În praf şi pulbere

Ar fi trebuit să ştim că în ziua aceea vor refuza să ne lase să plecăm.

Văzusem deja fumul proaspăt ridicându-se din gropile de incinerare şi un sentiment de spaimă rece mi se cuibărise în stomac. Am ales totuşi să nu le vorbesc celorlalţi despre asta. Fanfaronada lui Jamie n-ar fi făcut decât să mă scoată din sărite şi mă temeam că vestea ar fi împins-o pe Bindy în braţele disperării. Dacă până la urmă evenimentele aveau să o ducă la nebunie sau sinucidere, nu voiam ca eu să fiu catalizatorul.

Aşa că doar după ce am ajuns la vechiul pod de piatră am început să înţelegem adevărul.

― Ce dracu’? a făcut Jamie.

― Tobe…

Bindy a dat drumul căruciorului şi m-a apucat de mână. Înainte de flagel ne cunoşteam doar din vedere şi nici acum atingerea nu avea nimic sexual în ea, însă o ajuta să facă faţă realităţii. Cât despre mine… mă făcea doar să-mi zboare gândul la trecut.

― Au blocat podul, am spus.

― Şi ard ceva în gropi.

Jamie a pornit în pas alergător înaintea noastră, apropiindu-se de bariera din blocuri de ciment clădite cu neîndemânare şi sârma ghimpată întinse în timp ce noi eram ocupaţi cu căutările.

― Tobe… ? a spus din nou Bindy, strângându-mă de mână.

― E-n regulă, am zis, strângând-o la rândul meu. Dar ştiam că nu era în regulă.

Am coborât privirea la căruciorul pe care îl împingeam. Trupul unei copiliţe s-a holbat înapoi la mine. Murise în timpul primului val de infecţie şi era nemişcată încă din timpul Epurării, cu trei săptămâni mai înainte, dar încă mai avea în ochi un licăr a ceva ce aducea a viaţă. Acesta era mereu cel mai greu de suportat lucru pentru mine – nu că se mişcau deşi erau morţi, şi că erau lipsiţi de judecată, şi că tânjeau după inimile palpitânde ale celor vii, ci că ochii lor păreau atât de vii.

Fata s-a holbat înapoi la mine, nevăzându-mă. Mi-am ferit privirea.

― Hei! a strigat Jamie. Haideţi să vedeţi!

― Tobe, nu vreau să merg acolo, s-a smiorcăit Bindy.

― Atunci, stai cu ea, am zis, dându-i drumul şi mergând după Jamie.

Am auzit un şuierat când Bindy a tras aer în piept; am ştiut că pot să fiu crud. Ea era însă o fiinţă slabă şi uneori îmi pierdeam răbdarea cu ea.

Am ajuns la zidul de ciment şi m-am căţărat, alăturându-mă lui Jamie sus, unde el se uita prin buclele de sârmă ghimpată. Încă puteam simţi mirosul bogat şi cald de ciment ud.

― Se petrece ceva, a spus.

Măcar acum, moderaţia afirmaţiei lui era surprinzătoare.

De cealaltă parte a podului, înainte se afla o tabără militară. Vreme de trei săptămâni, noi trei aduceam cadavre din Usk, le treceam podul şi le predam în mâinile cercetătorilor. Fiecare dintre noi era mânat de motive diferite, dar toate ţineau de oameni morţi. Pe sora lui Jamie o găsiserăm într-o zi numai bucăţi într-un iaz din grădina lor, cu pieptul deschis şi inima smulsă. O veveriţă se hrănea cu ochii ei. Asta mă şocase, întrucât nu ştiam că veveriţele sunt carnivore. Părinţii lui Bindy au fost doi dintre infectaţii ucişi în timpul Epurării şi îi scoseserăm pe amândoi în cursul celei de-a doua săptămâni. Mama ei fusese plină de sânge uscat şi în mâna tatălui ei se găseau rămăşiţele a ceva cărnos. Şi eu avuseseră ochii aceia holbaţi, scânteietori, umezi şi conştienţi, chiar şi dincolo de moarte.

Pe de altă parte, de urmele scumpei mele Fiona încă nu dăduserăm.

Acum, tabăra era abandonată. Încă se mai găseau acolo câteva clădiri din prefabricate, iar un cort flutura în adierea vântului solitar. Pământul era răscolit. Vechea colibă pe care o rechiziţionaseră pentru postul de comandă era goală. Geamurile şi uşa ei fuseseră lăsate deschise, lucru care trăda mare neatenţie. O să ajungă ploaia înăuntru, mi-am spus. Am râs încet.

― Ce este? m-a întrebat Jamie.

― Nimic.

― Unde dracu’ s-au dus?

Am ridicat din umeri, dar ochii mi se întorceau mereu la fumul care se ridica dinspre ruguri, dinspre focurile şi gropile ascunse în spatele pâlcului des de copaci. După ce le aduceam cadavrele şi ei îşi încheiau testele, acela era locul unde se descotoroseau de ele. Cineva ardea acum. Fumul era negru şi unsuros, iar mirosul – scârbos. Simţeai cum ţi se umple gura de salivă.

― S-au retras, am spus. Au ridicat perimetrul din jurul satului.

― De ce? a întrebat el, dar vedeam că şi el se uită la fum. Jigodiile, a făcut pe un ton scăzut.

M-am întors şi m-am uitat înapoi peste bolta podului la Bindy. Păşise în faţa căruţului ca să nu mai fie nevoită să se uite la fetiţa moartă din el şi acum se uita în sus la noi, cu ochii larg căscaţi şi mâinile împreunate între sâni. Când mi-a văzut expresia, şi-a îndreptat ochii spre suprafaţa drumului.

― Ar trebui să ne spună ce au aflat, nu? a întrebat Jamie.

― Întreabă-i, atunci.

― Cum adică?

Am înclinat din cap spre câmpul desţelenit. Era plin de păsări care scormoneau după râme.

― Doar nu crezi că ne-ar lăsa în pace, nu? Am putea trece peste zid, am putea traversa râul înot. Am putea pleca din Usk pe jos.

În timp ce vorbeam, scrutam peisajul în căutare de mişcare sau a vreunui licăr de lumină care să trădeze prezenţa unor lentile de binoclu sau a lunetei unei arme. Nu vedeam nimic, dar asta nu însemna că ei nu erau acolo.

― Acolo trebuie să fie, gata să ne zădărnicească orice încercare.

― Ei bine, eu tot voi încerca, a spus Jamie.

― Nu fi prost.

― Prost?

S-a întors spre mine. Avea ochii larg deschişi şi mă privea cu mânie. Teama din spatele revoltei care îl caracteriza era evidentă.

― De când am început treaba asta mă tratezi ca pe un copil. Sunt mult mai mic ca tine, aşa că atitudinea ta e de înţeles. Dar prost nu-s, fir-ar să fie!

― De acord.

S-a întors înapoi la privelişte, scrutând tufişurile şi coasta dealului aşa cum făcusem eu.

― Ne-ar lăsa să plecăm, Tobe, nu crezi? a spus Bindy în spatele nostru.

― Nu, am răspuns.

Am vorbit aşa de încet, că ea nu m-a auzit. Jamie, însă, da. Mi-a aruncat iarăşi o privire, după care a sărit de pe zid.

― Mai târziu, a zis. O să trec râul înot şi o să plec din haznaua asta mai târziu.

Am mers după el înapoi spre stradă.

― Ce facem cu asta? a zis, arătând spre corpul fetei.

O clipă, nu am ştiut ce să spun. Descoperind cadavrul lungit pe o lespede de mormânt în cimitir, ni-l apropriaserăm de drept, iar gândul de a o arunca pur şi simplu pe fată undeva era teribil. Era fata cuiva, fiica unei persoane şi merita mai mult decât atât.

― Din partea mea, răstoarn-o într-un şanţ undeva, nu-mi pasă, a zis Jamie când niciunul dintre noi n-a răspuns. A luat-o de-a lungul străzii. Eu mă duc la Queen’s. Mă găsiţi la bar.

Bindy s-a întors spre mine.

― Hai să o ducem înapoi unde am găsit-o, am propus, iar ei asta i s-a părut acceptabil. Aproape a zâmbit.

*

Pe când eu şi Bindy am ajuns la Queen’s Hotel, Jamie era aproape beat. Stătea la o masă în bar şi noi am ajuns la timp ca să-l vedem împleticindu-se spre tejghea, turnându-şi un whisky simplu şi apoi întorcându-se la fel de împleticit la locul său. Până să se aşeze înapoi, aproape terminase băutura, dar poate că mişcarea îl liniştea.

