F. Paul Wilson – The Keep
Berkley Books, 1982
406 pagini
Primă parte a unui ciclu de şase romane (Adversary Cycle), acest titlu publicat în 1981 pare cel puţin în prima sa parte o reinterpretare mai mult sau mai puţin inspirată a mitului Dracula. Nu că ar fi fost ceva rău în asta, vampirul este prin excelenţă adversarul carismatic şi sumbru ce poate fi folosit şi refolosit aparent la infinit. King a făcut-o admirabil în Salem’s Lot, Anne Rice cu ciclul său de romane este un alt exemplu „de manual”, Fred Saberhagen a scris şi el o serie de romane avându-l ca erou pe Dracula, prinţul damnat ajungând chiar să-l întâlnească pe nimeni altul decât pe diabolic de inteligentul Sherlock Holmes. Din fericire, Wilson a evitat ceea ce putea fi o capcană mult prea facilă şi a reuşit, în ciuda slăbiciunilor acestui titlu devenit un clasic al genului (şi ecranizat în 1983, genul de peliculă pe care este mai bine să o dăm uitării) şi pornind de la arhetipul vampirului, să construiască un personaj negativ cel puţin interesant, chiar dacă amintind prea adesea mai mult de un super-erou malefic din benzile desenate clasice. Molasar. Cunoscut mai mult sub numele de Rasalom. Păcat că nu este la fel de cunoscut ca mai sus-numitul voievod valah, reimaginat de Bram Stoker.
În aprilie 1941, o divizie Wehrmacht, condusă de ofiţerul de carieră Klaus Woermann (veteran al Marelui Război şi un opozant tăcut al naţional-socialismului), ocupă o veche fortăreaţă situată în imaginara Trecătoare Dinu, situată în apropierea zonei petrolifere Ploieşti. Fortăreaţa, veche de sute de ani şi totuşi surprinzător de bine întreţinută, este unul din acele puncte strategice găsite pe hartă de vreun general, locul unde nu se întâmplă nimic, un soi de Fort Bastiani. O misiune aici poate fi un sfârşit de carieră sau, de ce nu, un nou început. Departe de front, Woermann descoperă că străvechea construcţie este evitată de toţi cei din sătucul aflat la mică distanţă, considerată un loc al răului, şi nimeni, nici măcar cei mai curajoşi, nu ar rămâne în ea după căderea întunericului. Şi totuşi cineva, un misterios proprietar, plăteşte de generaţii întregi o echipă sau alta de meşteri care au sarcina să repare toate micile stricăciuni. Un soi de muzeu medieval în aer liber, fără turişti, cu o arhitectură stranie şi pereţii interiori acoperiţi de sute de cruci cu o formă neobişnuită, încastrate în perete. Protejând malefica structură, se întreabă Woermann, sau împiedicând ceva sau pe cineva să iasă?
Când soldaţii săi încep să fie ucişi, fiind găsiţi cu gâtlejul sfârtecat şi goliţi de sânge, ofiţerul primeşte un ajutor nedorit, pe sadicul şi fanaticul Sturmbannfuhrer Eric Kaempffer, un promiţător membru SS. Trimis aici să rezolve problema asasinatelor misterioase, atribuite iniţial partizanilor. Următoarea sa ţintă, după ce rezolvă ceea ce Woermann pare incapabil să rezolve, este organizarea unui uriaş lagăr de exterminare în regiunea Ploieştiului, capodopera sa SS-istă, locul unde el va conduce totul. Locul unde Kaempffer va deveni un erou al Reich-ului. Iar când asasinatele continuă, cei doi apelează la bătrânul savant evreu Cuza, aproape imobilizat la pat din cauza unei maladii rare, îngrijit cu dragoste şi devoţiune de carismatica sa fiică, Magda Cuza. Adus aici, Cuza descoperă nu doar un înfricoşător avertisment în slavonă, dar şi pe cel responsabil de ceea ce se întâmplă în fortăreaţă. Sumbrul Molasar. Aparent un vampir, un boier valah apropiat de mult mai cunoscutul Vlad Ţepeş (şi unul dintre puţinii care îi rămăseseră credincioşi voievodului) ascuns aici de sute de ani. Înzestrat cu puteri ce depăşesc şi ştiinţa savantului pasionat de mitologii şi mistici, Molasar îi vede pe ocupanţii „casei” sale ca inamici ai