Reeditarea ca înnobilare

Radu Ţuculescu — Pivniţa
Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014

 

Radu Ţuculescu îşi reeditează o nouă carte. Dacă romanul Ora păianjenului, produs de Galaxia Gutenberg, în 2006, e prima astfel de întreprindere de gen (prima apariţie, la Editura Albatros, în orwellianul an 1984, la nivel calitativ mult inferior celei de-a doua), acum avem de-a face cu o quasiclonare doar textuală a uneia din cărţile scrise şi publicate după 90. Atunci, sub titlul Cuptorul cu microunde, acum, sub titlul mai adecvat, Pivniţa. Subtitlul, emblematic şi exact, e acelaşi: Romanul unui bloc în 10 secvenţe horror. Editura producătoare: eLiteratura. Ca ţinută, şi această a doua apariţie e superioară primeia, dar în mai mica măsură. Nu ne vom referi aici la eventuale alte reeditări. Plusul adus se rezumă aproape la copertă, datorată lui Leo Orman, dar pe baza propunerii autorului, de a fi construită în jurul tabloului Construirea turnului Babel (1563, detaliu), de Pietere Breugel cel Bătrân. Ceea ce dă cheia lecturii. Ciudat, copertarul e singurul nume, afară de cel inerent al autorului, în pagina tehnică a cărţii. Nu tu redactor de carte – deşi acesta există şi, din câte ştim, a cumulat şi funcţiile de tehnoredactor şi de corector. În fine… Poate Editura se va perfecţiona în timp. Oricum, această carte e o reuşită profesională, fără să fi rupt inima târgului. Suum cuique

Primo: textul e perfect integrat stilistic, tematic, estetic şi chiar social operei destul de masive a lui Radu Ţuculescu (peste 20 cărţi, dacă nu mă înşel). Secundo: abordarea horror are, malgré lui, o conotaţie plină de humor: scriitorul Răzvan Ţuculescu, aparţinând generaţiei următoare, e consacrat ca autor horror.

Dar să venim la cestiune. Nu neapărat condiţia grafică e responsabilă de accentuarea impresiei de întreg a ansamblului celor 10 nuvele. Nu e vorba numai de amănuntul formal că spaţiul şi timpul acţiunii tuturor e comun. Un bloc, la începutul anilor 90. Lume descrisa şi sugerată impecabil, realist, totuşi cumva multiform. Simultan pe mai multe planuri.

Subgenul horror e cea mai potrivită alegere a scriitorului, oricum un maestru al grotescului, concret sau/şi imaginar. Nici o altă formulă literară n-ar fi mai potrivită pentru a reda atmosfera acelor ani. Substanţa socială şi umană avea elemente de horror grotesc per se. O abordare realistă ar fi funcţionat, un accent naturalist ar fi dus la ratare. Dar formula horror joacă cumva rolul unei lupe. Care măreşte, dacă obiectul e în focar. Dar care şi deformează, uneori grotesc, imaginea obiectului privit. Acest efect optic e un semnificativ argument pentru intuiţia artistică a consacratului autor, care, ca muzician la bază, habar n-are de optică.

Înainte de a trece în revistă cele 10 nuvele, ar mai fi două observaţii generale: primo, textul e perfect integrat stilistic, tematic, estetic şi chiar social operei destul de masive a lui Radu Ţuculescu (peste 20 cărţi, dacă nu mă înşel); în toate dimensiunile acesteia, poate, cu o singură excepţie, prea indirectă totuşi, celei muzicale; secundo, abordarea horror are, malgré lui, o conotaţie plină de humor: scriitorul Răzvan Ţuculescu, aparţinând generaţiei următoare, e consacrat ca autor horror.

