Terry Pratchett – „Seniori și doamne”
Traducere: Alice Popescu
2013, editura RAO, 352 pag.
E greu să rămân subiectiv când vine vorba despre Lumea Disc a lui Terry Pratchett. În mod cert, ceea ce va urma în acest articol va reprezenta un elogiu, o încântare de băiat care a avut ocazia să evadeze într-o lume de basm. Nu mai știu dacă am spus și cu altă ocazie sau nu, dar prima mea întâlnire cu seria a avut loc de un Crăciun. Cândva, demult…
Am primit cadou primele trei cărți ale seriei. Îmi păreau ciudate, în special datorită coperților realizate de Josh Kirby. Am început să le citesc. Prima carte m-a băgat în ceață. Nu-mi dădeam seama dacă-mi plăcea sau nu. Unele chestiuni mă amuzau, altele mi se păreau cam… aiurea. Am trecut la volumul al doilea, parcurs în aceeași notă. Aveam momente în care-mi ziceam „Nu, nu e genul meu”, dar ceva din stilul autorului mă făcea să mai dau o pagină, apoi încă una. Am ajuns și la al treilea volum. De data aceasta, am gustat mult mai mult scriitura. Suficient ca, atunci când a apărut în traducere a patra carte, s-o cumpăr.
Se numea Mort. Când am terminat romanul, am știut că lumea mea nu va mai fi la fel. Că ador seria. Mai mult, este una dintre cărțile aflate în topul recomandărilor mele de lectură. Probabil că am avut nevoie de un pic de timp ca să mă acordez la frecvența umorului lui Pratchett. La fel am pățit și în alte cazuri când am avut de-a face cu umorul britanic – Monthy Python fiind un exemplu elocvent în acest sens – și mă bucur că am primit cadou trei volume. Dacă ar fi fost doar primul, exista riscul să nu merg mai departe.
De atunci, fiecare incursiune în Lumea Disc a reprezentat un festin literar, o clipă așteptată cu mult drag.
În Seniori și Doamne, Buna Batevreme, Țața Ogg și Magrat Usturoi se confruntă cu elfii. Nu, ei nu există pe Lumea Disc. Precum se știe, apariția lor depinde de niște pietre aranjate în cerc, în jurul cărora se dansează ori se cântă. Bine, nici asta n-are efect întotdeauna. E un lucru legat de noaptea miezului de vară și de anumiți ani, în care lumile se apropie una de alta. În fine, lucruri complexe, așa cum e toată mi(n)tologia de pe lumea aceea ținută în spate de patru elefanți aflați pe carapacea Marelui A’Tuin, țestoasa ce zboară prin spațiu.
Există totuși o problemă. Lumea și-i amintește pe elfi ca ființe frumoase și bune. Dar Buna Batevreme știe că asta e doar o înșelătorie. Elfii sunt răi, cruzi și răzbunători. Și, orice-ar fi, nu trebuie să-i lase să pună piciorul în lumea asta. De fapt, aia. De pe spatele țestoasei.
Peste toate astea se mai suprapune și o nuntă, la care sunt invitați magicieni de la Universitatea Nevăzută. Cu tot cu Bibliotecarul, firește, despre care nu vă pot spune că este un urangutan, pentru că nu-i place.
Terry Pratchett reușește să creeze o lume plină de savoare, cu țări, regate, orașe, locuri, legende și personaje memorabile. Când deschizi fiecare nouă carte, citești primele rânduri pentru a vedea în ce „colț” al Discului și-a plasat acțiunea. Urmează exclamația „A, acolo! Înseamnă că o să mă întâlnesc iar cu … și cu…”. Apoi nu-ți rămâne decât să stai și să savurezi o poveste care te poartă prin aventuri pline de farmec și un umor nebun. Care, când traducătorul e priceput (iar Alice Popescu este), își păstrează înțelesul și frumusețea.
Unul dintre lucrurile care poate face lectura dificilă este lipsa împărțirii pe capitole. Dar totul dispare apoi în acțiunea care se împletește de la o pagină la alta, printre personaje cu povești de viață atractive, complexe și amuzante.
Seniori și Doamne adaugă o nouă cărămidă la o poveste minunată. Păcat doar că traducerile în limba română vin cu pipeta. Probabil că Marele A’Tuin se apropie de țara noastră în același fel în care o cometă ajunge în preajma Pământului. Chiar și în aceste condiții, mi se pare că fiecare vizită a genialului Terry Pratchett merită așteptată.