― Ce-aţi făcut cu ea? a întrebat.

― Am dus-o înapoi în cimitir, a spus Bindy.

Jamie a pufnit pe nas. Nu ştiam bine ce voia să spună cu asta.

― Mă duc să aduc de mâncare, am spus. Apoi ar trebui să discutăm despre ce e de făcut.

― Să discutăm? a strigat Jamie.

Părea gata să sară la gât. M-am încordat. Apoi paharul i-a scăpat din mână şi a căzut pe masă, aterizând în picioare, fără a se vărsa o picătură din el, şi Jamie şi-a dus o mână la frunte. A suspinat o dată, apoi a ridicat iarăşi privirea spre noi, luându-şi din nou mina dură.

― Jamie… a început Bindy.

― S-o fut! a zis. Nu putem face altceva decât să plecăm. Eu nu am făcut nimic… nimic greşit. Şi nici voi.

A arătat cu degetul spre noi şi m-am întrebat oare câţi oameni vedea în faţa ochilor.

― Greşit e că ne ţin închişi aici şi… eu plec.

― Mă duc după mâncare, am repetat.

Simţeam că Jamie era în pragul depresiei – momentul se apropia de câteva zile bune – şi nu aveam deloc chef să asist la spectacol. M-am dus în spatele barului şi am intrat în bucătăria mare, ţintind cu privirea uşa uriaşei camere frigorifice pe care nu îndrăzniserăm să o deschidem de când căzuse curentul electric. Încă mai era destulă mâncare în cămară: conserve, pachete, fructe şi legume deshidratate. În ultimele câteva zile, la prânz, aproape râseserăm de cât era de dezgustător; totuşi, ştiind că acum eram blocaţi şi nu aveam şanse de scăpare, râsul nostru era fals.

Am încropit repede ceva de mâncat, pentru că erau lucruri mai importante de făcut. M-am întors în bar şi am fost uimit să văd că Jamie se calmase. Continua să bea fără oprire. Bindy şedea la masă în faţa lui cu o sticlă de vin destupată şi două pahare înaintea sa. Când m-am aşezat, mi-a umplut un pahar. Jamie a rămas la whisky.

― Focul acela, a rostit ea. Nu am mai scos un cadavru de aici de două zile. Se poate să fie acela?

Îmi aminteam cadavrul despre care vorbea – o femeie mare şi grasă, goală-puşcă, cu sânii zgâriaţi şi dinţii plini de carne putredă. Şi ochii aceia, exprimând o falsă însufleţire.

― Pe ăla l-au ars când am dus-o afară, am spus.

― Aşa-i, a făcut Jamie.

― S-a deschis deci un nou focar, a zis Bindy.

Se uita fix în adâncurile violet ale paharului ei. Băutura îi pătase deja buzele, un efect pe care îl găsisem mereu incredibil de sexy la o femeie care bea vin roşu. Nu însă şi la Bindy.

― Nu neapărat, am spus. Dacă ar fi aşa, de ce să ne ţină închişi aici?

― E în praf, a grăit Jamie. V-am spus eu, nu? O spun de la început.

Şi-a plimbat un deget pe interiorul paharului, îmbibându-l în whisky şi ducându-l apoi pe limbă. Din prima zi, Jamie spunea că flagelul – virusul, bacteria, nimeni nu părea încă să cunoască adevărata cauză – ar putea trăi în praful din oraşul pustiu. Văzuse colbul aşezându-se peste ochii cadavrelor pe care le găseam, filtrând lumina care pătrundea în ochii lor morţi, şi cred că asta îl împinsese puţin spre nebunie. Aveam cu toţii voie la o doză de sminteală.

Am mai băut puţin, dar nu am reuşit să încropim niciun fel de plan. Jamie era beat şi recalcitrant şi speriat, Bindy era prea distantă, iar mie, de fapt, nici nu-mi servea vreun plan. Scopul meu fusese de la început să găsesc cadavrul Fionei, oriunde se putea afla el, şi doar un singur lucru îmi dădea ghes să continui: speranţa că ea fusese ucisă şi mâncată de ceea ce oamenii începuseră să numească zombi.

Alternativa era ca ea însăşi să fi devenit zombi, iar gândul de a privi în ochii ei morţi, ştiind asta, era pur şi simplu prea greu de suportat.

*

Am ocupat trei camere alăturate, fiecare cu baie proprie. Eu şi Bindy l-am cărat pe Jamie în pat, încercând să-i ignorăm bolboroselile şi lacrimile, şi, întorşi pe coridor, i-am urat noapte bună.

― Tobe, a spus ea şi vocea i-a sunat diferit. Ştiu ce crezi despre mine, dar mă străduiesc. Chiar mă străduiesc.

S-a împleticit puţin la vorbă, însă se controla mai bine decât oricând. Odată, îmi servise micul dejun la o cafenea din oraş – în urmă cu patru ani, poate – şi atunci flirtasem cu ea.

― Îmi tot spun că mâine e o altă zi, dar nu e aşa. E întotdeauna azi.

S-a întors să meargă la culcare. Eu am întins mâna şi am ţinut-o de braţ. Ea mi-a atins mâna şi a surâs trist.

― Poate că s-au strâns pur şi simplu şi au plecat.

Era o mare gogomănie şi ştiam asta, dar altceva nu ştiam ce să spun

― Au ridicat un zid, a zis ea. Şi Jamie are dreptate – niciunul dintre noi nu a greşit cu nimic.

S-a dus la culcare după aceasta. La fel am făcut şi eu.

Am stat întins un timp, încercând să adorm. Oraşul se întindea în jurul meu, geografia lui fiind modificată complet de cele întâmplate. Piaţa centrală, cu atractivul ei turn cu ceas plin de jardiniere cu flori, cu pavajul alunecos din pricina ploii uşoare de vară, era acum locul unde găsisem şase zombi morţi alături de rămăşiţele a mai multor copilaşi pentru care ei se luptaseră atunci când a venit Epurarea. În locul unde se afla cândva vechiul castel acum îmi puteam aminti doar familia care se refugiase acolo să moară – tatăl, mama şi doi copii, înconjuraţi de sângele împrăştiat de cuţitul din mâna bărbatului. Străzile pe care umblasem cu Fiona, birturile în care băuserăm, restaurantele unde mâncaserăm şi râseserăm şi discutaserăm timid posibilitatea de a avea copii, toate erau acum pângărite într-un fel de ceea ce se întâmplase. În unele locuri doar tăcerea anunţa diferenţa; în altele, sângele şi putreziciunea şi moartea.

Eram prizonier în oraşul meu natal şi totuşi niciodată nu mă aflasem într-un loc aşa străin.

În timp ce mă răpea somnul, m-am întrebat din nou ce se întâmplase cu ceilalţi locuitori din Usk. Cei mai mulţi fugiseră după primele câteva atacuri, dar fuseseră curând racolaţi şi ţinuţi închişi în vechea bază militară din Glascoed. Majoritatea celor care rămăseseră în urmă fuseseră fie ucişi, fie infectaţi, iar apoi venise Epurarea, când întregul oraş fusese stropit din oră în oră, vreme de trei zile, cu ceea ce Armata numea „antidot”. Când eu, Bindy şi Jamie ieşeam din oraş şi traversam podul de piatră, singurul motiv pentru care nu ne împuşcau era acela că soluţia lor nu ne ucisese.

Ne-au permis să rămânem, propunându-ne să-i ajutăm să culeagă corpuri de zombi pe care cercetătorii să le studieze. Zilnic ne lăsau să ieşim şi să dormim în liniştea carantinei şi în fiecare dimineaţă mă aşteptam să înceapă ziua când nu aveau să ne mai lase să ieşim. Nu-mi păsa, deoarece Fiona rămăsese în urmă şi încă nu fusese găsită.

Când am căzut într-un somn agitat, chipurile vechilor prieteni şi ale cunoscuţilor din oraş mi-au apărut în gând. Unii dintre ei zâmbeau, alţii încremeniseră în moarte.

Iar alţii nu aveau astâmpăr.

*

M-a trezit vuietul elicopterelor. M-am dus la fereastră şi am văzut un aparat militar survolând oraşul. La început m-am gândit că stropesc din nou zona, dar apoi am observat camerele de filmat fixate sub botul aparatului de zbor.

