Traducere de Carmen Ion
Editura Leda, Colecţia Thriller, Bucureşti, 2012
608 pp.
Scoţia are o foarte bogată tradiţie în materie de literatură poliţistă/crime fiction. Amintesc doar câteva nume sonore. Primul, Maestrul însuşi: Sir Arthur Conan Doyle – născut în capitala Edinburgh. Apoi: Philip Kerr, Stuart McBride, Alexander McCall Smith şi Val McDermit. Iar aceştia sunt doar cei cu care publicul român a avut ocazia să se întâlnească. Lista contemporanilor începe însă obligatoriu cu Ian Rankin.
Autorul care, în cărţile sale, a făcut din Edinburgh un personaj la fel de misterios ca fictivul său inspector John Rebus, are un palmares de invidiat.
A debutat în 1986 cu romanul The Flood (Potopul), care nu i-a adus totuşi succesul aşteptat. Era vorba despre un roman mainstream. Cum tot mainstream a considerat Rankin că scrie şi când a venit pe piaţă, un an mai târziu, cu Knots and Crosses, un roman tributar lecturilor sale universitare, în trena unor Robert Louis Stevenson ori chiar Muriel Spark. Mare i-a fost surpriza, însă, când povestea tânărului sergent detectiv John Rebus a atras atenţia cititorilor avizi de mistere, care l-au revendicat pe autor, socotindu-l mai apropiat de genul Tartan Noir, specific spaţiului literar scoţian, decât de vreo altă filiaţie artistică. Iar când a apărut continuarea tribulaţiilor lui Rebus, Hide and Seek (1991), Ian Rankin n-a mai avut de ales şi şi-a asumat rolul de scriitor de crime fiction.
De atunci, efortul său creator s-a concentrat în principal pe această serie. În 2007 a apărut cel de-al 17 volum, Exit Music, în care Rebus atinge vârsta pensionării, iar de curând „a venit pe lume” volumul nr. 18, Standing in Another Man’s Grave.
Ca să înţelegem dimensiunea fenomenului Rebus mai trebuie spus că primele zece cărţi ale seriei au fost deja ecranizate pentru televiziune, de-a lungul a 5 serii, că autorul a fost recompensat cu premii numeroase şi dintre cele mai prestigioase, că atunci când Anthony Bourdain a ajuns în Edinburgh cu emisiunea sa No Reservations l-a avut ca ghid pe Rankin însuşi (la fel cum în Portland l-a avut alături pe Chuck Palahniuk)…
Înfăţişarea lui John Rebus nu ne este niciodată descrisă bine, ştim doar că are ochi verzi şi păr castaniu. Duce o viaţă dezordonată, a fost căsătorit, dar a divorţat destul de devreme, rareori se îngrijeşte de felul cum se îmbracă. În primul roman are funcţia de detectiv sergent, pentru ca în al doilea să fi fost deja avansat la aceea de inspector. Vârsta pensionării îl găseşte tot inspector.
Apelul morţilor (The Naming of the Dead, în original) este al 16 volum din serie şi tratează în subsidiar chestiunea despărţirilor definitive. De altminteri, cartea se deschide tocmai cu înmormântarea lui Michael, fratele lui Rebus. Pe tot parcursul poveştii, asupra inspectorului va pluti acest spectru. Periodic, el simte nevoia să reia în gând enumerarea celor dispăruţi în timpul anchetei.
În 2005, când se desfăşoară acţiunea, Edinburgh a găzduit reuniunea G8. Pe lângă forţele locale, în capitala Scoţiei sunt aduşi reprezentanţi ai tuturor structurilor de securitate britanice. Cu toate acestea, în timpul unui banchet, viaţa lui Ben Webster, important membru al Parlamentului preocupat de problema comerţului cu arme, îşi găseşte sfârşitul. Se presupune că ar fi vorba despre o sinucidere, fapt contestat însă de Rebus şi mai tânăra lui parteneră Siobhan. Dorindu-şi să nu fie tulburate apele, comandatul Steelforth, responsabil cu securitatea din partea SO12, face tot posibilul să le zădărnicească ancheta. În acelaşi timp, cei doi protagonişti se văd confruntaţi cu mai multe crime ce par a fi opera unui ucigaş în serie. Totul în timp ce Edinburgh-ul şi împrejurimile sunt asaltate de manifestanţi, de contestatari ai globalizării, de mulţimi venite la diverse concerte… Sigur că lucrurile se dovedesc a fi tot mai complicate, Siobhan trebuind să facă faţă deopotrivă responsabilităţii profesionale (ei îi este încredinţat cazul crimelor în serie, iar nu lui Rebus!) şi problemelor cauzate de propriii părinţi, veniţi să se amestece cu protestatarii cu inconştienţa unei iluzorii a doua tinereţi. De altfel, această preocupare din urmă se accentuează în cazul tinerei poliţiste când mama-i este trimisă la spital în urma încleştărilor cu forţele de ordine.
Ancheta înaintează greu, proza lui Ian Rankin curge serios, aşezat, sprijinindu-se pe personaje deja bine conturate, dar fără a le neglija şi pe cele noi, de care autorul se ocupă cu egală atenţie, suspiciunile se adâncesc, piedicile se înmulţesc, apar oferte de ajutor din partea cu nici nu te aştepţi (gangsterul local Cafferty, de pildă) şi, până la urmă, se face lumină şi, măcar pe plan exterior, se aşterne pacea. Morţii se cunosc, criminalul – aşijderea. Mai rămân doar apăsarea, tristeţea şi dorul după cei dispăruţi. Căci, oricât de des le-ai invoca numele, chipul sau memoria, golul rămâne.
Apelul morţilor s-a scris că este, până acum, cel mai bun roman din serie, că autorul a reuşit asta fiindcă nu l-a grăbit, ci i-a dat toată atenţia, lăsându-l să crească şi să se dezvolte în acele părţi care contează. Chiar aşa este. La cele 600 de pagini ale sale, nicio clipă nu ai impresia că un pasaj e inutil, că un personaj este în plus. Rankin a împuşcat francul, iar ediţia românească, beneficiind de-o traducere bună, ajutată de suficiente şi adesea necesare note explicativ de subsol, contribuie la apropierea cititorilor de opera unui autor cu care ne vom mai întâlni cât de curând.
Rebus îşi pierduse familia şi prietenii neglijându-i în favoarea cadavrelor, ticăloşilor, ucigaşilor şi hoţilor mărunţi, violatorilor, escrocilor, interlopilor şi rasiştilor. Când ieşea să bea un pahar, o făcea singur, stând liniştit la tejghea, cu faţa spre oglinzi. Nu avea hobby-uri, nu făcea sport, nu-şi lua niciodată concediu. Atunci când îşi lua liber o săptămână sau două, îl puteai găsi de obicei la barul Oxford, într-un colţ, prefăcându-se că citeşte ziarul sau uitându-se la emisiunile de la televizor.
Ian Rankin ― Apelul morţilor
Ce vrei sa spui ca ne vom mai intalni cu el? Mai apare ceva in romana?
Dap. :)