Mă recunosc înfrânt. În lupta cu timpul, eu pierd lună de lună. Citesc în medie câte o carte pe săptămână, majoritatea cărți bune, despre care ar merita să scriu, și totuși teancul de pe masă crește întruna, numerele din revistă se succed fără milă și părerile mele despre acele cărți rămân neexprimate. Nu că aș considera indispensabile părerile astea, dar cred că orice lectură merită să lase o urmă scrisă. Drept care am hotărât să simplific lucrurile: în locul unor recenzii adevărate, care iau și ele timp, am să ofer, într-o rubrică separată, doar concluziile fiecărei lecturi. Pe scurt, din câteva cuvinte, concentrat. Pastile. Câteva scântei. Doar atât cât să vă aprindă interesul. Kindle.
*
Joe Hill, NOS4A2, William Morrow, SUA, 2013, 720 pagini
Un roman-mamut. Hill o ia pe urmele tatălui. Şi nu vorbesc aici doar de avântul său epic. NOS4A2 e construit cu aceeaşi migală de care dădea dovadă tânărul Stephen. O atentă punere în scenă, cu personaje introduse secvenţial, în episoade relevante, apoi o dezvoltare a intrigii pe mai multe paliere odată, totul culminând şocant. Poate că Hill a învăţat să închidă o poveste mai bine decât tatăl lui. Prima jumătate a cărţii am citit-o cu sufletul la gură. Amestecul de banal cu extraordinar e superb exprimat. Şi asta datorită naturaleţei cu care autorul prezintă lucrurile din perspectiva celor mici – aici se impune iarăşi o comparaţie cu opera seniorului. Ce aduce Hill nou, depăşind maniera specifică, iată, familiei din care se trage, este acel suflu tineresc cel mai bine exprimat prin curajul de a prezenta lucruri ieşite din comun cu o lejeritate firească şi, mai important, prin întreaga reţea de referinţe specifice timpurilor noastre (deşi asta era mai vizibil în Cutia cu fantome şi în Horns). Joe Hill pare hotărât să îşi lase amprenta asupra generaţiei post-2000 la fel de apăsat cum şi-a lăsat-o Stephen King asupra generaţiei post-1970. E-o reală plăcere să poţi asista live la evoluţia unui astfel de scriitor. Merită să învăţaţi limba engleză numai ca să nu depindeţi de editorii români în ceea ce priveşte opera lui Joe Hill.
*
Dean Koontz, Innocence, Bantam, SUA, 2013, 352 pagini
Dean Koontz scrie romane în calup. Cititorii lui consecvenţi sigur au observat asta. Autorului nu-i vine niciodată o singură idee, ci o serie întreagă de idei înrudite. Aşa se face că în bibliografia lui găsim romane independente (nu vorbesc aici de serii) care au totuşi o rădăcină comună. Aşa stau lucrurile, de pildă, cu From the Corner of His Eye şi One Door Away From Heaven. Aşa se întâmplă, iată, şi cu Innocence şi viitorul roman The City (care trebuia să fie o e-nuvelă despre tatăl protagonistului din Innocence, e-nuvelă complementară romanului proaspăt lansat [la fel cum a fost povestirea Wilderness, lansată doar în format ebook şi care detalia un moment din copilăria lui Addison Goodhear]). Nimic rău în asta, dincolo de faptul că uneori pare că autorul se repetă. Poveştile care învăluie sâmburele sunt însă foarte bine construite – şi ele fac, până la urmă, cartea. Innocence e genul de roman duios în care protagonistul, un paria şi-un exilat, datorită aspectului său exterior, iese în lume şi o schimbă prin bunătatea sa funciară. Bună parte din acest roman e dusă doar de două personaje. Două personaje care nu se văd la chip, nu ştiu mare lucru unul despre celălalt, dar ştiu că îi uneşte soarta. Trec prin aventuri, au parte de descoperiri incredibile, întâlnesc răul în cea mai hidoasă formă a lui (cea umană) şi, într-un final, au o revelaţie. Dacă la un moment dat în timpul lecturii veţi avea pornirea de-a abandona gândiţi-vă doar că, în acest caz, finalul chiar schimbă radical percepţia iniţială. Şi Innocence ajunge să intre într-o categorie foarte gustată a ficţiunii anilor acestora. Nu spui care. Spui doar că viziunea lui Koontz este – şi de data aceasta – unică şi surprinzătoare.
*
Ellen Datlow (ed), The Best Horror of the Year, vol. 5, Night Shade Books, 2013, 385 pagini
Nu toţi cititorii aprobă gusturile în materie de horror ale editoarei-eroine Ellen Datlow. Unii şi-ar dori doar povestiri hard-core, pe când editoarea noastră are vederi mai largi. Aşa se face că au apărut (inclusiv la noi, căci s-au tradus câteva volume până acum) suficient de mulţi detractori ai acestei serii. Vă spun însă sincer că mie Datlow mi se potriveşte mănuşă. Deşi nu m-au încântat toate prozele cuprinse în acest al cincilea volum, aferent anului editorial 2012 (cel pe 2013 acum e-n curs de definitivare), cele care au lăsat o puternică impresie asupra mea sunt într-o măsură covârşitoare. Să dau şi câteva exemple: „Little America” de Dan Chaon, „Kill All Monsters” şi „Some Pictures in An Album” de Gary McMahon, „The Pike” de Conrad Williams, „Wild Acre” de Nathan Ballingrud, „Pig Thing” de Adam Nevill şi „Frontier Death Song” de Laird Barron. Pe aceasta din urmă v-o pregătim în original şi în traducerea lui Dan Butuza (alături de un interviu în exclusivitate cu autorul) în numărul viitor. Ca de obicei, antologia cuprinde, la început, acel instructiv şi ajutător capitol intitulat „Summation 2012”, unde Ellen Datlow trece în revistă cam tot ce s-a petrecut notabil în domeniul literaturii horror în anul de referinţă. Pentru mine orice antologie realizată de Datlow este un „must-read”.