― Vă rugăm să ieşiţi în stradă unde să vă vedem, a rostit o voce electronică. Staţi la intersecţie şi spuneţi cine sunteţi.

Spuneţi cine sunteţi! mi-am spus. Căram cadavre din oraşul mort de trei săptămâni pentru ticăloşii ăia, iar ei nici măcar nu ne ştiau pe nume.

Am întâlnit-o pe Bindy pe coridor şi împreună am bătut la uşa lui Jamie. E mort, mi-am spus, cu venele tăiate, i-a cedat inima, a făcut comoţie cerebrală de la tensiune. Dar apoi ne-a deschis, mijind ochii la lumina zorilor. Era mahmur. Am chicotit.

― Ce dracu’ e cu voi? a mormăit.

― Nimic. Vino să aflăm ce se petrece.

Eu şi Bindy am aşteptat la intersecţia din faţa hotelului mai multe minute până să vină şi Jamie. În acest răstimp, elicopterul a trecut pe deasupra de trei ori, camerele de filmat părând să se rotească uşor de fiecare dată. Deja era cald dimineaţa, iar rotoarele iscau o furtună pe stradă care arunca valuri de praf în vitrinele magazinelor.

Jamie a tuşit şi a scuipat, spălându-şi colbul din gură cu o duşcă de whisky din sticla pe care o luase cu el.

― Glumeşti, am spus.

― Hei, e o ţară liberă!

A râs maniacal şi a mai tras o duşcă.

Elicopterul s-a apropiat din nou şi a rămas în planare deasupra străzii, la o înălţime de treizeci de metri. Abia puteam vedea din cauza prăfăraiei, iar zgomotul era asurzitor. Difuzoarele se auzeau însă şi mai tare.

― Pentru siguranţa voastră, veţi rămâneţi în carantină în limitele oraşului pentru următoarele patruzeci şi opt de ore.

Nu e corect, mi-am spus. Noi nu îi putem întreba nimic.

― În acest timp se vor efectua anumite lucrări. Nu trebuie să încercaţi să le împiedicaţi în vreun fel. Nu trebuie să încercaţi să evadaţi.

― Opriţi-mă, dacă puteţi, jigodiilor! a strigat Jamie.

Mi-am dat seama că era încă beat.

― Orice încercare de evadare va atrage după sine utilizarea forţei şi moartea.

Sunetul părea să scadă. Toţi trei eram prinşi într-o ireală bulă de şoc. Or să tragă în noi, am gândit şi, deodată, jargonul lor militar m-a enervat la culme. De ce nu puteau să spună simplu ce voiau?

M-am uitat pe lângă Bindy la Jamie. El mi-a reţinut privirea, a zâmbit şi a ridicat din umeri. Bravadă.

― Toby Parsons, te rog, du-te singur la intersecţia din faţa şcolii primare. Acolo vei primi mai multe instrucţiuni şi ţi se va răspunde la orice întrebare.

Uram cum suna vocea aceea, aşa distorsionată de aparat. Vorbitorul putea să râdă sau să plângă, iar noi nici c-am fi ştiut.

Elicopterul a urcat cu repeziciune şi a dispărut peste acoperişuri, iar Jamie i-a arătat degetul mijlociu.

― Ce înseamnă asta? a spus Bindy. Ce munci vor să facă?

― Sper să aflu, am zis.

― De ce numai tu? a întrebat Jamie. De ce dracu’ tu eşti cel care…

― Jamie, am spus încet şi el m-a ascultat. Poate că nu-i vorbisem niciodată până atunci pe tonul acela, dar era naibii timpul. Rămâi aici. Bea cafea. Spală-te. Eu mă duc să aflu ce se întâmplă.

M-am uitat la Bindy şi, deşi fata se încrunta, vedeam clar că o liniştea oarecum faptul că preluasem frâiele. Nu că asta aş fi vrut să fac. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să-i am pe amândoi în spinare.

Singurul lucru pe care mi-l doream…

Dar căutam de trei săptămâni şi, dacă Fiona nu devenise zombi, ci le căzuse acestora victimă, eram sigur că deja aş fi găsit-o. Cunoşteam toate locurile pe care le cunoştea şi ea. Verificasem toate locurile unde fuseserăm împreună. Şi dacă stăteam să mă gândesc bine, nici nu voiam cu adevărat să o mai caut.

Am pornit de-a lungul străzii. Mi-au trebuit cinci minute să ajung la şcoală şi-n tot acest timp am auzit elicopterul acela undeva în depărtare. De la Epurare, era prima oară când mă găseam singur pe stradă – oricând altcândva, unul sau amândoi ceilalţi fuseseră cu mine. Credeam că voi fi speriat sau cel puţin agitat, dar mi se părea mai degrabă liniştitor. Majoritatea lucrurilor se schimbaseră, dar printre ele nu se număra şi faptul că îmi plăcea propria-mi companie.

Când am ajuns la trecerea de pietoni din faţa şcolii, m-am uitat în susul străzii la blocajul rutier. Era acolo de la prima răbufnire a flagelului în oraş şi îl văzusem de vreo două ori în ultimele două zile în timp ce căutam cadavre în clădirea şcolii. Dar acum arăta diferit – era mai mare, în mod clar fusese adăugat ceva la el. Dacă la început era construit din două maşini întoarse pe muchie şi maldăre de saci cu nisip, acum erau mai multe structuri grele de metal negru în spatele acestora. De o parte şi de alta se întindeau garduri înalte, cel din stânga dispărând în spatele unei case şi luând-o pe deal în sus, cel din dreapta trasând o linie dreaptă chiar prin terenul de joacă al şcolii, făcându-se una cu pădurea din spate.

De o parte şi de cealaltă a drumului era câte un stâlp în vârful căruia fusese montată o cameră de supraveghere. Ambele se roteau încet. Mi le imaginam ca nişte ochi care îmi urmăreau apropierea. Când mai aveam cincisprezece metri, o voce amplificată a spus:

― Rămâi unde eşti.

M-am oprit, am suspinat. Astăzi toată lumea ţipa la mine.

Deasupra baricadei a apărut un om; evident, stătea de partea cealaltă pe un postament înalt. S-a uitat pe deasupra oraşului din spatele meu înainte de-a se concentra asupra feţei mele. Părea agitat.

― Toby Parson?

― În persoană.

― Eu sunt Peter O’Driscoll. Sunt doctor în cadrul echipei de cercetare care se ocupă de…

― Eşti unul dintre cercetătorii care ciopârţeşte cadavrele pe care le aduc eu.

― Da, dacă aşa preferi.

Nu părea deloc deranjat de comentariul meu.

― Şi ce aţi aflat?

A pregetat, dar numai pentru o secundă.

― Mă tem că informaţia asta e confidenţială.

Am râs. Era primul râs veritabil pe care îl scoteam de la izbucnirea flagelului şi de când pierdusem legătura cu Fiona. Când au venit primele atacuri eram la distanţă de un kilometru unul de celălalt, după socoteala mea. Destul de aproape ca să ne auzim unul altuia strigătele.

― Glumeşti! am făcut. În ce film încerci să joci?

Am mai râs o dată.

― Ajutorul dumitale a fost apreciat, a zis O’Driscoll.

― Ai să-mi dai o medalie?

― Nu, n-am nicio medalie.

― Şi atunci ce pofteşti? A mai apărut o infecţie? S-a împrăştiat?

― Încă este sub control, a răspuns O’Driscoll. Dar s-a produs o recurenţă, da.

O recurenţă. Mi-a îngheţat sângele. Epurarea ar fi trebuit să fie soluţia finală, curăţarea definitivă a ceea ce se întâmplase în Usk. Din momentul declanşării, vinovăţia fusese aruncată de la unul la altul, mass-media era plină de guru politici şi religioşi, foşti militari şi orice vedetă care avea o opinie. Când Armata dăduse asigurări că Epurarea va pune capăt măcelului, acele asiguri fuseseră luate drept o recunoaştere a vinovăţiei. Cum era posibil să ştie cum s-o oprească dacă susţineau că nu ştiau cum începuse?

― Unde? am întrebat.

Şi atunci un fior şi mai mare m-a străbătut şi nu m-am putut înfrânge să nu mă răsucesc. Elicopterul, camerele…

― În oraş?

― Nu, domnule Parsons. Usk este curat… sau aşa credem noi. Recurenţa s-a produs la unul dintre cadavrele pe care ni le-ai adus.

― Deci infecţia e încă aici.

