciudățel. Îi amintise de o scenetă de stand-up comedy care era destul de populară pe internet, despre efectele consumului de droguri. Facem ce vrei tu, dar pune un prosop pe clanță, că mă sperie…

Însă o parte a minții ei rămăsese, pe tot parcursul zilei, blocată la momentul convorbirii cu Virgil. De ce fusese așa speriat? Și ce era cu secretomania asta? Unul dintre lucrurile pe care Irene le adora la el era sinceritatea aproape dureroasă, completată de modul direct de a spune ce avea de spus. În dimineața aceea însă… Dacă nu ar fi simțit panica în glasul lui, ar fi avut impresia că s-a trezit într-un remake ieftin după James Bond.

Se lăsase seara și era obosită. Și nu numai fizic. Încercase de mai multe ori să îl sune pe Virgil. Și pe numărul lui și pe cel de pe care o sunase dimineață. Nimic. Ambele telefoane erau închise. Trebuia să ajungă acasă. Avea să se odihnească un pic și apoi avea să se gândească ce era de făcut.

Momentul răsucirii cheii în broască fu cel al panicii la nivel maxim. Ceva nu era în regulă, dar nu putea spune ce. Apartamentul era cufundat în beznă. Se sprijini de tocul ușii cu o mână, iar cu cealaltă căută întrerupătorul. Pe toc era ceva vâscos. La naiba, trebuia să îl spele… Îndată ce aprinse lumina, avu nevoie de câteva zeci de secunde pentru ca vederea ei artificială să se adapteze. Groaza o cuprinse imediat ce îşi văzu mâna stângă. Era plină de sânge. Simți picături de sudoare pe ceafă. Intră în sufragerie tremurând. Înainte să apuce să facă un pas, lampadarul de lângă fereastră se aprinse. Pe fotoliul ei de citit stătea Virgil. Slavă Domnului! Abia când se apropie de el constată că pieptul și abdomenul iubitului ei erau pline de sânge…

― Virgil, ce ai pățit? Ce s-a întâmplat?

Bărbatul luă mâinile ei în palmele sale însângerate.

― Irene, ascultă-mă cu atenție, că nu mai am mult timp. Ești în mare pericol. Vor să te omoare…

― Cine?

― Dima și cu fiu-său.

― Pe mine? De ce?

― Accidentul tău…

Virgil făcu o pauză. Chipul i se schimonosi de durere.

― Chem salvarea, spuse Irene hotîrâtă.

― Nu! o opri bărbatul. Nu mai are sens… Și trebuie să îți spun.

― Virgil…

― Irene, eu oricum mor! Măcar tu să scapi. Să nu mor degeaba. Cel care a dat peste tine cu mașina…era fiul lui Dima. Mașina nu era a lui, dar el era la volan. O împrumutase pentru a căra niște mărfuri furate. Acum câteva luni poliția a primit un pont. Un martor și-a amintit numărul de înmatriculare. Speriați, fiul lui Dima și complicele au ars mașina, iar proprietarul a declarat-o furată. Totul ar fi rămas în acest stadiu, dacă nu ai fi dat nas în nas cu fiul lui Dima la laborator… Puștiul a realizat că ai putea să-l recunoști. A vrut să șteargă urmele. L-a omorât pe fostul său complice și, împreună cu Dima și cred că inițial și cu Bogdan, au încercat să îți inducă ideea că tu l-ai omorât. Au folosit controlul tehnic al implantului pentru a încărca în mintea ta imagini menite să te convingă…

― Că am omorât pe cineva…

― Da. Numai că lucrurile nu au ieșit așa cum au vrut ei. Tu nu ai ajuns să înnebunești.

― Fiindcă m-ai ajutat tu. Iar acum vor să ne…

― Iubita, ai aici memory stick-ul ăsta. E tot ce am putut să recuperezdin calculatoarele de la laborator. Am un prieten care e polițist. Trebuie să îmi promiți că te duci la el. Te va ajuta.

― Și tu? Trebuie să ajungi la spital…

― Irene, m-au prins, dar am reușit să scap. Nu avem mult timp. Du-te acum, altfel va fi prea târziu și vom muri amândoi!

*

― Unde vrei să pun florile? întrebă bărbatul privind către femeia care stătea pe băncuță, cu mâna sprijinită de bastonul alb.

― Lângă cruce, spuse ea încet.

Bărbatul făcu ce i se spuse și apoi veni lângă fată. Îi puse mâna pe umăr.

― Irene, nici nu știi cât de rău îmi pare…

Fata oftă.

― De ce l-am lăsat? Ar fi trebuit să rămân cu el. Să îl duc la spital.

― Nu ar fi scăpat. Știi și tu asta.

Irene nu spuse nimic. Ochii ei fără vedere erau ațintiți către mormânt, ca și cum ar fi vrut să treacă dincolo de piatra funerară.

― Dima și fi-su vor plăti. Avem dovezile date de Virgil. Și șeful de laborator a ciripit ca un cintezoi…

― Silviu?

― Da.

― Nu-mi vine să cred că a fost o conspirație așa mare pentru a elimina pe una neînsemnată ca mine.

― Unul la mână, nu ești neînsemnată. Ești iubita prietenului meu, Virgil, iar el nu se încurca cu oricine. Doi: fiul lui Dima nu voia decât să se acopere pe el. Iar tată-său a fost gata să sacrifice tot și pe toți  ca să îl salveze…

O vreme tăcură amândoi. Apoi bărbatul întrebă:

― Și cu experimentul ce se va întâmpla?

― Din câte știu eu, a fost oprit. Oricum se încălcaseră niște legi atunci când au decis experimentarea pe om… Nu era aprobată. Și oricum e mult prea legat de crimă ca să se mai atingă cineva de el.

― Și tu?

― Eu? Va trebui să mă reobișnuiesc să fiu oarbă. Se pare că e mai puțin periculos…

*

Trecuseră aproape 3 ani de când Silviu, polițistul, vorbise cu Irene. Ultima oară se văzuseră la pomenirea de 40 de zile a lui Virgil. De atunci dispăruse fără urmă. În fine, nici el nu se dăduse peste cap să dea de ea. Simțise instinctiv că fata nu voia să păstreze legătura. Și nici el nu era prea entuziast la acest capitol. Așa că nu mică îi fu surpriza când bâzâitul telefonului îi aduse în atenție mesajul de la ea.

Pe scurt, Irene îl ruga să îi facă o vizită. Acasă la ea, la Breaza. Când se mutase? De ce? Și ce se întâmplase? Nu era genul de vizită pe care își dorea să o facă, dar simțea că îi datora lui Virgil să răspundă cererii de ajutor a lui Irene. Căci nu avea nici o îndoială, fata scosese capul din găoace pentru că avea nevoie de ajutor.

Zis și făcut! Sâmbătă dimineață Silviu era prezent la ușa Irenei la fix pentru prima cafea a unei zile de weekend. Era o zi senină și caldă. Iar casa Irenei era mică și cochetă. Albă, cu mușcate la fereastră. Foarte clasic și cuminte, gândi polițistul.

Irene apăru în prag zâmbind. Arăta bine. Un pic mai slabă. Iar ochii mari, albaștri și orbi erau înconjurați de cearcăne discrete. Silviu observă că se mișca cu mult mai multă lejeritate cu ajutorul bastonului alb.

Surprinzător, sentimentul pe care Silviu îl avu de cum intră în bucătăria micuță și luminoasă, era că a venit în vizită la un vechi și bun prieten. Privind în jur, bărbatul fu surprins de ferestrele multe și mari. Evident, casa nu le avusese pe toate din construcție. Și era ciudată obsesia aceasta pentru lumină naturală pentru o persoană lipsită de vedere. Ghicind cumva mirarea lui, Irene spuse:

― Ferestrele au fost făcute de fostul proprietar. Ăsta a fost unul din motivele pentru care am cumpărat-o. În mod ciudat, după experiment am rămas cu abilitatea de a distinge lumina și întunericul. E ceva, nu? Oricum, mai mult decât nimic. Și în plus am multe flori în ghivece care au nevoie de lumină.

Pentru o vreme povestiră așa cum fac cei care nu s-au mai văzut de mult. Silviu a povestit despre noua lui secție, despre munca lui. Aminti în treacăt că Bogdan a primit 10 ani de închisoare, în timp ce Dima și fiul său au reușit să fugă din țară și au fost condamnați în contumacie. Irene nu spuse nimic, dar el avu impresia că o umbră îi străbătu chipul. Fata povesti că, după înmormântarea lui Virgil, a vândut tot ce avea și a cumpărat căsuța aceasta. Simțise nevoia să fugă de lume, să se ascundă. Pentru o clipă avusese tot ce își dorise, pentru ca apoi, brusc și fără avertismente, să nu mai aibă nimic. Aici era liniștită. Acea pensia de handicap, ținea prelegeri despre artă la un club de nevăzători. Și modela în lut. Se perfecționase. Cel puțin așa spunea lumea…

Când simți că era momentul potrivit, Silviu puse întrebarea care plutea în aer:

― Irene, nu că nu mi-ar face plăcere să te văd, dar, totuși, de ce m-ai chemat după atâta vreme?

Irene zâmbi. Știuse că avea să vină și acest moment. Se așeză lângă bărbat și îi luă mâinile în ale ei. Ce atingere delicată și rece are…, gândi acesta.

― Silviu, trebuie să îți spun ceva. Când s-a încheiat experimentul și statul a confiscat toate echipamentele, am suferit o operație menită să înlăture din capul meu implantul și mufa jack. Am reușit să îi conving să îl lase pe medicul care făcuse implantarea să îmi facă și această operație. Argumentul meu a fost că omul pusese drăcovenia în capul meu și o conectase la creier. El știa cum să o scoată cu cât mai puține riscuri. I-am convins. De fapt medicul şi cu mine am vrut să ne asigurăm că munca lui Virgil nu avea să fie distrusă fără drept de apel. Și era o singură modalitate de a face asta: să lăsăm implantul acolo unde era. Ceea ce am și făcut. A fost înlăturată doar mufa jack și au fost tăiate legăturile neuronale cu dispozitivul. Dar device-ul e și acum aici, zise ea arătând spre tâmpla dreaptă. Anchetatorilor le-am pus în brațe un dispozitiv care semăna cu cel din capul meu. Cum deja dezafectaseră laboratorul, nu au avut cum să își dea seama.

