Tim Lebbon – Berserk
Leisure Books, 2006
337 pagini
Practic necunoscut în România, excepţie făcând pasionaţii de horror/suspans – Revista de suspans a publicat mai demult un interesant interviu şi o povestire – Tim Lebbon este un autor prolific, considerat de unii critici ca una dintre cele mai interesante voci „noi” pentru zona de horror/dark fantasy, iar cărţile sale i-au asigurat treptat nu doar o vizibilitate admirabilă, cât şi un fan-base deloc de neglijat. Fireşte, mai avem mult până când una dintre cărţile sale de referinţă să fie traduse la noi, deşi pare că în ultimul timp, dacă luăm în considerare noile apariţii şi reeditările, se fac paşi mărunţi şi în promovarea horror-ului ca gen. Până la urmă, în afară de Stephen King există suficiente alte nume grele, mai vechi şi mai noi. Iar un titlu ce ar putea să prindă şi la noi, în ciuda unor mici neajunsuri epice, ar fi tocmai acest Berserk, apărut în 2006. Definitoriu pentru stilul maturizat al lui Tim Lebbon, acest roman al cărui titlu duce cu gândul – nu întâmplător – la temuţii şi miticii războinici scandinavi pendulează între thriller supranatural şi film de categorie B, poate nu perfect, dar nici de ignorat.
Au trecut zece ani de când Tom şi Jo şi-au pierdut unicul fiu, Steven. Coşmarul final al unui părinte. Un accident în timpul unui exerciţiu militar de rutină. Un sicriu închis. Explicaţii oficiale. Şi doi oameni care încearcă să se obişnuiască de la zi la zi cu ideea, fără să reuşească vreodată. Şi atunci când s-a ajuns la un echilibru precar, când Tom a reuşit ca din frânturi să-şi reconstruiască o viaţă, cei doi se întorc în locul unde a murit fiul lor. Un câmp de exerciţii situat lângă o micuţă localitate. Un fel de pelerinaj la un deceniu de la moartea lui Steven. Ce ar trebui să devină un final pentru Tom se transformă în haos atunci când accidental, într-un bar, află de la doi militari că acolo… erau monştri. Acolo unde fiul său a murit erau ţinuţi monştri. Iar când află mai multe detalii Tom, un tată îndurerat ce aşteaptă doar ziua în care se va întâlni, cumva, cu fiul său, se gândeşte pentru prima oară că trebuie să afle adevărul despre moartea lui Steven. Şi poate – o speranţă absurdă şi cu atât mai dureroasă – că Steven nu a murit, de fapt.
Cuprins de acea demenţă paternă ce te poate face aproape invincibil, Tom se duce la locul indicat de unul dintre soldaţi şi sapă cu o energie nefirească. Scena te duce cu gândul la nebunia doctorului Creed din Cimitirul animalelor, şi Tom nu este departe de prăbuşirea finală a acestuia. Şi poate că tot restul cărţii va fi fost doar coşmarul febril al unui tată. Nu găseşte acolo trupul fiului său. Găseşte o groapă comună, cu trupuri de militari şi ascunse sub ele alte cadavre putrezite, stranii, diforme, de care este legat cu lanţuri ceea ce pare iniţial un vechi artefact, o jucărie morbidă, o păpuşă grotescă. Doar că păpuşa este o fetiţă, Natasha, îngropată acolo împreună cu familia ei acum zece ani. Mumificată acum, dar animată de o stranie pâlpâire de viaţă şi cu puteri telepatice inimaginabile. Nu a fost un accident. Nu a fost vreun gradat care a dat un ordin greşit. Acolo a fost un masacru. Iar Natasha este unul dintre ultimii berserk-eri. Natasha, my beloved satanic witch, ca să cităm o antică piesă Darkthrone, potrivită pentru Berserk.
Între Tom şi Natasha se realizează o legătură imposibil de acceptat sau înţeles de oricine se păstrează în limitele realităţii şi echilibrului, dincolo de care sunt beznele cosmice lovecraftiene, şi regulile firescului sunt anulate. Pornind ca o seducţie psihică, insinuantă şi căreia îţi este imposibil să îi rezişti, această Lolită mumificată ce îl numeşte pe bătrânul Tom „tati” – cât de dureros şi în egală măsură sublim este pentru el să audă din nou acest cuvânt – porneşte un joc probabil fatal, căruia noul ei protector nu îi va putea rezista. Şi va ajunge să-i ofere mintea, sângele şi chiar viaţa sa. Da, ea este diferită. Da, mai sunt şi alţi berserk-eri. Şi da, totul a fost o operaţiune secretă a armatei, ei au fost capturaţi şi folosiţi în misiuni pe care nu le vei regăsi altundeva decât în dosare ce nu ar trebui să existe. Dosare Berserk. Familia ei a fost ucisă, dar alţii ca ea au scăpat. Şi dacă „tati” o va duce la ei, se vor putea ascunde în tărâmul subteran al berserk-erilor. Acolo unde este şi Steven. Steven trăieşte. Tom îl poate avea din nou alături pe Steven, dacă şi numai dacă este pregătit să rişte totul. Să piardă totul. Să accepte că nu berserk-erii sunt adevăraţi monştri, ci oamenii. Ca cel care va veni după ei, cel care a îngropat-o de vie pe Natasha, cel care îi va ucide fără regrete dacă va avea ocazia.
În lumea creată de Tim Lebbon aceşti berserk-eri sunt un soi de hibrid între două arhetipuri ale ororii, o simbioză de vârcolac şi vampir. Se transformă în berserk-eri, părăsindu-şi forma umană şi atacă turbaţi, sfârtecând, aproape invincibili în faţa oricărei arme, mai puţin gloanţele de argint. Sunt telepaţi puternici, pot hipnotiza şi se pot folosi de cei din jur, se hrănesc atunci când sunt nevoiţi doar cu sângele „gazdelor”, au uimitoare capacităţi de regenerare. Sunt bestii într-o lume umană, dar Natasha va susţine până la final că adevăratele fiare sunt ceilalţi. Relaţia patern/erotică dintre Tom şi grotesca fiică adoptivă este partea cea mai reuşită a cărţii, gradarea ingenioasă a construirii unei legături ce nu mai poate fi distrusă, felul în care cei doi ajung să se apere şi să lupte unul pentru celălalt. Natasha se hrăneşte din el, îi oferă afecţiunea unui copil, trecutul unei creaturi damnate prin proiecţiile sale telepatice, sprijinul şi sfaturile. Esenţial, îi oferă unui om care a pierdut cu totul speranţa că la finalul unui drum lung există ceea ce şi-a dorit de zece ani. Şi doar pentru aceasta Berserk este un horror ce merită citit. Are şi stângăciile sau părţile mai mult nereuşite, cum ar fi scenele în care berserk-erii ucid, didactice şi lipsite de suflu, ori finalul previzibil şi din păcate mult dezamăgitor. În ansamblu cartea rezistă mai puţin prin secvenţele agresive şi mai mult prin dezvoltarea şi evoluţia personajului Natashei, care ar merita nu doar o continuare, ci chiar o serie. Un titlu bun, chiar dacă nu o capodoperă, şi cred că ar merge ca primul Lebbon din lista de lecturi.