― Noi sperăm că nu. Sperăm că e un caz izolat şi îl analizăm chiar acum. Dar…

A coborât privirea la ceea ce ţinea în mână.

― Bine, am spus. Deci ne supravegheaţi pentru orice eventualitate.

O’Driscoll a încuviinţat din cap cu buzele ţuguiate.

― Pentru orice eventualitate.

― Şi dacă tot nu vom avea nimic peste o săptămână? Peste două?

A dat să plece.

― Hei! am strigat. Nu poţi pleca aşa!

S-a oprit, lăsându-se în jos ca să sară de pe platforma din spatele baricadei. Nu părea să mai aibă altceva de spus.

― Nu ne puteţi lăsa aici aşa, pur şi simplu. Nu am greşit cu nimic!

― Dar aţi putea greşi, a spus şi a sărit înapoi în lumea lui.

Am rămas cu ochii la baricadă; camerele se uitau şi ele la mine. Le-am arătat degetul mijlociu; părea un gest copilăresc, dar m-a făcut să mă simt mai bine.

La drumul de întoarcere, m-am simţit privit la fiecare pas. Trecând prin faţa şcolii, m-am uitat la clădirea scundă de cărămidă, la geamurile claselor celor mici tapetate cu desene colorate. Autoportrete cu feţe mari şi roz, ochi albaştri luminoşi şi dâre galbene sau maro în chip de păr. Dacă mă apropiam, probabil că puteam vedea numele, dar nu voiam să fac asta. Poate se nimerea să văd faţa desenată a fetiţei pe care o lăsaserăm înapoi în cimitir.

Elicopterul s-a apropiat din nou, zburând jos pe deasupra copacilor din spatele şcolii şi dispărând apoi din vedere. Atunci am luat-o la fugă, dornic să văd ce făceau şi când am trecut prin faţa staţiei de pompieri incendiate am văzut prin golul dintre clădiri. Elicopterul plana deasupra blocului de locuinţe cu patru etaje – unul dintre cele mai înalte din Usk – şi doi bărbaţi coborau pe frânghie pe acoperiş.

― Ce naiba… am murmurat.

Poate voiau să ne prindă. Aveau să ne închidă undeva, să îşi trimită echipele de doctori şi cercetători precum O’Driscoll, cu seringile şi bisturiele lor, să ne despice unul câte unul ca să vadă dacă nu reuşesc să afle ce se întâmpla. Deoarece, chiar dacă ştiuseră ceva la început, acum aveam sentimentul că se pierduseră. Flagelul progresase – evoluase, poate – şi cum recurenţa se produsese undeva în afara perimetrului oraşului, înţelegerea lor a ceea ce provocase flagelul se şubrezise considerabil. Timpuri disperate cer măsuri radicale, ştiam asta. Dar dintr-odată îmi era foarte frică.

Suntem neglijabili, mi-am spus. Măcar noi ştim oraşul, străzile, cunoaştem ascunzători… Dar asta era doar o nerozie. Dacă trimiteau trupe după noi, aveau să ne găsească.

Totuşi, cei doi bărbaţi de pe acoperiş nu păreau să fi venit pentru mult timp. Montau un trepied mare pe care era fixată o cutie, ancorau picioarele, trăgeau un fel de husă peste cutie. Elicopterul se îndepărtase, dar nu făcea decât să dea un survol oraşului.

Alte camere de supraveghere.

Chiar atunci când am înţeles asta, elicopterul a coborât, din el a căzut o scară de frânghie şi cei doi bărbaţi au urcat la bord.

Am desluşit mişcarea camerei; se întorcea lin dintr-o parte în alta. Cineva de la postul de control îi făcea proba. Am fluturat din mână.

Întorcându-mă la Queen’s Hotel, am auzit şi am văzut alte câteva elicoptere apropiindu-se. Alegeau clădirile mai înalte.

― Ce faci? a întrebat Bindy când am ajuns. Şedea pe pervazul lat de piatră al uneia dintre ferestrele hotelului, mă aştepta. Un moment, întrebarea ei m-a iritat, dar apoi am suspinat uşor şi m-am aşezat lângă ea.

― Montează camere ca să ne poată supraveghea, am spus.

― De ce?

― S-a produs o recurenţă la unul dintre cadavrele pe care le-am scos noi. Cred că vor să fie pe recepţie în caz că suntem infectaţi şi noi.

Bindy a încuviinţat, tristă.

― Deci asta e, a zis ea, iar eu nu m-am putut convinge să răspund. Nu voiam să recunosc că ajunseserăm la final.

― Unde e Jamie?

― S-a dus înăuntru. Cred că e la bar.

― Sigur. Trebuie să-i spun ce se întâmplă.

Bindy a rămas locului, ceea ce m-a surprins puţin. Credeam că se va agăţa iar de mine ca un căţeluş rătăcit, privindu-mi cu ochi mari, plini de jind. Poate că, cine ştie cum, reuşise să-şi găsească puterile.

― Bindy, am spus din pragul uşii principale. Ea s-a uitat la mine. O să ieşim. După ce or să se lămurească de tot, când or să ştie exact ce se întâmplă.

― Mersi, Tobe, a zis.

Apoi şi-a întors privirea.

M-am dus înăuntru să-l găsesc pe Jamie.

*

Prima victimă a flagelului pe care o văzusem era un bătrân care ţinea un cabinet oftalmologic pe strada principală. Era în prima fază, aceea de turbare, şi umbla haihui pe stradă spărgând vitrine cu mâinile goale şi cu capul, culegând de jos cioburi mari de sticlă şi dând să-i taie pe trecători cu ele. Asta se petrecea încă devreme şi, deşi majoritatea oamenilor ştiau că ceva nu era în regulă în Usk, puţini ştiau exact ce anume. Oamenii strigau, bătrânul urla şi mârâia, după care a ţintuit o femeie la pământ şi a început s-o spintece. Era complet dus cu pluta.

Un adolescent l-a lovit peste cap cu o crosă de golf de cinci ori. Bătrânul s-a prăbuşit peste femeia plină de sânge şi a murit în stradă, iar după câteva secunde s-a opintit încet înapoi în picioare. Se lecuise deja de turbare şi a început să sape în femeia de sub el după inimă.

Când am intrat în bar, Jamie era turbat.

Mi-a stat inima în loc, boaşele mi s-au strâns de teamă. M-am lipit cu spatele de perete şi am privit.

Jamie răsturna mese şi scaune, spărgea sticle, lovea cu picioarele în bar, scuipa şi ţipa. Asta e, mi-am spus, s-a terminat pentru noi. Şi deodată, confruntat cu asta, mi-am găsit din nou ţelul: nu puteam să mor aici, deoarece trebuia să o găsesc pe Fiona.

Jamie m-a văzut tocmai când dădeam să mă retrag. S-a oprit şi a căzut în genunchi, plângând.

― Nu e corect, a spus. Nimic nu e corect.

Am scos aerul din plămâni, prăbuşindu-mă lângă perete. E doar beat. Hristoase.

― Ai auzit ce i-am spus lui Bindy.

― Pe geam.

S-a întins peste cioburile împrăştiate pe covorul pătat de whisky şi l-am lăsat acolo. Nu prea aveam ce să fac. Pentru o clipă mă speriase de moarte. M-am întrebat ce ar fi făcut ei dacă îl vedeau aşa turbat.

M-am dus înapoi afară, dar Bindy plecase. Aşa că am plecat s-o caut pe Fiona.

*

Locuiam în unul dintre cele opt apartamente dintr-o veche biserică renovată din piaţa oraşului, dar clădirea fusese făcută praf şi pulbere în ziua izbucnirii. Fiona plecase deja. De la Epurare mă întorsesem de trei ori ca să-i caut cadavrul în biserică. Aşa că m-am dus acolo din nou, căţărându-mă pe scara de metal răsucit, şi oricât de tare m-aş fi străduit să evit atingerea oricărei suprafeţe, pe când am ajuns la ultimul etaj aveam mâinile negre de funingine. Era ca şi când aerul însuşi ar fi fost pângărit. Dacă Fiona chiar murise acolo, respiraţia mea o ajuta să lase urme înăuntrul meu.

Apartamentul nostru se afla în partea din spate a bisericii şi ca să ajung la el trebuia să treci prin faţa altor două. Ambele erau în ruină. În niciunul nu se găseau cadavre sau oase.

