Manifestările spectrale pot apărea oriunde – de la sufrageria martorilor, la bordul unei navete spațiale – în toate mediile accesibile omului: terestru, maritim, aerian, cosmic.
Chiar atunci când se produc într-un loc anume, aparițiile unei fantome diferă de cele ale unui poltergeist. Deși ipoteza spiritelor neliniștite stă la baza principalei sale teorii explicative, într-o experiență poltergeist locația rămâne esențială.
În cazul aparițiilor spectrale nu contează atât de mult unde, ci cum. Iar eventualitatea ca o personalitate energetică să găsească drumul „înapoi“ depinde de „momentul trecerii“. Există puține șanse ca oameni ce s-au stins liniștiți în patul lor, la vârsta senectuții, să se transforme în spirite debusolate, nemulțumite sau chiar răzbunătoare.
Statistic, cei mai mulți dintre cei „întorși“ păstrează o motivație confuză: fie nu sunt conștienți că au murit, fie nu pot să își accepte condiția imaterială. Rătăcesc printre cei vii, căutând cu disperare atributele pierdute ale umanității.
Anumite spirite neliniștite sunt legate de planul terestru printr-o obsesie: ceva început atunci când trăiau și, din anumite motive, nedus până la capăt. Au deci un scop precis pe care îl urmăresc cu obstinație, chiar dincolo de moarte.
În incidentele care implică personalități energetice există întotdeauna o motivație, chiar dacă martorul ajunge numai ulterior conștient de aceasta. Și atunci… Sunt aparițiile spectrale întâmplări aleatorii, efecte secundare în procesul trecerii într-o altă dimensiune? Sau factorul care le-a deviat de pe traiectoria devenirii a fost un act personal și volitiv?
Unii vizitatori spectrali știu prea bine ce sunt și, mai ales, ce vor. Iar dacă nu reușesc, se înverșunează fără discernământ asupra oricui le stă în cale.
Spiritele răzbunătoare provin din decese survenite în condiții extreme – execuții, o moarte violentă, atroce – și se manifestă mai ales acolo unde s-au înregistrat tragedii umane: temnițe, lagăre, câmpuri de bătălie, dezastre aviatice, accidente rutiere sau feroviare, naufragii, cutremure, incendii, alunecări de teren, inundații, erupții vulcanice.
La 26 august 1971, în satul spaniol Belmez (lângă Cordoba, Andaluzia), o femeie pregătea cina, când nepotul ei de cinci ani a început să țipe. Întorcându-se să vadă ce se întâmplă, martora a încremenit: din gresia podelei se ivise o față umană. Trăsăturile îi erau crispate, ochii exprimau durere, disperare, suferință, gura se căsca într-un urlet mut. Un chip hidos, înfricoșător.
Chiar a doua zi, o echipă de zidari a scos gresia, înlocuind-o cu un strat de ciment. După trei săptămâni, un alt chip a început să se formeze din noua pardoseală – mai bine definit decât primul și având o expresie agonizantă… Bucătăria a fost închisă, însă „fețele damnaților“ se iveau acum din podelele tuturor încăperilor. Cum cazul ajunsese în paginile ziarelor din Cordoba, autoritățile locale au pus să fie excavate fundațiile casei. Dedesubt, s-a descoperit ceea ce părea a fi un cimitir medieval…
Deși fenomenul a încetat după câteva luni, familia s-a mutat nu doar din „casa cu chipuri“, cum o numeau reporterii, ci din satul Belmez. Abandonarea locuinței, traume psihice și schimbări majore în viață, sunt câteva dintre consecințele unui incident spectral.
Întâlnirea cu o fantomă nu poate fi acceptată cu ușurință. Zguduie convingeri, dereglează balanța raționalității, demolează certitudini. Iar când totuși se întâmplă, nimic nu mai poate fi ca până atunci. Martorul suferă un dublu șoc: intelectual și emoțional. O experiență spectrală devine cu atât mai traumatiantă, cu cât capătă o semnificație anume pentru cel implicat. Când personalitatea energetică invazivă a aparținut unei rude, prieten sau cunoscut, impactului viziunii propriu-zise i se adaugă unda de șoc a sentimentelor pe care aceasta le declanșează: durere, regret, culpabilitate.
Dacă spiritele „confuze“ sunt considerate inofensive, iar cele motivate de un țel altruist ar fi, în esență, benefice, spiritele răzbunătoare au fost catalogate drept ostile și, încă din cele mai vechi timpuri, s-a încercat neutralizarea sau măcar contracararea acțiunii lor destructive.
Însă toate metodele (de la înmormântarea în pământ sfințit, slujbe de împăcare a sufletului și exorcizări, până la ritualuri medianice în care spiritele „deturnate“ de pe coordonatele devenirii sunt trimise înapoi, pe drumul „spre lumină“) acționează mai ales asupra psihologiei martorilor…
Poate că singura fantomă ce trebuie exorcizată din natura umană este teama de Necunoscut, refuzul de a privi dincolo de convenabilele repere ale normalității.
Fiindcă cei plecați în veșnicie se întorc câteodată – așa cum i-am cunoscut, și în același timp alții: făpturi stranii, imprevizibile pe care cealaltă lume și-a pus inexorabil pecetea.
Morții rătăcesc printre noi – uneori ca niște umbre sau contururi de ceață, alteori tulburător de reali. Și dacă, deschizând ușa unei camere ne înfiorăm de o răcoare nefirească, dacă auzim, vedem și simțim ce nu poate fi, înseamnă că nu am pășit doar într-o altă încăpere, ci într-o dimensiune a existenței unde noi suntem străinii.
