Mary Higgins Clark –
Traducere de Bianca Paulevici
Colecţia Thriller
Editura Litera, Bucureşti, 2012
318 pagini
Studiind diacronic istoria literaturii poliţiste putem observa uşor două mari tendinţe (asta ca să nu le numim de-a dreptul şcoli): cea a poveştii de salon, sobră, cerebrală, un fel de puzzle descâlcit la rece, autorul deseori apelând la artificii „artificioasă”, din cele care „trag pe sfoară” cititorul, tăinuindu-i exact informaţiile care l-ar putea duce de la bun început la dezlegarea misterului – iar aici ne gândim imediat la autorii din „familia” Agathei Christie; şi avem apoi filonul poveştii poliţiste cu puternice accente sociale, cea care scoate lucrurile din confortul high-life-ului şi le aruncă în plină stradă, la periferie, acolo unde viaţa „liminalilor” evoluează în toată culoarea ei – aici îl avem drept exponent pe Raymond Chandler.
Lucrurile acestea sunt „de manual”, observate de mulţi de multă vreme, şi am insistat să le repet aici, în deschidere, dintr-un motiv, cred eu, simplu: în vreme ce al doilea mod de-a concepe o scriere crime a prins avânt şi a înflorit extraordinar în ultimele decenii, metoda „patriarhală” este deja căzută în desuetudine, este „datată” şi oricine alege să o practice îşi asumă un risc enorm. Totuşi, pe cât e acest risc de mare, pe atât poate fi de mare succesul în cazul că lucrurile sunt tratate abil, cu măsură, într-un cuvânt, cu artă. Iar Mary Higgins Clark este celebră tocmai pentru că i-a reuşit acest „truc”.
Autoarea debutează destul de târziu, la 46 de ani, cu un roman de suspans care prinde imediat la public (Where Are the Children, 1975). Faptul acesta o convinge să se consacre exclusiv scrisului, aşa făcându-se că până în clipa de faţă a reuşit să scrie şi să publice un număr impresionat de romane. Toate acestea i-au adus, în mod firesc, şi o largă apreciere din partea juriilor majorităţii premiilor importante ale genului. Mai mult decât atât, de câţiva ani s-a instituit un premiu care îi poartă numele şi care recompensează meritele autorilor care au ales să scrie în stilul ei.
Stilul ei – aici este cheia analizei. De la acest fapt am pornit, acest fapt dorim să-l evidenţiem. Mary Higgins Clark, veterana autoare, continuă tradiţia romanului crime de salon şi, oricât de ciudat ar părea, reuşeşte – uneori! – să inspire viaţă unei forme depăşite.
În această cheie trebuie citit şi romanul Anii pierduţi, cea mai recentă scriere a autoarei (2012), oferită cu promptitudine cititorilor noştri de Editura Litera. Anii pierduţi se străduieşte să ţină pasul cu moda vremii folosind însă mijloace aflate la modă într-o altă vreme. Lucru care îi reuşeşte pe alocuri, dar care în alte privinţe nu poate decât să accentueze discrepanţele.
Povestea e destul de… clasică. Un profesor universitar celebru, pasionat de documente vechi, ajunge în posesia unei presupuse scrisori a lui Iisus către Iosif din Arimateea. În ea, Iisus ar dezvălui cele întâmplate în anii neacoperiţi de „documentele” biblice. Evident, dacă s-ar dovedi adevărată, scrisoarea ar aduce importante informaţii despre viaţa Fiului lui Dumnezeu, iar urmările ar fi greu de calculat în privinţa statorniciei Bisericii ca instituţie seculară. Profesorul acesta, iubit de colegi, de familie, admirat de cei aflaţi în plină afirmare profesională, un guru în domeniu, burghez tipic american cu casă în suburbie, profesorul acesta este găsit mort. Soţia lui, deja bolnavă de Alzheimer, stă ascunsă în dulap, având în mâinile pătate de sânge cuţitul ucigaş. Şi astfel tihna vieţii patriarhale este spulberată. Mass-media vine să transmită de la faţa locului, soţia este pusă sub acuzare, iar fiica profesorului începe un fel de anchetă a la Miss Marple printre cunoscuţii tatălui ei. Toţi sunt suspecţi, toţi aveau motive să comită crima – lipseşte doar acel indiciu lămuritor pe care autoarea ni-l ascunde cu bună-ştiinţă.
În poveste îşi mai fac loc o menajeră cu identitate falsă, un spărgător de locuinţe care l-a văzut pe făptaş şi e dispus să dea o mână de ajutor numai cu condiţia reducerii pedepsei ce-l aşteaptă, o amantă (a profesorului!) care dispare, iar scrisoarea aflată în grija sa dispare odată cu ea. Iţele sunt încâlcite cu dexteritate doar pentru ca spre final, printr-o mişcare magică, să se întindă perfect, cu o vibraţie aproape audibilă.
Surprinzător la acest roman este faptul că, în ciuda subiectului biblic care a inspirat multe thrillere trepidante, aici avem o poveste deloc alertă, dinamica aflându-se nu în mişcarea browniană a personajelor pe tot întinsul Globului, ci în jocul clasic al găsirii vinovatului prin deducţie logică. Anii pierduţi este o carte puţin cam prea didactică, însă plăcută la citit. Ca într-o piesă de teatru, accentul cade pe schimbul de replici; capitolele sunt scurte, veritabile acte; personajele sunt abia schiţate, descrise succint la intrarea în scenă şi lăsate apoi să evolueze; decorurile par ele însele de mucava, simple vehicule pentru transportarea acţiunii de la un loc la altul. Curioasă pare, chiar la început, o problemă de cronologie: vârsta profesorului şi a soţiei sale (70+ ani) e forţată, dacă acceptăm că fiica lor are doar 20+ ani. Nicio clipă nu se menţionează că aceasta ar fi venit în viaţa lor ca „o ultimă speranţă” sau că ar fi fost „împlinirea târzie şi neaşteptată a unei dorinţe arzătoare”.
Efort important în cariera autoarei (era probabil inevitabil să abordeze la un moment dat şi acest subiect – a făcut-o, în fapt, la sugestia editorului, cum ne destăinuieşte în textul de mulţumire care încheie volumul), Anii pierduţi ar fi avut mai mult de câştigat dacă în locul acelei senzaţionale Scrisori a lui Iisus ar fi apelat la orice alt mobil tipic romanelor poliţiste de salon. Oricum, răvaşul amintit lasă doar impresia unei recuzite oarecare.
Citiţi romanul doar dacă aveţi drag de acele scrieri mystery asemănătoare cu un puzzle intelectual.
Dacă Charles îş avertizase pe Jonathan să nu ţină pergamentul acasă? Ar fi putut foarte bine să-i amintească lui Jonathan că soţia lui găsise fotografiile cu el şi Lilly, pe care le crezuse bine ascunse.
Era posibil.
Avea logică.
Mary Higgins Clark – Anii pierduţi