Am ajuns la locul pe care îl împărţiserăm şi îl iubiserăm şi m-am bucurat că nu semăna deloc cu o casă. Asta ar fi fost greu de îndurat. N-am simţit niciun junghi de nostalgie, deoarece locul era negru şi ars şi puţine puteau fi recunoscute în el. Dispunerea în plan era familiară, dar până şi aceasta se modificase acolo unde pereţii despărţitori arseseră complet şi tavanele se prăbuşiseră. În ceea ce fusese camera noastră de baie, podeaua lipsea şi am putut vedea rămăşiţele spulberate ale obiectelor noastre sanitare în apartamentul de jos. În dormitor, patul era un maldăr de cenuşă şi nu supravieţuise niciun garderob.

O mai făcuse înainte, dar am scormonit din nou, mişcând cenuşa şi lemnul înnegrit cu picioarele. S-au ridicat nori de praf şi în scurt timp ştiam că vederea mi se va înceţoşa, aşa că am acţionat repede. Dormitorul, livingul, bucătăria – niciunde nu era ceva care să sugereze că Fiona fusese acolo atunci când izbucnise incendiul.

O iubeam, dar în momentul acela îmi doream cu ardoare să-i găsesc oasele.

Când am părăsit biserica mi-am dat seama că nu mă voi mai întoarce niciodată acasă. Nu aveam de ce, întrucât aceasta nu mai exista. Aşa că m-am mai plimbat o dată prin oraş, căutând în locurile pe unde mai căutasem înainte, aruncând priviri în grădini peste care buruienile începeau deja să pună stăpânire, mirat de liniştea care domnea în locul acela. Cu asta nu m-aş fi putut obişnui niciodată. Deşi nu fusese nicicând un oraş deosebit de aglomerat, acolo plutise mereu un aer de agitaţie. Pe strada principală se găseau majoritatea magazinelor. Acela era locul frecventat veşnic de contingentul de pensionari ai oraşului plecaţi să-şi bea cafeaua sau să-şi cumpere ziarul de dimineaţă. La prânz, funcţionarii făceau vânzare celor câteva restaurante şi puburi din zonă. Seara, de asemenea, trona o atmosferă vivace, deşi rareori se ajungea la mai mult de atât. Acum, chiar dacă locul nu era complet tăcut, din el lipsea sporovăiala oamenilor.

Păsările păreau să fi preluat controlul. Poate că trilul lor fusese mereu prezent, îngropat sub vuietul constant al traficului, dar acum el era vioara întâi. Păsăretul umplea acoperişurile şi pervazurile geamurilor, ciuguleau te miri ce pe drum şi fâlfâiau prin aer maniacal, parcă sărbătorind ceva.

Ştiam că nu avea să treacă mult până când Usk urma să capete un aspect sălbatic. Întotdeauna mândri de oraşul lor, majoritatea locuitorilor făcuseră tot ce le stătea în puteri pentru ca grădinile lor să fie bine întreţinute. Plantele din ele nu mai trebuiau acum să se teamă de foarfecele care le impuneau forme artificiale.

― Toby!

Strigătul venea de departe, dintr-o direcţie pe care ecoul o ascundea.

― Bindy?

― Toby, râul!

Am fugit. Am trecut de vechiul tribunal, am străbătut parcarea, apoi am parcurs o alee şi am ieşit pe strada principală. Gâfâiam deja şi blestemam grăsimea vârstei de mijloc pe care o lăsasem să se depună. Ca să am şi eu de ce să mă agăţ, glumise odată Fiona în timp ce făceam dragoste. Pe când alergam anevoie pe drum, podul a apărut în câmpul vizual de după o curbă a străzii. Bindy stătea pe el nu departe de zidul de ciment, aplecându-se peste parapetul de piatră şi uitându-se în jos.

― Ce este? am strigat din fugă.

A ridicat privirea şi a arătat cu degetul.

― Jamie!

Atunci i-am auzit vocea. Strigăte şi bălmăjeli de beţiv, ca înainte. Dacă ar fi fost mai aproape de mine, i-aş fi tras bucuros un pumn. Era un idiot enervant. Chiar sunt blocat aici cu el cine ştie pentru cât timp?

Am dat fuga lângă ea şi m-am uitat peste parapetul de piatră. Jamie era la marginea apei şi avea ceva agăţat peste umăr. Lucrurile personale?

― Nu fi cretin! am strigat. Dacă treci, te împuşcă înainte să…

― Du-te în pula mea, a spus obosit.

― Nu vrea să asculte, a zis Bindy. Şi nu să înoate vrea.

Atunci mi-am dat seama ce avea peste umăr – fetiţa moartă din cimitir.

Am urcat pe parapet şi am estimat distanţa până jos. Patru metri, poate. Şi dacă îmi rup piciorul?m-am întrebat. Rămân prizonier în Usk alături de o chelneriţă şi un ratat şi-o să ajung să mor în pat.

― Jamie, ce faci?

Era o întrebare prostească, deoarece răspunsul îl bănuiam deja. Ca întotdeauna, încerca să sfideze lumea, pentru că doar aşa putea să-şi ascundă teama.

― O ajut să evadeze, a spus, chicotind. Să vedem cât de departe ajunge.

― Ei încearcă să ţină treaba asta sub control, am spus şi am clipit confuz. Eram de acord cu ce făceau ei? Nu-mi oferisem până atunci timp să meditez la asta.

― Eşti un căcat preţios, Toby. Ştii asta? Ar trebui să asculţi ce spui uneori, să te priveşti.

Jamie a coborât de pe malul râului pe nişte dune de noroi. Râul curgea învolburat la câţiva metri de el.

Aproape am sărit. Dacă o făceam, poate că l-aş fi oprit. Dar adevăratul motiv pentru care am rămas pe pod a fost ideea că arborii de pe celălalt mal al râului ar putea ascunde lunetişti. Nu voiam să fiu aproape de Jamie atunci când aceştia aveau să deschidă focul.

Nu a urmat însă nicio rafală când el s-a apropiat de râu şi nici atunci când a coborât-o pe fetiţă de pe umăr şi a aşezat-o pe noroi. Membrele ei era încă moi, iar ochii – limpezi. S-a produs o recurenţă.

― Jamie, vrei să treacă şi alţii prin ceea ce treci tu? a întrebat Bindy.

― Da, a venit răspunsul lui Jamie.

A împins-o pe copilă în apă. M-am crispat, aşteptând detunături de armă şi, privind-o cum o poartă apele, mi-am dat seama că ratasem. Eram un laş. O săritură, un pumn şi l-aş fi putut opri.

― Futu-i, am spus.

― Da, pen’ că dacă trebuie să treci tu, de ce să nu treacă şi alţii?

Nu era pic de regret în vocea lui. De fapt, mi s-a părut că aud un strop de veselie când a chicotit din nou, a scos o sticlă plină pe jumătate cu whisky din buzunarul pantalonilor săi militari şi a început să bea.

― Eşti un idiot căcăcios, Jamie, a zis Bindy, şi din cauza ta o să murim toţi.

Se uita după fetiţa care plutea pe râu.

Acolo, curentul era destul de puternic, după ce trecea prin cele trei arcade ale podului, şi corpul a început să se răsucească în sensul acelor de ceasornic, cu braţele şi picioarele depărtate, cu părul răsfirat în jurul capului. Acum îi va fi spălat praful din ochi, mi-am spus. Un copac aplecat peste râu i-a agăţat hainele, ţinând-o puţin în loc, dar apoi şi-a văzut de drum şi curând a dispărut din vedere după un cot.

Mi-am dat seama că Jamie se întorsese deja pe mal şi venise pe după vechea gheretă de la capătul podului. Se îndrepta înapoi pe strada principală, ţinând neglijent sticla într-o mână şi clătinându-se uşor pe picioare. Încă era beat. Jamie avea să fie întotdeauna beat şi m-am întrebat cât de rău ar fi dacă s-ar trezi din beţie.

― Ce facem acum? a întrebat Bindy. Se apropiase de mine şi, vorbind, s-a întins spre mine. I-am primit mâna.

― Continuăm, am spus. Eu încă mai caut.

― Dar dacă o găseşti

― Eu încă mai caut.

I-am dat drumul şi a pornit după Jamie.

― Nu eşti, în caz că te întrebai, a rostit ea, venind după mine.

― Ce nu sunt?

― Un rahat preţios.

Am ridicat din umeri, de parcă nu mi-ar fi păsat.

Jamie şedea pe trotuar aproape de oficiul poştal. Avea un rânjet tâmp lipit pe buze. Ne aştepta. Aştepta să se umfle în pene.