ţării şi îi oferă bătrânului Cuza o şansă unică. Nu doar că îi va ucide pe cei de aici, dar va face în aşa fel încât să pună capăt pentru totdeauna ameninţării acestui voievod străin, Hitler. Duşmanul valahilor şi al lui Molasar însuşi. Trebuie doar să îşi adune puterile şi, în schimbul unui mic, neînsemnat serviciu din partea lui Cuza, victoria va fi a sa. Naziştii nu vor mai exista niciunde. Vor fi alţi duşmani ai valahilor ce s-au prăbuşit în uitare. Iar Cuza are acum şansa uriaşă de a-şi salva propria viaţă, de a-şi salva fiica şi, mai ales, de a salva poporul evreu. Totul cu ajutorul unei fiinţe pe care nu o înţelege, o acceptă cu greu, sfârşind prin a fi convins de carisma întunecată a vechiului Molasar. Care ştie nu doar să folosească puterea fortăreţei, dar şi să îi convingă pe cei din jur de bunele sale intenţii cu o rară abilitate. Dacă nu ar fi prin preajmă acel misterios şi ameninţător străin cu părul roşcat…
Istoric, romanul are loc într-o realitate alternativă, şi e interesant cum Wilson, în ciuda documentării, a ales să introducă astfel de „excepţii”. Un alt război mondial, destul de diferit când vine vorba de România. În aprilie 1941, Garda de Fier este încă la guvernare. La Ploieşti se pregăteşte organizarea unui lagăr de exterminare ce va rezolva odată pentru totdeauna „problema evreiască” din Europa de sud-est. Iar savantul evreu poartă numele de… Cuza. Poate fi umor negru, poate fi o coincidenţă, ţinând cont de cine a fost A.C. Cuza. Nu sunt neapărat erori deranjante în economia întregului, mai curând mici detalii amuzante. Umor negru. O surpriză plăcută este şi tributul adus lui Lovecraft, colecţia de cărţi descoperită în fortăreaţă: De Vermis Mysteriis de Ludwig Prinn, Cultes de Goules a Contelui d’Erlette, Unaussprechlichen Kulten de von Juntz şi, fireşte, Al Azif în arabă. Necronomiconul. Şi sunt multe alte mici amănunte, trimiteri şi corespondenţe, care te prind.
Wilson a reuşit, în ciuda neajunsurilor acestei cărţi, să construiască personaje suficient de interesante. Rivalitatea şi duelul psihologic dintre Wehrmach şi SS, dintre Woermann şi temutul Kaempffer, îl face pe primul să devină dintr-un tipic personaj negativ (în definitiv reprezintă Axa) unul mult mai complex, cu lumini şi umbre, regrete şi temeri, departe de prototipul fanatic reprezentat de opozantul său, Kaempffer fiind până la final un soi de caricatură malefică. Molasar şi rivalul său, străinul roşcat, se descoperă treptat şi prezintă o cosmologie ce anunţa necesitatea unei continuări, chiar dacă nu un ciclu romanesc întreg, dar din păcate nici unul dintre cei doi nu convinge până la capăt, fiind interesanţi, dar pe alocuri clişeistici şi chiar superficiali. Mai ales confruntarea finală pare mai curând desprinsă dintr-un film de categorie B sau din paginile unei benzi desenate nu foarte reuşite. Mi-aş fi dorit mai mult de la o asemenea miză.
Ce salvează The Keep este atmosfera terifiantă construită gradual, felul în care prezenţa demonică este introdusă treptat, fără a-şi face cu adevărat apariţia până spre jumătatea poveştii, senzaţia că în această fortăreaţă uitată se ascunde ceva în faţa căreia naziştii, personaje negative prin excelenţă, apar aproape inocenţi. Adevăratul personaj central devine pentru o bună parte a cărţii construcţia medievală însăşi, cu zidurile sale protejate aparent de crucifixuri, arhitectura departe de planurile clasice din epocă, misterele pe care începe să le scoată la iveală pe măsură ce invadatorii/victimele află mai multe despre ea. Un fel de Overlook unde o forţă veche de milenii aşteaptă. Putea fi mai mult, dar este un titlu clasic pentru horror şi recomandat în ciuda acestor scăpări. Nu am citit (încă) urmările, dar le-am trecut deja pe listă.
