Răsăritul merită văzut din Dristor. E același soare care se poate vedea din Vama Veche, Queens, Coasta de Azur sau de pe Lună. Deci pentru omul trosnit de preconcepția romanțioasă-metaforică, chiar dacă nu și-a pus problema, răsăritul nu prea are legătură nici cu Soarele, nici cu cerul. Mai precis, nu are legătură cu ce se vede, ci mai mult cu punctul de vedere. Aș prefera să vorbesc despre apus, la urma urmei, principiul se conservă. Am și eu mofturile mele, mai ales că am imaginea încă proaspătă în minte, cu soarele curgând în spatele blocurilor din depărtare. Mă uit la el și îmi vine să-l înjur, nu știu de ce, nu mă întrebați. O fi de drag, o fi de draci, nu cred în cauzalitate decât atunci când e vorba de control asupra repetabilitățiii. Ce rost are să înțeleg cauza apusului, atâta timp cât nu pot declanșa apusul în urma înțelegerii ei? Oameni au murit de-a lungul timpului certându-se pe heliocentrism versus geocentrism. Stabilirea acestui adevăr n-a schimbat viața omului. Imaginați-vă că mâine s-ar anunța că, de fapt, Soarele se învârte în jurul Pământului. Cu ce ți s-ar schimba existența, dincolo de un nou subiect temporar de discuție?
Privind apusul m-am gândit mai mult la cunoașterea acestor detalii irelevante la nivel uman. Cum ar fi distanța până la Alpha Centauri, structura atomului propusă de Niels Bohr sau ipoteza lui Riemann. Cunoașterea celor enumerate sau a diverselor chestiuni ce pot fi introduse în categorie, nu contribuie cu mai nimic la construcția și manifestarea omului. Înțelegerea lor însă, e ceea ce ne aduce către stadiul de om. Herbert George Wells povestește în „Insula doctorului Moreau” cum personajul său întors între oameni se afundă în studiu, argumentând că această îndeletnicire ar ajuta omul să se mențină om și să nu decadă în stadiul de fiară.
Eu nu cred că studiul singur te face om și mai cred că noțiunea de studiu a fost pervertită de școală, numai că n-am să argumentez asta aici. Ceea ce mă face om este capacitatea de a privi soarele apunând în spatele blocurilor din Dristor în timp ce înțeleg ce văd, îmi dau seama că nu sunt singurul care vede, simt o emoție și mai găsesc loc de încă o întrebare căreia să îi caut răspuns pe viitor. Puține lucruri mi se par mai oximoronice decât soarele apunând între blocuri, dar nu-i și asta o preconcepție? Cine a stabilit ce-i contrar cui? Întrebând asta îmi dau seama că mă fac susceptibil de a primi un argument sofistic. Am întrebat cine, deci cer să fiu păcălit prin „invocarea autorității”. Reformulez: de ce tot caută existențialiștii cauza care-i oprește de la suicid? Absurdă tranziție, nu? Dar așa privesc eu apusul. Mă trezesc prea târziu pentru răsărit, rareori îl văd, dar presupun că se întâmplă.
Ce mă face să fiu om? O întrebare suficient de stupidă. Ce mă face să fiu ceva ce oricum nu pot defini? Am pus deja prea multe întrebări, de obicei le țin pentru mine. În general o fac pentru că am senzația că, de-aș vorbi despre ele, mi s-ar spune că exagerez și n-aș avea răbdarea să explic, dar, mai mult, nici nu văd vreun sens în a-mi justifica preocupările instinctive. De data asta mi-a trecut prin cap o trăsnaie. Lumea se învârte în jurul oricui își face timp și loc să privească soarele până când înțelege ce vede.