― Ce-i? a spus Bindy.

Am blestemat-o în gând că-l încuraja.

― Le-am arătat eu, a zis el şi a râs, dar am simţit o anume nesiguranţă la el. Râsul era menit să o acopere – poate chiar de el însuşi.

― Da, chiar le-ai arătat, Jamie, am spus. Sigur o să se căiască şi or să ne lase să plecăm acum. Tontule.

A dat să se ridice, s-a clătinat şi am văzut violenţa cum îi umbreşte chipul. Nu aveam chef să mă iau cu el la bătaie, pentru că niciodată nu fusesem un bătăuş, dar mi-am dat seama că asta era altceva ce s-ar fi interpus între el şi nesiguranţa lui, şi că acum nu mai putea da înapoi.

Şi-a aruncat sticla goală şi a făcut un pas spre mine. Şi atunci a apărut elicopterul.

― Acum ce mai vor? a zis Jamie.

Părea speria.

― Rămâneţi unde sunteţi, ne-a instruit acea voce mecanică.

― O predică, am zis. Suntem animalele lor de casă şi acum or să ne ţină un discurs straşnic.

Am avut dreptate. Dar nu au mai scos un alt cuvânt. În schimb, în timp ce elicopterul plutea deasupra clădirilor la cincizeci de metri de noi, un om s-a aplecat afară cu ceva în mână. Cameră şi microfon, mi-am zis şi atunci Jamie s-a prăbuşit înapoi la pământ, sângele ţâşnindu-i de sub mărul lui Adam. Avea ochii larg căscaţi, mâinile i se zbăteau ca nişte animale independente încercând să găsească rana şi, înainte să o găsească, a răsunat a doua împuşcătură. Glonţul a mers drept la ţintă. Creştetul şi partea din spate a capului său s-au împrăştiat pe treptele din faţă ale oficiului poştal.

Elicopterul a plecat. Bindy se întorsese cu spatele, dar eu nu puteam să nu mă uit. Deşi asistasem la multe ipostaze ale morţii, aceasta avea ceva şi mai cumplit. Pentru câteva secunde – un răstimp în care sângele s-a scurs, piciorul lui stâng a zvâcnit şi ochii i s-au dat încet peste cap – nu am reuşit să înţeleg ce anume era.

― Şi atunci au mai rămas doi! a rostit Bindy, în pragul isteriei.

Şi asta a fost tot. Pentru că în sinea mea ştiam că vom rămâne acolo pentru foarte mult timp şi, aşa tont cum era, Jamie însemna tovărăşie. Şi, aşa tont cum era, distant şi rece, ştiam că nu voi putea niciodată să supravieţuiesc situaţiei de unul singur.

M-am dus la Bindy şi am luat-o în braţe. De data aceasta, contactul m-a liniştit şi pe mine. Era caldă şi vie, şi m-am agăţat de asta cu toată fiinţa mea.

În noaptea aceea, Bindy s-a mutat în camera mea de hotel. Nu m-am opus şi ea nu a întrebat. Şi-a lăsat doar să cadă gentuţa cu obiecte personale lângă a mea, s-a dezbrăcat în lenjeria intimă şi a urcat în pat. Am cuprins-o cu braţul pe după umeri şi ea şi-a aşezat capul pe pieptul meu. În scurt timp, a adormit. Nu era nimic câtuşi de puţin sexual în asta. I-am simţit mirosul, i-am simţit căldura, i-am simţit sânii grei apăsându-mi coastele, dar nu m-am excitat. Ţinea strict de instinctul de supravieţuire şi, deşi nu aveam nevoie unul de căldura corpului celuilalt, aveam atât de multe de împărţit între noi.

*

A doua zi ne-am ocupat de înhumarea lui Jamie. I-am legat o pungă în jurul capului ca să nu trebuiască să vedem locurile de unde sălbăticiunile se înfruptaseră din el. Bindy a intrat cu forţa într-un magazin de unelte să caute o lopată şi o cazma. L-am cărat împreună pe strada principală şi pe o alee îngustă care ducea spre grădina unui pub. Acolo erau ronduri cu trandafiri, pământ încă destul de afânat chiar şi în dogoarea verii. Nu găseam niciun motiv să-l transportăm taman până la biserică.

Am săpat cu rândul. Cât a săpat Bindy, eu am stat pe vine şi am privit-o. Nu existase niciodată niciun dram de atracţie – iar gândul de-a trăda memoria Fionei era teribil pentru mine – dar pentru prima dată mi-am dat seama ce tânără răpitoare era. Poate că frica îi alunga nurii, dar acum, săpând în pantaloni scurţi şi o vestă, transpirând în soarele dimineţii, cu picioarele pline de noroi, era cât se poate de frumoasă. Mi-a făcut plăcere să o privesc, iar această plăcere a fost întreruptă doar atunci când am observat trupul lui Jamie mişcându-se.

Am icnit, m-am ridicat în picioare şi am văzut vrăbiile luându-şi zborul de pe pieptul lui însângerat. Numai ele, mi-am spus, numai ele au fost. Dar când mi-a venit mie rândul să sap din nou, am folosit cazmaua ca să mă asigur că îl plantăm adânc sub pământ.

A fost nevoie de două ore şi, la jumătatea acestui interval, Bindy s-a dus la magazin şi s-a întors cu două sticle de apă. În magazin puţea acum – putreziseră atât de multe produse, că puţea încă a rânced şi stătut – dar erau suficiente bunuri la conservă şi sticlă ca să ne ajungă mult timp.

― O să rămânem aici la nesfârşit? a întrebat ea în timp ce eu aruncam pământ cu lopata peste Jamie.

M-am oprit, gâfâind şi transpirând abundent, şi m-am sprijinit în coada lopeţii. Acum nu mai pare aşa speriată, am gândit. Şi era ceva schimbat la ea. Poate asta se datora dispariţiei lui Jamie ori poate doar faptului că dormiserăm unul în braţele celuilalt, ţinând coşmarurile la distanţă.

― Poate, am spus. Sau cel puţin până vor afla exact ce s-a întâmplat aici.

Dincolo de capul ei vedeam una dintre camerele fixate pe trepied pe acoperişul unei clădiri. Nu avea să se mai scurgă mult timp până când să ne poată urmări aproape oriunde, dacă eram sub cerul liber.

Bindy a încuviinţat din cap, apoi a coborât privirea spre mormântul lui Jamie.

― O să fie bine, a spus şi a părut atât de sigură, încât m-am întrebat dacă nu cumva fusese mai puternică decât mine încă de la început.

Elicopterul a survolat oraşul toată ziua, executând cercuri strânse de mai multe ori dacă ne vedea în stradă. I-a mai coborât pe cei doi oameni de câteva ori, permiţându-le să monteze camere, şi i-a ridicat înapoi. Bănuiam că am fi putut merge pe clădirile acelea şi să spargem camerele, dar poate că am fi fost pedepsiţi pentru asta. Oamenii aceia păreau dornici să-şi ţină cobaii la respect.

Bindy m-a ajutat să o caut pe Fiona. Nu am găsit în mine curajul să-i spun că voiam să fac asta sigur, apoi, după ce ne-am oprit să prânzim, mi-am dat seama că o voiam alături de mine. Compania ei era plăcută, părea să-şi fi pus sub control frica şi mă trezeam că arunc tot mai des priviri pe furiş la ea în timp ce mergeam. Chiar că sunt un căcat preţios, mi-am spus, deoarece niciodată nu-mi oferisem şansa să o cunosc cât de cât pe femeia aceea.

Am început să intrăm în casele pe care nu apucaserăm să le explorăm înainte şi am descoperit rămăşiţele a opt oameni. Niciunul nu era zombi, de asta eram siguri – începuseră să putrezească toţi, iar unii erau grav schilodiţi şi ronţăiţi, oasele şi resturile lor fiind împrăştiate în jur. Niciunul nu era Fiona. M-am străduit din toate puterile să scormonesc prin rămăşiţe, tuşind, vomitând de mai multe ori atunci când mirosul era prea puternic, dar nu am găsit nimic ce să recunosc ca aparţinându-i. Nicio bijuterie, niciun fir de păr, niciun obiect vestimentar. Era o continuare a celui mai teribil lucru pe care îl făcusem vreodată – mutam şi căram cadavre de trei săptămâni – dar trebuia să mă asigur.