*
Lawrence Block, Telling Lies for Fun and Profit: A Manual for Fiction Writers, William Morrow, SUA, 1994, 256 pagini
Conţine articole publicate de celebrul autor în cadrul rubricii sale din Writers Digest. Dacă rubrica aceea apărea iniţial odată la două luni, datorită succesului ei editorii i-au solicitat să o susţină lună de lună. Asta ca să vă faceţi o impresie despre “greutatea” materialului. Block a scris mai multe cărţi de creative writing, într-o vreme nu făcea altceva decât să străbată American în lung şi-n lat ţinând prelegeri pe această temă. Romanele şi le scria pe drum, în camere de motel sau hotel. Autor extraordinar de prolific, motiv pentru care a şi publicat sub mai multe pseudonime, e clar că Block ştie meserie. Şi ştie să explice, are talent didactic. Ne spune clar de la bun început să arta asta nu poate fi prinsă teoretic decât într-un foarte mic procent şi că succesul se cântăreşte de fapt în gradul de talent al fiecărui autor în parte. Totuşi, în paginile volumului de faţă el reuşeşte să distileze câteva principii ordonate în funcţie de momentul la care scriitorul aspirant se află în elaborarea unei opere de ficţiune. Nu toate indicaţiile sunt relevante, nu toate au aplicabilitate în ecosistemul editorial românesc (vezi cele despre agenţi, editori, reviste etc.), însă cele mai mult sunt sfaturi utile pe care, sub o altă formă, le-am găsit şi-n alte părţi. Ce are Block specific e lejeritatea exprimării, acel talent didactic de care vorbeam înainte. Recomand tuturor celor care se gândesc “să spună minciuni pentru propriul amuzament” (ca să citez titlul cărţii), chiar dacă nu şi pentru a scoate profit din asta. Cel puţin nu la noi.
*
Scott Nicholson (ed.), Write Good or Die, Haunted Computer Books, SUA, 2010, 173 pagini
Cartea este subintitulată “Survival tips for the 21st century writers” (sfaturi pentru supravieţuire destinate scriitorilor secolului 21). E un ebook realizat de părintele self-publishing-ului în aria horror&thriller pentru a sprijini ONG-ul Literacy Inc., organizaţie care promovează lectura în rândul adolescenţilor. Printre autorii invitaţi să-şi împărtăşească gândurile despre scris şi publicat se numără somităţi în domeniu precum: Kevin J. Anderson, Jonathan Maberry, Douglas Clegg, Elizabeth Massie şi Alexandra Sokoloff. Unele texte sunt superbe eseuri, altele simple îndreptare. Găsim inclusiv un model de scrisoare de intenţie adresată unui posibil agent/editor. Una peste alta, un manual plăcut la citit, chiar dacă pe alocuri nefolositor scriitorului român.
*
Radu Ţuculescu, Ina şi inima de stejar, ilustraţii de Adelina Câmpean, ediţie bilingvă, traducere în limba engleză de Rareş Moldovan, editura Galaxia Guntenberg, Târgu-Lăpuş, 2013, 110 pagini
O carte care este înainte de toate un obiect foarte frumos. O tipăritură excelentă, pe hârtie velină, cartonată, cu ilustraţii pe pagina de dreapta, iar pe cea de stânga cu textul, în română şi engleză, al acestui minunat basm sumbru, ca toate basmele. Ina e o fetiţă care creşte un arici alb pe nume Pit. Întâmplător, Pit vorbeşte. Cu ajutorul unui vechi aparat de fotografiat, din cel cu burduf, aparţinând bunicului ei, cei doi pornesc într-o călătoriei prin instantaneele încă păstrate în pântecele aparatului. Pătrund astfel într-o lume miraculoasă, populată de peşti zburători, dragoni pitici, oameni-scorbură şi, mai ales, de-o vrăjitoare rea. Asfodela are “chip de smoală şi un singur sân. Iar sfârcul îi este o seceră neagră, cu tăişul ucigător de ascuţit”. Ea a transformat întregul ţinut într-o mlaştină de nestrăbătut, dar stejarul i s-a opus şi l-a făcut prizonier într-un turn de castel. Ina, însoţită de Pit şi o ceată de fiinţe fabuloase trebuie să ajungă la acel castel şi să salveze stejarul. Foarte frumos imaginat, foarte abil descris (nici nu mă aşteptam la altceva din partea lui Radu Ţuculescu, sincer să fiu), Ina şi inima de stejar poate trece drept o poveste dark fantasy după toate canoanele actuale. Ilustraţiile Adelinei Câmpean, artistă născută în 1985 care a avut expoziţii personale şi de grup în ţară şi în străinătate, câştigătoare totodată a numeroase premii pentru fotografiile sale, completează foarte bine povestea, tonurile lor întunecat-fantasmagorice venind cu acea dimensiune vizuală de care orice basm are nevoie. Mai trebuie spus că traducerea în limba engleză, asigurată de Rareş Moldovan (cititorii lui Palahniuk, Cunningham şi Pynchon în română îi vor recunoaşte numele) curge fără cusur, asigurând cărţii o necesară deschidere spre lumea întreagă.
