Unele filme impresionează prin interpretarea actorilor. În altele, recunoşti imediat ideea genială a regizorului sau a scenaristului. Altele şochează prin efectele speciale. Cele mai rare sunt acelea în care îţi place totul. Există şi categoria celor din care nu-ţi place mai nimic, iar la final, dacă ai rezistat până la el, te întrebi, mofluz sau nervos, „şi ce dacă?”.
Urmărind Transcendence, pseudosuccesul cinematografic din 2014, rămâi cu dezamăgirea că se putea mult mai bine. Nu i se poate aplica nici măcar zicerea cu „de gustibus…”. O spun cu tristeţe, în primul rând din motive de distribuţie, cuvânt care, în cazul acestui film, rimează perfect cu prostituţie. Şi nu doar sub aspect fonetic. E vorba de prostituţia de casting (termen prezent în DEX şi DOOM2, spre confirmarea unui alt gen de prostituţie, care proliferează pe la noi, şi anume cea lingvistică). Da, casting înseamnă selectarea distribuţiei, dar e greu de înţeles de ce actorii, mai ales cei consacraţi, nu sunt în stare să-şi calce pe interese şi să refuze să joace în filme care poartă semnul damnării de la bun început. De ce a trebuit Jack Nicholson să facă pe vârcolacul în Wolf (1994), în loc să rămână Poştaşul care sună întotdeauna de două ori sau superbul Daryl van Horne? Istoria nu va consemna, în ultimă instanţă, nici conturile îngrăşate, nici prieteniile, nici concesiile, ci rolurile. Pentru că rolul e instrumentul prin care un actor transcende, depăşindu-şi condiţia de simplu jucător pe platoul de filmare.
Transcendence, aşadar. Cu Johnny Depp, Rebecca Hall, Morgan Freeman. Filmul de debut regizoral al lui Wally Pfister, directorul de imagine la Inception, cunoscut până acum în special pentru colaborarea cu Cristopher Nolan. Frânturi de conţinut: omul de ştiinţă Will Caster şi echipa sa lucrează la crearea unui calculator capabil să reacţioneze pe baza simţurilor. După ce Will Caster e omorât de un grup de adepţi ai luddismului, soţia sa îi „încarcă” conştiinţa în calculatorul cuantic la care a lucrat până atunci echipa lui. Odată transferată în calculator, conştiinţa lui Will cere să fie legată la internet. De acolo, din măruntaiele cibernetice, începe să construiască un spaţiu al utopiei tehnologice, aspirând la singularitate, la „transcedenţă”, la momentul în care inteligenţa artificială o va depăşi pe cea a omului, generând schimbări radicale şi, probabil, ireversibile, în natura umană. Dincolo de acest moment, anticipează oamenii de ştiinţă, civilizaţia şi relaţiile umane nu vor mai putea rămâne aşa cum sunt astăzi. Interesant. Neliniştitor?
Imediat ce-ţi dai seama unde bate filmul care e alcătuit, din păcate, din formule vizuale şi ideatice bine banalizate, acesta nefiind, iarăşi din păcate, singurul lui cusur, încep să te asalteze analogiile cu producţii similare, cinematografice, dar şi literare. Şi le laşi să te asalteze, pentru că filmul, în pofida distribuţiei, trenează şi, de la un moment dat, prea devreme, plictiseşte. Aşa că ai timp să-ţi aminteşti, spre exemplu, de romanul science-fiction al canadianului J.B. Sawyer, Terminal Experiment (1995, apărut la Editura Nemira în 2008, sub titlul Alegerea lui Hobson), în care savantul Peter Hobson creează în computer trei clone ale creierului său: Spirit, viaţa de după moarte sau nemurirea spirituală, Ambrotos, nemurirea fizică şi Control, o simulare martor. Din clipa în care simulările lui Hobson se lansează pe internet, romanul se salvează la timp de ridicol şi bate la uşa progresului tehnologic verosimil, pe care n-a reuşit s-o deschidă la început, când eroul a pretins că a descoperit „unda sufletului”.
Transcendence înaintează anevoie, aşa că mergi mai departe cu analogiile. În Her, minunea mult premiată a anului 2013, sistemele de operare ajung la un nivel de „upgrade” în care nu mai au nevoie de materie ca să se manifeste – iată punctul ştiinţific de intersecţie cu Transcendence. Asemănarea lor se opreşte însă aici. Samantha, sistemul de operare cu care se întreţine singuraticul Theodore Twombly, îl părăseşte, ca soţia lui, şi „fuge” cu alte sisteme, ca să descopere stadii existenţiale superioare celor omeneşti. În altă ordine de idei, Her, care e un film static, însă nu se poate spune că trenează, are avantajul filmului de atmosferă. Deşi consider că, în rolul lui Theodore Twombly, Joaquin Phoenix are mai degrabă alură de muncitor decât de intelectual care compune scrisori sentimentale pentru cei incapabili s-o facă ei înşişi, acesta rămâne un punct de vedere strict personal, al cuiva care îl preferă pe Joaquin Phoenix cel din Signs, alături de Mel Gibson, sau din Gladiator, alături de Russell Crowe, şi îl acceptă mai puţin sub o înfăţişare asemănătoare cu a unui blue-collar worker, alături de… electronica Samantha. E vorba de privire, la urma urmei. Ochii lui Merrill Hess din Signs şi ai lui Commodus din Gladiator privesc mult mai departe decât ai lui Theodore Twombly. Şi nu neapărat pentru că aşa a vrut regizorul sau scenaristul sau directorul de imagine.
Revenind la Transcendence, trebuie recunoscut că Johnny Depp nu prea are ce interpreta, ascuns cum e în burdihanul calculatorului cuantic. Iar Rebecca Hall nu impresionează, nici ea, cu nimic. Distribuţia nu face un film. Nici ideea singură că, odată „urcat” în virtual, ai libertatea să faci năzbâtii cu consecinţe în real, imposibil de anticipat, pentru că, spun promotorii singularităţii tehnologice, nu avem de unde şti ce se va întâmpla cu omul odată ce inteligenţa artificială va „transcende”. Putem face presupuneri, însă nu fără o teamă proporţională cu nivelul şi specificul cunoştinţelor noastre. În sensul acesta, Transcendence prefigurează şi avertizează. Atât. În rest, avem o interpretare ştearsă şi prea mult previzibil. Actorii îşi pierd strălucirea câştigată cu roluri mult mai potrivite pentru ei, care i-au consacrat. Mă gândesc aici în primul rând la Morgan Freeman (şi la The Bucket List, că tot l-am pomenit la început pe Jack Nicholson) şi numai după aceea la Johnny Depp, căruia rolurile de savant i se potrivesc ca o şosetă pe figură. E mult mai veridic ca scriitor, în Secret Window. Iar ca pirat e perfect. Dacă aş fi fost vrăitoarea cea rea, l-aş fi blestemat să rămână aşa.
Aşadar, nu pentru Transcendence. Aştept, totuşi, debordând de optimism, filmele viitoare cu Depp şi Freeman, mai serioase şi mai inteligent concepute, care să nu ne facă morală, ci să ne sperie, ca pe nişte adevăraţi consumatori de groază şi suspans ce suntem.
Transcendence (SUA, 2014) R: Wally Pfister; S: Jack Paglen; Cu: Johnny Depp, Rebecca Hall, Morgan Freeman