Bindy a venit cu mine de fiecare dată, dar mereu rămânea în afara acelor odăi. Nu o puteam învinui deloc, deşi pe măsură ce s-a scurs timpul în ziua aceea descopeream că îmi lipseşte tovărăşia ei din ce în ce mai mult în vreme ce scormoneam printre oase rupte şi hălci de carne puturoasă.

La primele ore ale serii eram deja epuizaţi şi ne-am întors la hotel. Ei fuseseră acolo în lipsa noastră şi instalaseră camere în colţurile de sus ale holului, barului, bucătăriei, cămării şi coridorului de la etaj, în faţa camerei noastre. Urme unsuroase de paşi le trădau traseul în sus şi-n jos pe covorul de pe scări. Faptul că nu îşi dăduseră jos ghetele mă exaspera.

― Chiar îi interesează ce se întâmplă cu noi, a spus ea, ca şi când ar fi înţeles cu adevărat pentru prima dată situaţia în care ne aflam.

Am încuviinţat din cap, nedorindu-mi să vorbesc. Ne privesc chiar acum. Poate că O’Driscoll este cu ei. Bea cafea bună, mănâncă o gogoaşă. Caută probabil semne ale infecţiei sau ale nebuniei sau ale turbării. Nu-mi doream să-i spun ceva din toate acestea, aşa că i-am făcut semn să intre în cameră.

Am petrecut o bucată de timp căutând camere şi microfoane. Chiar nu aveau deloc respect pentru intimitate? Pe covorul deschis la culoare din camera noastră nu erau urme de ghete, dar poate că asta se datora doar vicleniei lor. Nu am putut găsi nimic – nici camere, a căror prezenţă ar fi fost evidentă, şi nici microfoane. Am surprins-o chiar pe Bindy zâmbind când mă uitam în abajurul lămpilor şi în spatele oglinzilor, şi am zâmbit şi eu, amintindu-mi ce îi spusesem lui O’Driscoll. În ce film încerci să joci?

Am mâncat la barul de la parter, împărţind o sticlă de vin, şi a fost cea mai relaxată masă pe care am luat-o de când evenimentele ne intersectaseră vieţile. Prezenţa agitată a lui Jamie fusese întotdeauna un factor de presiune, dar ceva la Bindy se schimbase. Mă gândeam că, poate, absenţa lui Jamie îi permitea să-şi stăpânească panica şi frica fără ca el să i le stârnească.

Am dormit în acelaşi pat şi de data aceasta, împărtăşindu-ne confortul, bucurându-ne de atingere reciprocă. Deşi am fost conştient mai tare ca înainte de căldura ei şi de senzaţia corpului său mulat pe al meu, tot nu m-am simţit excitat. Am apreciat asta. Am adormit şi am vizat-o pe Fiona plantând trandafiri în grădina noastră, râzând şi înlăturându-şi praful din ochi cu degete delicate.

*

Elicopterul nu s-a întors a doua zi, iar coloana de fum ridicându-se în depărtare am văzut-o în timp ce ne continuam căutarea prin oraşul pustiu şi soarele atingea zenitul.

― Să fie o altă groapă de incinerare? a întrebat Bindy.

― Nu cred. E ceva diferit.

― Cum adică?

A venit mai aproape şi m-a ţinut de mână.

― E mult mai departe.

M-a strâns. Nu era nevoie să dau glas implicaţiilor acestui lucru. Era o coloană groasă şi înaltă, iar dacă se afla la o distanţă de câţiva kilometri, focul trebuie că era imens.

Când i-am spus că mă duc la marginea oraşului ca să văd ce pot observa, a scuturat din cap şi s-a dat înapoi.

― Eu nu vreau să văd, a zis. Nu vreau să ştiu.

― Bindy, elicopterul nu a mai venit astă-dimineaţă.

A aprobat din cap, luându-şi ochii de la mine.

― Şi ai observat camerele de filmat?

― Da.

Nu ne mai urmăreau mişcările. Le ţineam atent sub supraveghere la prima oră a dimineţii, de când observasem asta, dar nu voisem să-i atrag şi ei atenţia.

― Trebuie să ştim.

Ea scutura din cap, dar nu avea lacrimi în ochi. Era departe de acea Bindy care fusese cu doar două zile în urmă. Acum vedeam calcul şi meditaţie în ochii ei, nu panică oarbă.

Eu trebuie să ştiu.

M-am dus la ea şi am luat-o în braţe. Era cladă, pielea îi era deja lipicioasă de sudoare. Aceea era cea mai călduroasă zi din câte îmi puteam aminti şi atunci am simţit un val de afecţiune faţă de ea. I-am sărutat tâmpla, ea mi-a sărutat umărul şi ne-am strâns amândoi tare în braţe.

― Am să continui să caut, a spus ea, înclinând din cap spre strada pe care o cercetam. Casele de acolo erau mari şi mai rămăseseră cinci pe rândul acela.

― Eşti sigură?

A atins ciocanul pe care îl avea la curea. Căzuserăm amândoi de acord că ar fi folositor la spargerea încuietorilor, însă nu era nevoie să mai spunem că funcţiona totodată ca o armă.

― Nu voi lipsi mult, am spus, dar asta s-a dovedit a fi o minciună.

Înainte să o revăd pe Bindy avea să se lase seara, iar pe atunci toată lumea noastră avea să se fi schimbat din nou.

*

Am pornit înapoi spre baricada din faţa şcolii. Am stat acolo strigând o vreme, fluturând mâinile spre camere, încercând să le atrag atenţia. Camerele nu mi-au urmărit mişcările nici când am început să merg dintr-o parte în cealaltă a drumului.

― Trebuie să vorbesc cu O’Driscoll! am ţipat.

Mi-a răspuns tăcerea.

În depărtare, către sud, în spatele unui lanţ de dealuri, coloana de fum continua să urce. Putea fi vorba de Cwmbran, la distanţă de câţiva kilometri, sau poate Newport, câţiva kilometri dincolo de acesta. Oricare ar fi fost, socoteam că flăcările de la bază se întindeau pe câţiva kilometri buni.

Era o prostie să mă mai agit în faţa camerelor. Nu era nimeni în spatele lor care să mă vadă.

Aşa că am escaladat baricada şi am pornit de-a lungul drumului. La început m-am blestemat la fiecare pas, ştiind cât de neghiob eram, crispându-mă în aşteptarea detunăturii unei puşti puternice. Glonţul mă va lovi înainte să pot auzi măcar împuşcătura, mi-am spus, şi asta nu mă liniştea cu nimic. Nu a avut loc însă niciun foc de armă, nu am auzit niciun elicopter şi nici vreo voce mecanică nu m-a avertizat pe un ton ridicat: „Vă rog să nu încercaţi să evadaţi.” În clipa aceea, nici nu îmi doream să aud altceva.

Drumul continua cale de un kilometru şi jumătate, după care se bifurca în două drumeaguri care o luau la nord şi la sud. Locul era pustiu şi tăcut, cu excepţia animalelor sălbatice care pe zi ce trecea prindeau tot mai mult curaj – am văzut o vulpe care mă privea din grădina unei case mari, iar un uliu care stătea pe drum, mâncând ceva ce tocmai prinsese, nici n-a ridicat privirea spre mine când am trecut la patru metri de el. Am încercat să desluşesc de mânca, dar nu am putut. Nu avea deloc blană.

I-am văzut de departe. Am ştiut ce erau. Şi am ridicat laude zeilor în care nu crezusem niciodată fiindcă Armata considerase oportun să ridice o a doua linie de apărare.

Gardul brăzda drumul înainte ca acesta să se bifurce. Era înalt, solid şi îi puteam urmări conturul peste câmp şi prin faţa unui pâlc îndepărtat de copaci, dând ocol pe după capătul nordic al oraşului. În cealaltă direcţie se pierdea repede din vedere, dar speram că era măcar la fel de lung şi măcar la fel de rezistent.

M-am aşezat în mijlocul drumului şi i-am privit cum se împingeau în el.

Cei mai mulţi purtau uniforme militare, iar ceilalţi erau în chiloţi sau goi-puşcă. Mulţi aveau răni cumplite din care sângele curgea încă. Sângele morţilor trebuia să fie diferit, însă, întrucât miasma lui nu-i atrăgea pe cei de-o seamă cu ei. Inima unui zombi se părea că nu era la fel de dulce.

Erau, poate, cincizeci de toţi. Cei mai mulţi erau strânşi ciorchine la porţiunea de gard care brăzda drumul, dar am văzut câţiva şi pe câmp. Unul dintre aceia părea că încă avea o puşcă de-a curmezişul în spinare, deşi acum speram că nu îşi mai amintea cum să o folosească.