Silviu era perplex. La orice se așteptase, dar la asta nu. Câteva minute nu fu capabil să scoată o vorbă. Brusc simți nevoia să bea ceva mult mai tare decât cafeaua. Își aprinse o țigară. Când în sfârșit fu în stare să vorbească, întrebă:

― Și de ce îmi spui asta acum? Și de ce mie?

― Ție, pentru că în tine am încredere. Ai fost cel mai bun prieten al lui Virgil și singurul care m-a ajutat. Acum, pentru că nu mai am mult timp. Silviu, am cancer. Sunt pe moarte.

Era prea mult pentru o singură dimineață. Silviu simțea că fiecare tentativă de a gândi îl durea fizic. La naiba, când se întâmplaseră toate astea? Cum de avea să moară fata aceasta care luptase atât de mult pentru viața ei?

― Bine, Irene, dar medicii ce spun? Nu e nici o șansă?

Fata scutură din cap.

― Nu. Și dacă ar fi, nu cred că aș încerca. Dacă mă internez și mă supun analizelor și tratamentului, sunt șanse foarte mari ca cineva să realizeze că dispozitivul e încă acolo și atunci totul e pierdut definitiv. Virgil mi-a lăsat un stick cu datele salvate din calculatorul lui și al lui Bogdan. Dar device-ul neuronal e partea cea mai importantă. Ochelarii nu erau decât un suport de senzori și cristale. Dar ce e înauntru e the masterpiece.

― Bine, fată dragă, dar experimentul ăsta este mai important decât viața ta? Ești tânără…

― Silviu, experimentul ăsta este munca de o viață a lui Virgil. Iar pentru mine, este cel mai important lucru la care am participat vreodată. Tu îți dai sema? Dacă exeprimentul e dus până la capăt și erorile corectate… orbii ar putea vedea. Îți dai seama?

― Bine, dar arta ta…

Fata râse ușor.

― Arta mea… Adevărul e că înainte de accident creațiile mele nu erau cine știe ce. În sinea mea știam și eu asta, dar îmi plăcea lumea boemă a artiștilor. Iar acum lucrările mele se bucură de o oarecare popularitate pentru că artista e oarbă…

Bărbatul luă mâinile Irenei în ale lui și o vreme stătură așa, tăcuți. După o vreme, polițistul întrebă:

― Eu ce trebuie să fac?

― Când… când eu nu voi mai fi, trebuie să găsești pe cineva să scoată implantul. Va trebui să te miști repede. Am întocmit deja actele prin care te desemnez să te ocupi de înmormântarea mea. Nu te speria, am deja locul de veci și banii necesari. Apoi trebuie să găsești oamenii capabili și dispuși să continue cercetările. Nu va fi ușor. Dar nu există altcineva care să se ocupe. Trebuie. În amintirea lui Virgil…

*

Silviu părăsi casa Irenei după prânz. Se opri câteva minute în fața porții și privi în jur. Inspiră adânc, scoase telefonul din buzunar și tastă cu rapiditate: L-am găsit. Apăsă pe send, își puse ochelarii de soare și traversă spre locul unde avea parcată mașina. Cu puțin noroc într-o oră avea să ajungă acasă și să prindă meciul.

Despre Anamaria IONESCU

Anamaria IONESCU a scris 108 articole în Revista de suspans.

Anamaria IONESCU (n. 3 septembrie 1976 Bucuresti) este licenţiata în drept şi redactor al postului Radio România Antena Satelor, al Societăţii Române de Radiodifuziune. Scriitor român, autor de proză scurtă si romane. A debutat cu nuvela "Călătorie în familie" în rubrica "Luxul lecturii", realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul "Atac"(2008). A mai publicat în revista literara "Fereastra". Are apariţii literare frecvente în revista "Vatra Veche" din Tg. Mureş. În 2009 s-a numărat printre laureații concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, cu nuvela "Confesiune". În acelaşi an debutează editorial cu volumul de proză scurtă "Camera obscură". Continuă să publice cu o oarecare regularitate în "Vatra Veche" (Tg. Mureş). În 2013 a apărut cel de-al doilea volum de proză scurtă, "Pe cine nu laşi să moară...", la editura Tritonic, şi o povestire în volumul colectiv "Poveşti pe două roţi". In 2014 a publicat "Nume de cod: ARKON", primul din seria mystery&thriller "Sergiu Manta". 2015 este anul apari'iei unei editii revazute si adaugite a volumului de proza scurta de debut, "Camera obscura" la editura Tritonic.

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *