Sergiu Someşan – „Justiţiarul”
editura Vremea, 2016, 160 pagini
Pe Sergiu Someşan l-am mai citit ici-colo de-a lungul timpului, dar abia în ultima vreme am intrat mai serios în contact cu scrierile sale, prin intermediul povestirilor publicate în revistele online. Experienţa mânuirii cuvintelor, întinsă pe câteva decenii, m-a făcut să apreciez de fiecare dată textele sale din punct de vedere stilistic, precum şi în ceea ce priveşte ideile. Şi, deşi toate acestea s-au desfăşurat pe tărâmul SF-ului, am fost curios să-l testez şi în celelalte genuri abordate cu curaj de scriitor – în cazul de faţă cel poliţist.
Justiţiarul porneşte de la o premisă pe care mulţi s-ar putea s-o găsească extrem de atrăgătoare, în ciuda riscurilor implicate de recunoaşterea acestui fapt. John – pseudonimul unui român plecat peste hotare – revine în ţară pentru a-şi îndeplini promisiunea făcută unui prieten, a cărui nepoată fusese ucisă într-un cartier din Bucureşti. În timp ce-şi duce la îndeplinire misiunea, asistă la un accident de maşină tragic în care este implicat un politician. Acesta din urmă, vinovat, scapă basma curată.
Revoltat de acest fapt, John – al cărui nume fals este acum George Pruteanu – decide să ia soarta României în propriile mâini. El postează online un anunţ prin care aduce la cunoştinţă că doreşte să ducă la îndeplinire rezultatul referendumului prin care numărul parlamentarilor fusese stabilit la 300. În cazul în care aleşii actuali nu se reorganizează singuri pentru a ajunge la numărul solicitat, Pruteanu ameninţă că va organiza o ruletă cu ajutorul căreia va desemna, periodic, persoanele eliminate. Mai mult, sentinţa va fi dusă la îndeplinire de oricine doreşte – el, protagonistul, urmând a asigura doar onorariul, din conturile sale burduşite cu bani.
Iniţial, ameninţarea sa este considerată doar o glumă, asta până când sunt extrase primele două nume, iar respectivii parlamentari sunt ucişi. Abia atunci, poliţia şi SRI-ul intră cu adevărat în alertă şi încearcă să dea de urmele celui care orchestra întreaga acţiune. În paralel, aleşii îşi continuă jocul obişnuit, înlocuindu-i pe cei asasinaţi, spre furia lui Pruteanu, lucru ce duce la schimbarea regulilor ruletei şi accelerarea procesului de curăţare a Parlamentului.
Căpitanul Daniel Enescu, cel însărcinat să conducă operaţiunea de prindere a infractorului, se străduieşte să pună cap la cap iţele poveştii alături de o colegă – lucru ce duce la înfiriparea unei poveşti de dragoste – iar meticulozitatea cu care însearcă să dezlege tiparele gândirii lui Pruteanu sunt cât pe ce să-i devină fatale.
Trebuie să recunosc că ideea mi s-a părut genială şi am îmbrăţişat-o cu mare drag. Îmi asum asta, cu toate riscurile implicate. Şi mă aşteptam ca autorul să se joace tocmai cu acest sentiment vinovat al meu, al cititorului – bucuria că se face dreptate într-o societate bolnavă vs. faptul că, într-o lume civilizată, oricât de corectă ar fi dorinţa de dreptate, o crimă rămâne o crimă (iar un asasinat în masă e şi mai grav). Iniţial, autorul a reuşit asta, schimbând perspectiva de la Pruteanu la Enescu. Din păcate, ulterior s-a concentrat doar pe perspectiva autorităţilor care încearcă să soluţioneze cazul – ceea ce, implicit, a influenţat percepţia mea asupra acţiunii, determinând încadrarea ei în categoria „injustiţie”.
Un alt lucru pe care mi l-aş fi dorit de la roman ar fi fost să devină un thriller de câteva sute de pagini – o replică autohtonă a cărţilor lui John Grisham, cu un impact similar. Precum am spus, ideea era perfectă pentru asta. Pot înţelege raţiunile de piaţă care au determinat autorul să prefere o reţetă de sub 200 de pagini (în definitiv, e greu să vinzi în condiţii normale un autor român şi când cartea e ieftină, darămite dacă preţul o ia razna), dar tind să cred că e păcat ca o idee de asemenea anvergură să rămână incomplet exploatată. Nu de alta, dar îşi pierde forţa de impact şi riscă să lase cititorul dezamăgit pentru că „ar fi vrut mai mult”.
Dezvoltarea textului i-ar fi permis, cred eu, sondarea mai profundă a relaţiilor dintre personaje (inclusiv cele amoroase), acestea trecând de la stadiul unor descrieri auctoriale la cel al unor trăiri cu care cititorul să empatizeze. Mai mult, sunt de părere că rezolvarea finală aleasă de autor s-ar fi potrivit mai bine după câteva sute de pagini de tensiune, decât în cazul de faţă – unde dă impresia unei constatări uşor grăbite, necesare încheierii.
Justiţiarul m-a lăsat cu sentimente amestecate. Pe de o parte, premisele de la care porneşte au un potenţial uriaş, dovedind – dacă mai era nevoie – că rezervorul ideilor (bune ale) lui Sergiu Someşan este inepuizabil. Pe de altă parte, am rămas cu dorinţa şi speranţa că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, autorul se va apleca din nou asupra acestei cărţi şi o va dezvolta, permiţându-i să devină o adevărată capodoperă mystery & thriller.
poliția noastră nu prea are căpitani, din cîte știu eu… miliția avea. :)