Celestin Cheran – „Pădurea lui Joaquin Phoenix”
Colecția „Cărțile Arven”
Editura Herg Benet, București, 2016
Unul dintre motivele pentru care îmi place să citesc volume de proză scurtă este că nu-mi trebuie cine știe ce timp liber pentru a parcurge integral, fără întreruperi, un text. De multe ori, îmi ajunge o călătorie cu metroul sau o pauză între oricare două activități. Un alt motiv este mozaicul de universuri, personaje și intrigi cuprins în doar câteva sute de pagini. Și faptul că riscul ca acțiunea să treneze, cum se întâmplă în multe romane, este minim.
„Pădurea lui Joaquin Phoenix” este un astfel de volum, scris într-un stil simplu, fără multe înflorituri, dar foarte natural. Cele 18 povestiri sunt legate de un fir comun, omniprezent, care, de la un anumit punct, devine el însuși un personaj – cotidianul. Acel cotidian extrem de familiar cititorului și totuși altfel. Întâlnim corporatiști frustrați, tineri rebeli, trecători curioși sau oameni obișnuiți care zăresc scânteia magică din banal, fericirea din lucrurile mărunte… Referințele muzicale, cinematografice sau din pictură, prezente în aproape toate textele, contribuie la crearea unei atmosfere unice; realul se distorsionează, transformându-se într-o lume pe care o recunoaștem doar pe jumătate, întrucât regulile sale sunt neobișnuite, ba chiar ciudate uneori. Astfel, cotidianul nu capătă numai o dimensiune fantastică, ci și o cheie suplimentară de lectură: escapismul.
Din punct de vedere al complexității temelor abordare, dar și al execuției, volumul mi s-a părut inegal. Câteva dintre povestiri mi-au lăsat impresia că sunt doar idei transcrise îngrijit, iar altele unele se termină prea brusc sau chiar înainte să fi apucat să înceapă. Desigur, în volumul de față se regăsesc și povestiri complete, cu momentele subiectului, personaje credibile, miză, atmosferă, intrigă și toate elementele necesare unor texte memorabile. Dintre acestea, preferata mea este „Cabina telefonică”, care m-a dus cu gândul la „Casa ocupată” a lui Julio Cortazar. De fapt, mai multe fragmente din volumul de față mi-au amintit de scriitorul argentian, ceea ce, din punctul meu de vedere, este un mare plus.
„— Nu puteți să bateți în perete, să chemați vecinii să vă scoată din casă?
— Casa asta nu mai are pereți, uși, geamuri sau acoperiș. E ca un ghem întortocheat de umbre.
— Atunci nu este o casă, mai degrabă o metaforă.
— Credeți-mă că este. La început mai plecam, dar mi se făcea de fiecare dată parcă dor și reveneam. Nu pot să fiu salvată decât de cineva din afară, de un străin, de tine, poate.”
Dacă ar fi să încadrez „Pădurea lui Joaquin Phoenix” într-un curent literar, atunci realismul magic ar fi, în opinia mea, cel mai potrivit. Publicul căruia i se adresează este unul tânăr, citadin, încă „neîmblânzit de sistem, însă și cititorii maturi vor găsi în acest volum suficiente elemente atractive pentru a se bucura de o scurtă evadare din cotidian.
Lectură plăcută!