Făceau foarte puţin zgomot. Câteva gemete şi murmure, dar nici vorbă de răcnetele acele cumplite care marcau prima fază a infecţiei. Toţi aceştia depăşiseră deja faza aceea – înnebuniseră şi uciseseră şi muriseră, şi acum se întorseseră, şi tot ce vedeau când se uitau la mine era o inimă suculentă, încă fremătând de viaţă.

S-a produs o recurenţă, spusese O’Driscoll. Îngâmfatul naibii. L-am căutat cu privirea, dar nu l-am văzut. Speram să fi fost ucis şi rupt bucăţi, să fi găsit adevărata moarte, pentru că oricât de tare îl uram avusesem contact cu el şi era o fiinţă umană ca mine. Făcea doar ceea ce credea că este bine, iar aceasta nu era un mod de a-ţi sfârşi viaţa.

Am încercat să desluşesc ce însemna asta mai exact. Epurarea funcţionase în Usk – măcar pentru o vreme – şi acum, că se produsese o izbucnire în afara oraşului, cu siguranţă Armata avea să lanseze o nouă Epurare. Nu se auzea însă niciun motor de automobil de nicăieri, la fel cum nici de elicopter nu se auzea, iar pe cer nu vedeam nicio urmă lăsată de vreun avion.

Şi mai era oraşul acela incendiat.

Am şezut şi i-am privit o vreme, încercând să nu contemplu adevărul crud al lucrurilor: acela că flagelul mersese mai departe şi că poate încă nu ajunsese la capătul drumului său.

Atunci am ştiut ce aveam de făcut înainte să mă întorc la Bindy, deoarece nu mă puteam întoarce la ea cu jumătăţi de adevăr şi presupuneri. Trebuia să mă asigur că eram în siguranţă şi că închisoarea noastră se transformase în refugiu.

*

Prima dată am pornit spre nord, urmând linia gardului pe după oraş până când am ajuns la râu. La podul de piatră m-am uitat spre oraş şi de acolo puteam vedea perfect bariera din blocuri de ciment pe care o clădiseră în mijlocul lui. Gardul trecea drept peste râu şi continua pe cealaltă parte, în mod evident înconjurând ceea ce fusese tabăra lor.

Am urmat gardul înapoi pe după oraş, traversând drumul pe acolo pe unde cei mai mulţi dintre ei erau încă adunaţi. Împingeau şi trăgeau, dar gardul era solid, iar ei nu aveau cine ştie ce forţă.

Un kilometru şi jumătate la sud de oraş l-am văzut pe O’Driscoll. Era despuiat şi toată partea din faţă a corpului său era o masă de sânge coagulat. Nu reuşeam să-mi dau seama dacă era sângele lui sau nu, aşa că l-am ocolit de departe. Stătea sprijinit de metal în picioare, lovindu-se ritmic cu capul de el, urmărindu-mi în acelaşi timp înaintarea.

Gardul ajungea şi pe partea aceea la râu şi îl traversa. Am ştiut că va trebui să-l trec înot ca să fiu sigur. Jumătate am înotat şi jumătate am mers pe picioarele mele şi, de cealaltă parte, acolo unde fusese tabăra, am descoperit că gardul înconjura doar o mică parte din ea. În două locuri erau construite porţi, ambele închise cu lanţuri şi lacăte. Nu aveam să găsesc nicio breşă şi nicio porţiune pe care ei să o poată escalada. Armata îşi făcuse treaba conştiincios, hotărâtă să ne ţină închis şi, când am trecut înapoi prin apă şi-am pornit din nou prin oraş, le-am mulţumit pentru asta. Bine că înţeleseseră cât de periculoşi puteam fi.

*

Bindy era în barul hotelului, sorbea crispată dintr-un pahar de vin. Când am intrat, a sărit în picioare şi a venit în fugă la mine, înjurând şi plângând şi încolăcindu-mi gâtul cu braţele.

― Unde mama dracului ai fost?

― Îmi pare rău, am spus. Îmi pare rău.

― Doar tu mi-ai rămas, Tobe, doar tu ai rămas. Să nu îndrăzneşti să mă mai sperii aşa vreodată!

S-a tras înapoi şi mi-a ţinut faţa cu palmele, privindu-mă drept în ochi, iar eu mi-am dat seama de ceva deopotrivă izbitor şi reconfortant: în felul ei discret, Bindy conducea.

― N-o voi mai face, am spus.

M-a strâns iarăşi în braţe. Am strâns-o şi eu.

― Doar tu mi-ai rămas şi mie, Bindy.

S-a desprins de mine, s-a întors repede la bar, a turnat de băut. Refuza să-mi întâlnească privirea.

― S-a împrăştiat afară, am spus.

― Ştiu. Am bănuit. M-am dus şi am văzut gardul. Şi pe câţiva dintre… ei.

― Focul ăla mare încă arde.

― Da.

― Poate vor muri de foame.

Ne-am aşezat unul lângă celălalt şi am băut, umăr la umăr, pe o sofa de piele, contactul fiind atât de important. Erau atât de multe care trebuiau rostite, dar ştiam că puteau aştepta. Amândoi înţelegeam adevărul – că prizonieratul nostru devenise singura libertate rămasă.

Mai târziu, cu puţin înainte de miezul nopţii, am întrebat-o ce a găsit în celelalte case mari de pe stradă. Ezitarea ei a fost prea lungă pentru a o putea ignora, plus că refuza să-mi întâlnească privirea. Dar când a spus „Nimic”, am încuviinţat din cap şi am abandonat subiectul. Pe moment, cel puţin.

În noaptea aceea, în pat, am pus bazele viitorului nostru comun. A fost frumos şi intens şi cred că pasiunea a venit mai mult din libertatea ce ne aştepta decât din orice altceva. Ar fi trebuit să mă simt vinovat, dar n-am simţit nimic, întrucât trecutul era acum atât de departe şi de neclar, încât semăna cu amintirile altei persoane. Poate că la lumina zilei lucrurile aveau să stea altfel, dar atunci totul părea foarte corect.

După aceea, stând întinşi în întuneric şi ascultând tăcerea care avea să devină ceva obişnuit, mi-a mărturisit.

― Am găsit-o, a spus.

― Ştiu.

― În ultima casă. Am bătut uşile în cuie.

― Bun.

― Şi… ?

― Mâine, da. O să mergem şi o să punem foc.

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Persista în mine teama că amânaserăm prea mult. Am fost atent clipă de clipă la sunete care nu s-au auzit: scârţâitul de paşi pe scări; mormăitul gutural al soţiei mele venind să mă dojenească şi să repună stăpânire pe inima mea.

Chiar dacă nu a scos o vorbă, am ştiut că Bindy a stat şi ea trează. Avea grijă de mine.

Zorii au adus mirosul de ars de departe. Am ieşit împreună să terminăm curăţenia în oraş.

Sfârşit

Copyright © 2012, Tim Lebbon
Copyright traducere © 2012, Mircea Pricăjan


Citiţi un interviu cu autorul aici.


Despre Tim LEBBON

Tim LEBBON a scris 1 articole în Revista de suspans.

Tim Lebbon locuieşte în South Wales, Marea Britanie. A publicat până acum aproape treizeci de romane, dar şi zeci de nuvele şi sute de povestiri. Printre cele mai recente apariţii ale sale se numără Coldbrook, London Eye (prima carte din trilogia Toxic City), Nothing as it Seems şi The Heretic Land, precum şi seria The Secret Journeys of Jack London (scrisă în colaborare cu Christopher Golden), Echio Coty şi novelizarea Cabin in the Woods. Printre viitoarele sale romane se numără Into the Void: Dawn of the Jedi (roman din universul Războiul Stelelor). De-a lungul carierei sale a câştigat de patru ori Premiul British Fantasy, câte o dată Premiul Bram Stoker şi Premiul Scribe, şi a fost desemnat finalist pentru Premiile International Horror Guild, Shirley Jackson şi World Fantasy. Studiourile 20th Century Fox au achiziţionat drepturile de ecranizare a seriei The Secret Journeys of Jack London, iar el şi Christopher Golden au scris prima variantă a scenariului. Seriale TV realizate după scenariile sale sunt în producţie în Statele Unite. Momentan lucrează la noi scenarii, deopotrivă pe cont propriu şi în colaborare cu Stephen Volk.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *