Am trecut, de curând, printr-o experienţă de lectură nepremeditată, însă neaşteptat de interesantă. Pornind, într-o duminică dimineaţă, cu sacoşa după de-ale gurii, m-am oprit la hypermarketul din vecinătate. M-am înscris urgent în competiţia de „rafting” – incredibil cât de multă lume asaltează, cu burta goală şi priviri mai degrabă ignorante, rafturile magazinelor în anoste şi banale / dimineţi duminicale, când poftele omului se trezesc mult mai aprige decât în timpul săptămânii. Încercând să ocolesc cozi de ceapă, rădăcinoase evadate din lăzi şi diverse legume cântătoare, m-am pomenit în faţa unui cărucior pântecos, plasat lângă sectorul de lenjerie feminină, vecin cu articolele de menaj (n-am înţeles strategia de marketing). Căruciorul în cauză conţinea cărţi, multe şi aranjate frumos. Le-am luat la rând, erau mai multe exemplare din doar câteva titluri apărute la editura Trei.
Aşa se face că am cumpărat, la un preţ minunat pentru mine, dar dezavantajos şi chiar dezonorant pentru cărţi, trei romane poliţiste din peisajul nordic al lumii, toate apărute la noi în anul 2011: Oraşul borcanelor, de Arnaldur Indridason (Islanda), Piază rea, de Camilla Läckberg (Suedia) şi Al patrulea…, de Kjell Ola Dahl (Norvegia).
Arnaldur Indridason – Oraşul borcanelor
Traducere de Monica Vlad
Editura Trei, București, 2011
256 pagini
Recunosc că nu mi-au spus nimic numele celor trei autori, aşa că am început să citesc în ordinea în care aşezasem cărţile pe masă. Cel dintâi a fost romanul lui Arnaldur. Îmi permit să-l tutuiesc pentru că, din nota premergătoare Oraşului borcanelor, am aflat că islandezii îşi spun unul altuia întotdeauna pe numele mic, indiferent de vârstă, funcţie, poziţie socială etc. O perioadă, l-am încurcat pe Arnaldur – autorul cu Erlendur – personajul-detectiv prezent în majoritatea cărţilor scrise de Arnaldur. Câteva zile la rând, nu mi-au ieşit din cap numele celor doi. Iluminarea a venit pe nesimţite, odată cu constatarea că citesc un roman bine gândit, cu o structură nu liniară, dar nici greu de urmărit, cu informaţiile esenţiale prezentate gradual. Spre deosebire de romanele Agathei Christie, să zicem, când criminalul se ascunde în cercul personajelor cu care faci cunoştinţă de la începutul lecturii, la Arnaldur trăieşti tot timpul cu impresia că, folosindu-te de datele frumos enunţate ale problemei, o poţi rezolva şi singur, adică poţi depista singur criminalul, iar finalul nu va face decât să-ţi confirme ipotezele. Dar să ştiţi că e doar o impresie, pentru că pânza se lărgeşte, elementele nou apărute complică, lămuresc, completează şi trimit – toate în acelaşi timp – la personaje şi evenimente din trecut care se lasă ghicite şi apar numai dacă şi când e neapărat nevoie de ele.
O tehnică admirabilă, un roman plăcut. Păcat că e greu de clişee, începând cu Erlendur şi continuând cu subordonaţii săi. Erlendur e un detectiv de modă veche, blazat, scârbit, morocănos ca Maigret (sau ca enervantul de Jean Gabin) obosit şi bolnav şi, bineînţeles, nu vrea să meargă la doctor. Nici engleză nu prea ştie. E divorţat şi are doi copii defecţi, mai ales fata (băiatul apare doar menţionat) care se mută la el şi începe să-i facă ordine prin casă şi prin gânduri, cu gând să-i schimbe viaţa. Asta după ce, venind la el buimăcită de droguri şi gravidă, îl întâmpină cu întrebarea „ce mai faci, sulă?”
