Anamaria Ionescu – „Camera obscură”
2015, editura Tritonic, 148 pag.
Am luat contact cu opera Anamariei Ionescu prin intermediul seriei Sergiu Manta. I-am cunoscut, astfel, latura de autoare crime, fără a-i fi citit cele două volume de proză scurtă. Ulterior, am decis să-i explorez și acea latură – până la urmă, punctul de plecare al carierei sale scriitoricești – și am pornit la drum cu Camera obscură.
Cartea reprezintă chiar debutul autoarei. Prima ediție a apărut în 2009 la Nico, fiind urmată în 2015 de o reeditare la Tritonic. Cele șapte proze scurte ating teme și genuri diverse, majoritatea înscriindu-se, însă, în ceea ce la noi este îndeobște cunoscut drept mainstream.
În textele cuprinse în volum, autoarea se apleacă asupra problemelor din viețile unor oameni obișnuiți. A fost să fie prezintă drama Laviniei în încercarea de a ține unită familia, cu doi părinți care se ceartă mereu și un frate scăpat din mână. Plină de încărcătură emoțională, cu un final neașteptat, povestirea suferă însă din cauza dozării necorespunzătoare a saltului temporal dintre episoade.
Călătorie în familie aduce în prim plan o viață de cuplu în care și-a făcut loc rutina. Lidia, protagonista textului, își dă seama că a greșit renunțând la cariera glorioasă ce-i era sortită și dedicându-se familiei. Dornică să-și retrăiască tinerețea pierdută, decide să meargă singură la lansarea cărții unui fost iubit, devenit scriitor de succes. La fel ca în textul precedent, autoarea reușește să decupeze bine cadrele menite să prezinte drama, iar finalul are și aici o întorsătură neașteptată. O a treia viziune asupra acestei probleme de viață este oferită în Sarmisegetuza e în flăcări!
În Confesiunea, autoarea plimbă cititorul prin două planuri – unul dintre trecut, altul din prezent – construind frumos, din piese de puzzle, o altă dramă de viață, de data aceasta a unei relații care-ar-putea-fi, temă tratată, din altă perspectivă, și în Etajul 3, intrarea C.
Piesa de rezistență o reprezintă, cred eu, povestirea care dă chiar titlul volumului. De data aceasta, cititorul e pus în fața unei scări care pornește din Evul Mediu Întunecat și urcă până într-un viitor SF. Există un element de legătură între episoade aparent disparate, din epoci diferite (unele amuzante, altele dramatice), dar abia ajuns în vârf cititorul are în fața ochilor întreaga panoramă a ideii expuse, cu un mesaj pe care l-am perceput ca extrem de profund.
Albastrul din ochii mei cochetează cu SF-ul, cu crime-ul și cu spionajul. Nu e de mirare, cred, că, citind textul, Bogdan Hrib a îndemnat-o să pășească mai departe pe acest drum, explorându-l prin intermediul seriei Sergiu Manta.
Sunt conștient de faptul că impresia pe care mi-o poate lăsa mie o carte ce prezintă teme realiste, cu bucuriile și dramele specifice vieții, nu este niciun caz un reper. E posibil, chiar, ca entuziasmul provocat de povestirea Camera obscură să fi fost potențat de apariția unui insule cu elemente SF într-o mare pe care corăbiile mele nu navighează în largul lor. Nu știu nici în ce măsură ediția de la Tritonic o respectă pe cea originală, sau avem de-a face cu texte revizuite. Totuși, pot spune că, pentru un volum de debut, Camera obscură este unul reușit. Anamaria Ionescu știe să surprindă profunzimile trăirilor personajelor, are ochi pentru reperele care definesc viețile oamenilor. Cu alte cuvinte, știe să ajună la sufletul cititorului. Iar asupra stângăciilor inerente unui debut am avut ocazia să văd că a lucrat, în timp, în volumele ce au urmat.
