James Patterson –
Traducere de Cristina-Teodora Brait/ Lingua Connexion
Editura RAO, Bucureşti, 2012
343 pagini
James Patterson e numele unei industrii. Ar trebui să poarte alături simbolul mărcii înregistrate. Scrie anual – singur, dar mai ales în echipă – peste zece thrillere şi înregistrează venituri exorbitante, unii ar putea spune chiar „neruşinate”. Are în derulare o mulţime de serii îndrăgite de vilegiaturiştii şi călătorii cu avionul de toate vârstele Ai putea spune, văzând toate acestea, că omul are un al şaselea simţ atunci când vine vorba de gusturile cititorilor.
Curiozitatea m-a împins, aşadar, spre acest roman, Detectivul Alex Cross, ecranizat în 2012 şi apărut de curând în traducere românească. L-am ales taman pe acesta întrucât Patterson, judecând după informaţiile de pe copertă, cel puţin, l-a scris singur. La ce concluzii am ajuns? Să le luăm pe rând, şcolăreşte, americăneşte.
1. Subiectul. Destul de clişeistic – un detectiv de poliţie care duce o viaţă de vis alături de soţia şi copiii săi e lovit de soartă tocmai când se aşteaptă mai puţin. Scumpa lui soaţă este ucisă. Ca urmare, detectivul Alex Cross iese din forţele de poliţie şi se reprofilează ca psihoterapeut. Dar credeţi că aşa uşor se rezolvă problema? Nicidecum. Cazul la care lucra atunci când soţia i-a fost ucisă se redeschide, făcându-l pe Alex să creadă/spere că acum va avea ocazia, din nou, de a da de numele asasinului. Şi dă. Nimic foarte spectaculos, totul destul de hollywoodian – de unde şi succesul ecranizării.
2. Stilul. Hollywoodian şi el. Cinematografic de-a dreptul. Capitole scurte, de două-trei pagini, cât nişte secvenţe de film. Mişcare continuă, feed-back-uri multiple. Un veritabil montaj cinescopic. Carte destinată celor care citesc pe apucate, oferindu-le ocazia să întrerupă lectura în orice moment fără regret majore.
3. Personajele. Schematice, cum era de aşteptat. Psihologic trasate din tuşe grăbite, între două verbe şi trei adverbe. Gânduri transcrise la repezeală, flash-back-uri introduse la ţanc.
Cu toate acestea – nu sună prea atractiv până acum, nu? – cu toate acestea, zic, romanul chiar funcţionează. Deşi te-ai aştepta să ai impresia că parcurgi un simplu scenariu, lectura curge lin, fluent, plăcut. Până şi povestea, aşa fumată cum este, te tine în tensiune. Iar persoana detestabilă a Măcelarului, nemesisul lui Alex Cross, este înfricoşătoare ca un Jack Spintecătorul al vremurilor noastre.
În concluzie, cu acest roman, James Patterson m-a captivat. Cu siguranţă voi mai citi cărţi scrise sau doar năşite de el – dar nu foarte curând. Cred că una, cel mult două cărţi de Patterson pe an sunt arhisuficiente. La fel procedez, în zona horrorului, cu John Saul. Şi toată lumea e fericită.