Prima pagină e juisantă, încă din titlu. Care trimite, transparent, subţire şi ironic, la Ultima oră, a lui Sebastian. Profesiunea jurnalistică a personajului narator e transparentă, personajul şefului nu-i mai mult decât un punct de reper, nici măcar punctual de sprijin cerut de Arhimede. Deşi prozaică, piesa are o structură subsidiar dramatică, relaţia dintre jurnalistul narator şi postulantul ofertant de material având o natură conflictuală ascunsă. Acestuia din urmă i se lipeşte pe frunte o etichetă caragialescă (Mitică), iar vocea sa piţigăiată îl înrudeşte cu alte personaje ale autorului, care vorbesc cu glas ascuţit. Deznodământul, preparat cu grijă, conferă o doză vag identitară naratorului, prin angoasa perenă a producătorului de manuscrise care… nu pot să ardă.

Corp şi suflet apelează la procedeul temeinic folosit în literatură al transferului de identitate. Prilej de etalare a cunoaşterii lumii interlope, cu jargonul şi mizeria ei. Dacă ar fi doar atât, n-ar fi mai nimic. Am putea găsi conotaţii ascunse? Căci din capul locului fost-am momiţi a le căuta. Să ne înţelegem. O mostră autentică de artă, aici literară, se identifică prin mulţimea posibilităţilor de receptare coerente, pe diferite planuri. La o bună parte din ele artistul negândindu-se, dar ele aflându-se acolo. In nuce. Din perspectiva asta, îmi iau libertatea de a vedea în antinomia celor două personaje între care identitatea (numită suflet) e transmigrată altă angoasă a creatorului: sofisticata autointerogaţie: de unde izvorăşte mesajul meu artistic? Din sufletul presupus nemuritor sau din realitatea trivială? Ajunşi aici, descoperim cu stupoare că existenţa socială a rafinatului avocat şi a micului şobolan şmenar sunt, la urma urmei, interşanjabile esenţial. Piesei i s-ar potrivi ca emblem titlul (ecranizat) al lui Kundera: The Unbearable Lightness of Being.

Cuptorul cu microunde e, poate, cea mai impersonală piesă. Nu doar legată prin apartamentul din acelaşi bloc, ci, mai ales, ca instantaneu social postdecembrist, apare ca o formă canonică horror. Care sugerează, prin terifiantul final, totuşi, previzibil tocmai năuceala bietului român în faţa tehnologiei de import.

Avocatul din Visul e, deloc paradoxal, produsul metisajului miciurinian dintre cele două existenţe simetrice care-şi transferau falsul suflet din a doua nuvelă. Goliciunea interioară i-a fost transmisă genetic, de la ambii părinţi. Ceea ce iarăşi argumentează intuiţia autorului: căci odată descoperită filiaţia, nu putem să nu observăm că efectul ereditar e indiferent dacă această cumplită goliciune e generată de o genă dominant sau de un una recesivă. Intuiţie artistică, deoarece nu-l putem suspecta pe autor că are habar nici de genetică. Piesa are şi ea un substrat dramatic, rezultând atât din micile, dar logicele surprize ale acţiunii, cât şi din implacabila antinomie dintre personaje. Soţia e nu numai diafană ca fiinţă civilă, ci e terifiantă şi ca fantomă. Cartezian. Ideea monstrului ascuns în noi, frecvent utilizată, mai ales în subgenul SciFi, a fost ridicată la rang de virtute într-un film vechi de peste jumătate de secol: Planeta interzisă.

Răzbunarea trimite nu la Gargantua, ci, deloc surprinzător, la Spuma zilelor. Mult, mult simplificată, faţă de capodopera lui Boris Vian, alege un singur lucru care conspiră agresiv asupra plăpândului om, marcat de un păcat congenital. Efectul e, firesc, mai brutal decât la moartea în urma nufărului din plămân. Dar perfect articulat.

Cum procedeul conspiraţiei lucrurilor se repetă, mai amplu, în Noli-me-tangere, deliberarea autorului pare lipsită de echivoc. Acum conspiră însuşi organismul blocului tutelar. Aici e cheia de boltă a evantaiului de semnificaţii a întregului roman modular.

