Vorbeam cu un prieten, la un moment dat, despre cât de fascinant este Neil Gaiman şi ne-am propus, în intimitatea chat-ului, să ne scriem impresiile pe care autorul ni le plantează în suflet. Să schimbăm opinii aşa cum schimbam, pe când eram mici, abţibilduri cu maşini de la gumele Turbo.
M-am apucat de Gaiman. Am citit The Tragical Comedy or Comical Tragedy of Mr. Punch, Crazy Hair, Mirrormask, Fortunately the Milk, Pulbere de stele, Oceanul de la capătul aleii şi am ajuns la seria Sandman.
Gaiman m-a lovit precum un marfar. În plin. Din plin. Citeam şi, înainte să mă culc, ţinteam tavanul şi mă prăbuşeam în sus, mă topeam în cutele varului neîndemânatic aplicat. Căutam drumul spre realitatea alterată cu care Gaiman m-a năucit.
Alterealitate. Realitatea plină de neînţeles. De magie. De mister. De suspans.
De după perdeaua albă, linţoliul orelor de dinainte de căderea în golul somnului greu, de după geamul aburit, din balconul îngheţat în care hainele zac în aşteptarea trupurilor goale, biete cadavre-cârpe, Sandman mă privea cu ochi de stea, zâmbind letargic, cu părul mov scrâşnind metalic în lumina lunii:
Vrei magie? Suspansul pasului în întuneric? Al chipului care te pândeşte din umbră? Al monstrului care te aşteaptă de după uşă? Al televizorului care clipoceşte inexplicabil? Închide ochii…
Şi Sandman îmi aruncă-n nări povara boabelor de nisip.
Eu nu am o viaţă plină de suspans. Ba chiar pot să spun că nu am parte deloc de suspans, deşi vânez senzaţii tari şi momente pline de tensiune. Din păcate, sau din fericire, suspansul nu există în viaţa mea reală. Nu există nici în viaţa vreunuia dintre prietenii mei. Şi, totuşi, îl vânez, îl caut, îl adulmec ca un ogar şi nu reuşesc să-l prind decât în vis. Sau în cărţi. Sau în filme.
Unde începe şi unde se termină suspansul?
Eu zic că în vise începe. Acele momente teribile când te prăbuşeşti în gol şi te trezeşti cu gura uscată, transpirat, tremurând şi cu degetele încleştate; sau când visezi cum membrii familiei poartă măşti groteşti şi te fugăresc în jurul mesei din sufragerie; sau când bebeluşul tău atât de frumos îţi sare în braţe de pe tavan şi te muşcă de faţă; sau când nevasta ta îşi roteşte demonic capul pe axa gâtului şi-ţi rânjeşte cu dinţi de fierăstrău că ţi-a pus otravă-n cafeaua de dimineaţă.
Ah, acele vise teribil de reale care nu te lasă să-ţi revii, să te trezeşti şi care te bântuie zile-ntregi!
Gaiman se strecoară în întunericul realităţii alterate pe care visele o au şi-şi trimite sabotorul Sandman ca să te posede cu ajutorul fricilor care te stăpânesc, cu concursul imaginaţiei care te chinuieşte când nu eşti suficient de stăpân pe tine ca să o ţii în frâu.
Asta sunt toţi cei care scriu, filmează, modelează, desenează clipe de teroare care te transportă instantaneu în teribilul vis pe care l-ai avut şi te-a înspăimântat pe când aveai vreo doişpe ani. Nu contează numele pe care-l poartă. Pot să-i cheme King, Barker, Gaiman, Carpenter, Hitchcock, Vasquez sau Templesmith. Cu toţii bântuie vise, aleg momente şi le redau celor care caută, fără să-şi dea neapărat seama, drumul spre realitatea alterată a viselor.
Frica, teroarea, suspansul începe în vise, acolo unde realitatea se prezintă aşa cum nu ai vrea şi nu ai avea curaj să o trăieşti, şi se termină în cărţile pe care le citim. Pagini pline de tot ce este mai întunecat şi bine dosit în noi. Renunţăm total la constrângeri sociale, legi naturale, morale şi religioase şi ne lansăm însetaţi, bucuroşi, fericiţi în fragmentele de vise măiastru aşternute pe hârtie.
Vânătorii de suspans sunt atenţi şi minuţioşi constructori de puzzle-uri. Aleg piesele, le potrivesc, trăiesc clipa în care o nouă imagine se formează, se-nfioară, tremură erotic, se pierd în reveria clipei terifiante şi se bucură de fiecare moment pe care un pescar de vise li-l oferă în opera sa.
Da, suspansul începe în vis şi se termină în cărţi, filme, picturi.
Pentru că visători suntem toţi şi cu toţii vrem să retrăim momentele din anumite vise, momente care nu se mai întorc niciodată pentru că niciodată nu mai visezi acelaşi vis. Astfel că remodelăm visele în funcţie de imaginaţia noastră cu ajutorul talentul altora. Şi ne păstrăm dorinţa şi dragostea de viaţă testând moartea şi teroare, gustând inexplicabilul, rânjind demonilor şi jucând feste ştiinţei.
Nu, nu suntem diavoli. Suntem oameni care-şi păstrează carnea proaspătă trăind intens realitatea alterată a viselor trimise mesager în imaginaţia scriitorilor.
Din vis începe, în praful de pe pagini, de pe pelicule, de pe pânze, teroarea-ţi dă impresia că se termină. Teroarea nu se termină. Teroarea minţii nu se sfârşeşte niciodată. Conştiinţa lumii alterate, realitatea la fel, dar degradată-n culori închise, realitate în care necunoscutul morţii se-mpleteşte armonios cu adevărul vieţii, este teroarea pură. Or, visul doar dă puţin deoparte voalul misterului pe care-l întrevezi în scurta clipă de dinainte de a adormi, îmi şopti Sandman şi luă un aspirator al naibii de puternic în care mă trase şi mă-nghesui, lovindu-mă de pereţi ridaţi, pereţi care mă strâng, mai rău ca atunci când m-am născut, şi mă aruncă în sacul care strânge resturi de pe cearşafurile zăpăcite şi ele de umezeală coşmarurilor pe care omul cu sclipire de stele în privire le însămânţează-n ochii adormiţilor.
Şi m-am trezit. Aveam de scris un text despre cum Gaiman şi Sandman m-au făcut să mă gândesc că suspansul intră-n viaţa noastră prin vis şi se termină-n literatură. L-oi fi scris oare?
