Am început să scriu o distopie numită „Nesfârșit de noiembrie”. Titlul spune destul. Eu ce să mai spun? Că vremea îmbâcsită a lui martie mi-a accentuat starea necesară? Că stârnindu-mi mintea spre natura cărții am început să remarc tot mai multă dezolare?
Văd în jur tot soiul de anti-oaze de-un romantism cenușiu, ca și cum Bukowski și-ar fi suflat nasul în foile lui Bacovia.
Astfel, în ultima zi a lui martie, o zi îndeajuns de plăcută, ședeam spre seară și fumam pe marginea fântânii de la Universitate. Nu sălta apa, dar o baltă tot adăpostea, o baltă perfect circulară și tulbure în care zăceau încleiate gheme de gunoaie colorate. În jur, numai personaje, creaturi ca alea de prin cărți: cvasi-umane. Trei băieți la patruzeci plus discutau, cu mutrele deformate de alcool prost, hainele murdare, mâinile anchilozate și unghiile veșnic roase, niciodată tăiate. Stăteau ei unul lângă altul pe marginea fântânii, ca porumbeii ăia gunoieri cărora nu le aruncă nimeni firimituri. Și, pentru că tot am ajuns la porumbei, undeva în dreapta, pe bancă, se afla exact genul ăla de femeie stranie pe care o vezi hrănind porumbeii; era dolofană spre amorfă, hainele-i groase păreau lipsite de volum, doar o peliculă. Ea toată părea desenată, cenușiu-maronie, privea în gol, iar gura ei lată și scâlciată s-ar fi deschis numai pentru a înghiții clădirile, oamenii, porumbeii, lumea.
Undeva în spatele meu – o bătrână. O bătrână dintr-aia cu „troller” predecembrist se odihnea, căruntă și tristă, sătulă de sine, de tot, parcă nici nu respira.
Împrejur, zgomot și trecători anonimi chiar și lor înșiși. Așa arăta lumea din seara aia în propria ei inimă.
M-am întors cu ochii în pământ și am devenit brusc absolut egoist, m-am gândit că nu vreau să dau țigări nimănui.
A fost suficient să privesc numai puțin alături. Lângă mine stătea o fată frumoasă, în liniște, în singurătate. Avea, desigur, ochi tineri și verzi, cum altfel. Am zâmbit, am tras un fum. I-am oferit o țigară. A zâmbit și m-a refuzat. Eu am vorbit puțin. Ea mai deloc. N-avea nevoie. Mi-am amintit atunci, privind în ochii ei, o idee care îmi venise mai demult: ingenuitatea e întotdeauna însoțită de entuziasm veritabil. Și m-am gândit la Camus, care argumenta, la un moment dat prin tinerețe, trăitul cu disperare; aș fi vrut să-l văd, să-i spun: „Băiete, nu confunda entuziasmul inocenței cu disperarea uzurii”.
Dar Camus a murit demult. Fata frumoasă cu ochi verzi a plecat. În urma ei n-a mai rămas nimic, nici măcar eu, cel care fusesem până atunci.