La minusuri aş mai adăuga modul abrupt în care se termină unele capitole, cu fraze menite să-ţi taie răsuflarea, însă la fel de ridicole ca echivalentele lor, adică scenelor de suspans de la finalul episoadelor poliţiste, când vezi o mână cu un pistol îndreptat spre cel mai îndrăgit personaj.
Camilla Läckberg – Piază rea
Traducere de Simona Ţenţea
Editura Trei, București, 2011
368 pagini
Dacă e să iau drept criteriu de apreciere a celor trei romane nordice bunul meu plac, atunci Piază rea nu mi-a plăcut deloc. S-a nimerit să fie şi cea mai groasă din cele trei cărţi pe care le-am cumpărat. La pagina 12, aflăm că „întreaga ţară va sta în faţa televizoarelor pentru a urmări Fucking Tanum”, graţie publicităţii generate de „Fucking Töreboda”. Sigur, ghicim că e vorba de două oraşe, ştim şi ce se petrece în aşa-zisele reality show-uri, dar numele emisiunii e delicios. S-ar fi cerut nişte explicaţii în limba română… Că tot sunt multe note de subsol, mai ales în prima parte a romanului, în care deranjează şi aglomeraţia de personaje. Sunt vârâte cu de-a sila în acţiune şi o îngreunează. Numele lor înrăutăţeşte situaţia, nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu ele, ci pentru că nu suntem obişnuiţi cu sonoritatea lor. Arnaldur, Erlendur şi Sigurdur din romanul anterior mi-au stârnit zâmbete, însă faptul că în primele pagini din Piază rea avem o Anna, o Hanna şi o Anika m-a buimăcit. În plus, majoritatea personajelor din acest roman sunt proaste. Marele prost al cărţii e însuşi şeful secţiei de poliţie.
Autoarea e obsedată de accidente de maşină. Cum apare un mister, gata şi accidentul de maşină. Se pomenesc personaje fără rol în acţiune, despre care nu ştim dacă au murit sau nu, aşa că rămânem cu ochii în soare şi nemulţumirea în suflet.
Mă întreb dacă autoarea, numită – nejustificat, după mine – Agatha Christie a Suediei, îşi dă seama de aceste aspecte negative ale scrierii ei (aş fi spus scrierilor ei, dar nu am de gând să mai citesc nimic de ea). E prolifică, dar nu şi rafinată. Concepe un puzzle în care obţii o imagine, dar nu cea corectă. Fragmentele cu litere cursive de la începutul unor capitole par scrise de nişte fiinţe embrionare. Sunt incestuoase, enervante şi… inutile. Nu ajută cu nimic poveştii, nu ajută nici cititorului harnic care vrea să descopere singurel mâna ucigaşă. Nu se susţin, sunt „vârâte” numai ca să existe şi altceva în carte, pe lângă acţiune şi dialoguri. Apropo de dialoguri, n-am întâlnit demult unele mai penibile şi mai artificiale, mai ales când discută cucoanele între ele. Şi nici finaluri mai trase de păr nu mi-a fost dat demult să aflu.
Poate că la impresia negativă contribuie şi tonul cam bătrânesc al traducerii, spart de termeni greşit folosiţi: „să aplice pentru un post”, în loc de „să solicite un post”. Nu ştiu care va fi soarta verbului „a aplica” în limba română, dar sper să nu se consacre sensul lui greşit, furat din engleză. Alt exemplu: cópii, în loc de exemplare. O carte apare într-un anumit număr de exemplare, nu de cópii.
Singurul lucru verosimil în acest roman alcătuit din cioburi, şi acestea de origini diverse, e fauna care populează reality show-urile: rataţi, faliţi, homosexuali, bolnavi psihic – şi pe ei îi urmăreşte o ţară întreagă… Vă sună cunoscut?
Kjell Ola Dahl – Al patrulea…
Traducere de Maria Melania Goja
Editura Trei, București, 2011
304 pagini
Al patrulea… e un roman de o scriitură excelentă. Cu personaje vii, care gândesc. Cu poliţişti care trag la măsea, dar o mai încasează peste nas, şi cu criminali deştepţi. Dahl impresionează, e un scriitor cerebral. Fără sirop, fără lacrimi, deşi cu sentiment. Firul psihologic e intrinsec textului. Scoţi un rând şi se destramă pânza. Analiza psihologică ocupă exact spaţiul care trebuie, nu te adoarme, nu te tulbură, nu te obligă să sari peste paragrafe.
Detectivul Frank Frølich e din neamul lui Philip Marlowe (Raymond Chandler) şi al lui Stephen Louis Carella (Ed McBain) – parantezele sunt pentru cititorii fragezi. Îmi era dor de un astfel de personaj. Îţi vine să-l iei acasă.
Nu trebuie spus mai mult despre Al patrulea… Ar fi un sacrilegiu, romanul vorbeşte de la sine. Unii vor spune că finalul e puţin previzibil – şi le dau dreptate. Nu vom avea o revelaţie, deznodământul nu vine cu ţipete – aha, am ghicit eu cine era criminalul! – pentru că nu e necesar. Lucrurile se încheie de la sine, în nota calmă şi lucidă care traversează toată povestea.
Totuşi, veşnic cârcotaşă, am o obiecţie şi de data asta: mare păcat că traducerea, foarte bună, are, în deschidere, o perlă repetată, dintre cele care mă amuză pe mine cel mai mult: „Fu tras un foc”, iar peste câteva rânduri „mai fu tras un foc”. Yoy, cât foc!
*
Toţi cei trei autori nordici scriu mult. Dahl are anul şi romanul, mai ales după 2000. Läckberg (din păcate!), la fel, iar Erlendur a lu’ Arnaldur apare în zece sau unsprezece cărţi. De ce am considerat că romanele lor au reprezentat pentru mine o experienţă benefică? Pentru că mi-am format o imagine a peisajului policier nordic care îmi lipsea din geografia personală. Pentru că atmosfera din ele e mereu ploioasă şi friguroasă, iar psihicul personajelor se mulează perfect pe ea.
Colecţia „Fiction Connection” de la Editura Trei oferă multe romane poliţiste. Sunt lecturi uşoare, dar nu neapărat facile. Intenţionez să citesc cât mai multe din ele, presărate printre alte lecturi. O vorbă de laudă merită şi copertele de bun gust ale cărţilor. Bravos, Editura Trei!
Din nefericire, dupa primele 3 carti, excelente, Camilla Lackberg a coborat puternic stacheta. Am citit si cartea a 5-a din serie si am zis sa o incerc, in engleza si pe a 6-a, poate isi revine. Din nefericire, nu prea, am abandonat-o la jumatate.
La Indridasson nu imi place ca nu prea sunt cazuri noi, ci din trecut, dar imi plac probmele cu fii-sa, e o drama buna acolo.
K.O. Dahl nu a fost rau nici el.
Daca tot vreti sa cititi din colectia asta va recomand autorii Fred Vargas (seria Adamsberg), Simon Beckett (momentan doar Chimia mortii), Lars Kepler si Pierre Lemaitre (Alex, un roman politist excelent). Am citit cam toata seria neagra de la Trei si cu autorii astia mi s-au parut cei mai buni si de viitor. Evident, de Stieg Larsson nu mai zic ca e prea cunoscut.
Multumesc pentru sugestii. Sigur voi reveni la colectia asta, poate nu atat de repede pe cat as vrea. Dar de Camilla Lackberg jur ca nu ma mai apropii:) Prefer sa cumpar autorii pe care mi i-ati recomandat.
De Camilla ati putea incerca unul dintre primele 3 romane, mi s-au parut incomparabil mai bune. Nu stiu de ce a scazut nivelul asa tare din al 4-lea incolo.