Trăim într-o fotografie valorifică, în textura textuală, experienţa decembristă colectivă, cu gadget personal inclus. Prin povestire circulă fantomatic figurile arhetipale ale acelor aiuritoare zile. Am citit cel puţin două romane bazate pe momentul decembrie 89*, scrise de doi talentaţi matematicieni, încât are sens întrebarea dacă această simbolică piesă ar putea fi dezvoltată ca roman. Cred că răspunsul e negativ, pentru ce avea de spus dimensionarea e precis determinată.

Personajul din Osul de peşte nu-i decât o versiune rezumativă a celui din Vă voi săpa pân’ la sfârşitul vieţii, sau Iubiţi-mă, chiar dacă put, din antologia de proză Repetiţie fără orchestra, a lui Horia Gârbea, editată de Mircea Petean, la Limes, cu 10 ani în urmă. La rândul său, Acela, fiind o ramură colaterală, dezvoltată în acelaşi spirit grotesc, a lui Miş Dron, personaj romanesc generic al lui Radu Ţuculescu, cu multe versiuni, inclusiv în teatru. Rostul lui aici e dublu: pe de o parte prismatic, oferind perspectiva complementară a destinului lui Apostol din nuvela precedentă (în manieră Rashomon, dacă nu chiar Citizen Kane, iarăşi simplificată la extrem).

Miniatura În lift joacă rolul contrapunctului ce redă, fie şi infinitezimal, dimensiunea muzicală a prozei lui Ţuculescu.

Pivniţa adună la olaltă firele prin care poveştile sunt legate. Având, fireşte, autonomie şi identitate literară, dar jucând, discret ironic, rolul ultimului spectacol al iluzionistului, cel mai savuros, mai picant, mai spectacular, cel în care-şi devoalează trucurile. Spectacol marcat, generic, de o evidentă autoironie. Care autoironie e şi aici prezentă. Surprinzător. Căci personajul vânătorului de sunete nu-i decât dedublarea rafinată a naratorului, trimiţând la condiţia de muzician a autorului. Aici, cu conotaţia de dirijor chisnovatic al propriilor spectacole de iluzionism literar.

Una peste alta, o carte a cărei calitate creşte în timp. Precum vinul. Editura producătoare jucând, malgré soi, rolul de pritoc.

*

*Veghea naţiunii naşte îngeri, Delia Oprea, Editura LiteNet.ro (ediţie digitală), 2001, Noaptea în care cineva a murit pentru tine, Bogdan Suceavă, Editia Polirom, Iaşi, 2011     

Despre Radu Ilarion MUNTEANU

Radu Ilarion MUNTEANU a scris 2 articole în Revista de suspans.

Radu-Ilarion Munteanu (n. 10 iunie 1946, Vulcan) este un prozator, eseist, poet, autor de cronică de film, de teatru şi de carte, reportaje culturale, articole de opinie şi de ştiință popularizată, în periodice tipărite, online și pe blogul personal, şi fizician român contemporan. Redactor la portalul cultural LiterNet.ro. VOLUME PUBLICATE: Nisip peste bordul nacelei, versiune selectată, asumată ca unic autor, a primului volum, Ed. LiterNet.ro, 2003, prefață Horia Gârbea;Fals tratat de alchimie onirică, proză scurtă, Ed. EIKON, Cluj, 2005, prefață Horia Gârbea;Călătorul de serviciu, jurnal, Ed. Semne & Ed. MNLR, Buc. 2008, prefață Daniel Cristea-Enache;Despre prietenie, despre bătrânețe, jurnal, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2008, prefață Radu Sergiu Ruba;Osmoze, proză scurtă, Ed. Limes, Cluj, 2008, prefață Liviu Antonesei; Trompetistul care semăna cu Melchiade, proză scurtă, Ed. Limes, Cluj, 2010, prefață Ioan Pavel Azap;Finalul cel mai dificil, supraviețuirea, eseuri de cinematecă, Ed. Vremea, Buc., 2011;Mai există bizoni. Şi cei care-i văzură, triptic, poeme parodiate şi ilustrate grafic; coautori: Radu-Ilarion Munteanu, Lucian Perţa, Liviu Ovidiu Penea.Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, Ascociatia Scriitorilor, Bucuresti, sectia proza, din iune 2009.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *