Alexandru Muşina ― Nepotul lui Dracula
Editura Aula, Braşov, 2012
Poetul optzecist Alexandru Muşina face trecerea spre proză cu un roman interesant chiar şi pentru cititorii de suspans. Îmbinare abilă de satiră universitară şi intelectuală şi mister cu vampiri, Nepotul lui Dracula poate fi citit cu delicii de amatorii literaturilor de gen.
Eroul romanului e asistentul universitar de literatură franceză Florin Angelescu Dragolea (pe scurt FAD, sau Fifi pentru prieteni). Deţinător al unui doctorat summa cum laude în semioza uitării şi amintirii la Marcel Proust obţinut pentru că a impresionat comisia de doctorat cu franceza lui rârâită de intelectual român interbelic, Fifi predă la anii I, II şi III ai secţiei de limba şi literatură franceză de la universitatea de stat din Braşov trei cursuri cu programe diferite, dar cu acelaşi conţinut – teza lui de doctorat. Neimpresionant în mediul academic – costeliv, palid, îmbrăcat la mâna a doua, făra mari contribuţii la disciplina sa – e şi mai puţin apetisant în ipostază privată – un bărbat între două vârste întors sub fustele mamei dupa trei divorţuri şi câteva cure la dezintoxicare.
Nu s-ar fi ales nimic de Fifi dacă vedetele feminine ale secţiei de franceză nu s-ar fi plictisit la cursul lui (ţinut în franceza rârâită amintită mai sus) şi nu ar fi hotărât să îl seducă pentru a se mai distra şi ele puţin. Ele vor fi cele care îl vor duce la restaurantul „Roata Norocului”, locul în care destinul lui Fifi se va schimba iremediabil. Îndemnat să încerce un biftec tartar, profesorul revine la viaţă, scapă de cearcăne şi prinde culoare în obraji. Fetele adună doi şi cu doi şi răspândesc apoi prin facultate mitul că profesorul FAD e vampir, ceea ce va duce la o prezenţă fără precedent la cursurile sale şi la o serie de întâmplări fanteziste care vor arăta, până la urmă, dacă este vampir sau nu este.
Cam acesta ar fi misterul – e Fifi vampir sau nu? Pentru a-l desluşi vom avea parte de întâlniri cu ţigani misterioşi, comploturi, riscuri şi învârteli poate puţin telenovelistice. În final vom rămâne cu o persepectivă nouă asupra vampirului român şi-a rolului său în societate, mai potrivit cu persepectiva locală decât exagerările americăneşti cu fecioare golite de sânge şi sate pustiite.
Mai importantă decât misterul acesta e însă satira academică (şi aici îmi permit să compar Nepotul lui Dracula cu seria Wilt a lui Tom Sharpe mai degrabă decât cu romanele universitare ale lui David Lodge, pentru că profesorii lui Lodge nu ajung la mediocritatea braşovenilor lui Muşina). Avem în cartea asta tot ce e de spus: efectele nefaste ale finanţării pe cap de student, neînţelegerea temeinică a oricăror standarde internaţionale importate obligat, aranjamentele, cursurile predate şi învăţate în scârbă, vedetele profesorale şi studenţeşti, promovările pe cumetrii şi aşa mai departe. Dar dacă citind Wilt te amuzi pentru că, iată, şi la ei e tot cam ca la noi, citindu-l pe Muşina îţi vine parcă să o dai pe înjurături – nu pentru că scrie prost, ci pentru că scrie prea bine.
Cea mai amuzantă, în final, mi s-a părut satira intelectuală; de la vegetarieni la pacifişti, la antisemiţi şi în final chiar şi la vampiri, nimic nu scapă analizelor riguroase ale profesorilor reuniţi sub însemnul COI (Clubul Oamenilor Inteligenţi), care dezbat la o bere şi-o friptură problemele mari ale umanităţii. Deturnarea graţioasă a metodelor de-a raţiona corect şi argumentarea până la absurd şi dincolo de el mi s-a părut atât familiară, cât şi amuzant redată.
Dacă e să aduc vreo critică Nepotului lui Dracula m-aş lega doar de anumite probleme de logică a construcţiei. În câteva instanţe autorul pare să rămână fără combustibil şi repetă la nesfârşit glume pe care le-a mai făcut deja (nu mă refer aici la repetarea anumitor motive, perfect legitimă, ci la bancurile despre diferenţă şi diferanţă, de exemplu, de care a ajuns să mi se cam acrească), în altele începe să spună câte o glumă şi uită pentru un timp să îi spună şi poanta. Ajunsese, de exemplu, să mă deranjeze deja faptul că toate colegele lui Fifi au nume ridicole de gen Luminţa Hagibei Chiţanu şi bodogăneam deja în barbă despre scriitori români care nu ştiu să deschidă o carte de telefon şi să dea nume veridice personajelor când, pe la mijlocul romanului, a picat şi poanta despre de ce le cheamă aşa.
Altfel însă, Nepotul lui Dracula e o carte bună, foarte bună chiar, un amalgam reuşit de stiluri şi tehnici pus, în mod aproape uimitor, nu îl slujba simplei exhibări a talentelor de scriitor, ci în cea a amuzării intelectuale a publicului cititor. Mă bucur deci că am regăsit cartea lui Alexandru Muşina în câteva topuri ale celor mai bune cărţi româneşti din 2012 – e cu siguranţă ceva diferit şi, în câteva privinţe, mai bun decât multe alte cărţi româneşti citite recent.
