Automobile, nave, submarine – orice vehicul a fost întotdeauna sinonim cu un grad de risc, încă de când s-a inventat roata. La o maşină de curse, un yacht sau un submarin militar probabilitatea de a fi angrenate în incidente de orice natură este destul de mare. Dar în cazul unei structuri stabile, cum ar fi un pod? Există şi aici o proporţie de evenimente negative care sunt de aşteptat. Însă ceea ce s-a petrecut între ianuarie şi mai 1980 pe podul Sunshine Skyway din Tampa Bay, Florida rămâne încadrabil într-o singură statistică: cea a fenomenelor paranormale.
La 20 ianuarie, optsprezece ofiţeri ai Gărzii de Coastă şi-au pierdut viaţa când nava lor s-a ciocnit cu un petrolier care trecea pe sub pod. La 5 februarie, o şalupă ce transporta cereale a făcut o manevră greşită şi s-a izbit de unul dintre stâlpi. Zece zile mai târziu, un yacht de pasageri s-a ciocnit de acelaşi stâlp, abia reparat.
Însă cel mai grav accident s-a produs la 9 mai. Orbit de rafalele unei ploi torenţiale şi în condiţiile în care radarul nu funcţiona din cauza furtunii, pilotul cargoului liberian Summit Venture nu a apreciat corect distanţa şi, în loc să treacă pe sub pod, între doi stâlpi, s-a înfipt într-unul din pilonii principali. Impactul a fost atât de puternic încât o porţiune din şoseaua de deasupra (420 metri) s-a rupt, năruindu-se în mare… Maşini, camioane şi un autobuz Greyhound s-au prăbuşit de la cincizeci de metri. Singurul care a supravieţuit căderii a fost Wesley McIntire, a cărui maşină a ajuns pe puntea lui Summit Venture… Însă treizeci şi cinci de oameni au murit înecaţi, dintre care douăzeci şi trei se aflau în autocar. Alţi şoferi au scăpat numai datorită reflexului ce i-a făcut să apese pe frână în ultima clipă, chiar când spărtura şoselei se căsca în faţa lor.
A început o anchetă în care s-au implicat autorităţile portuare, Garda de Coastă, primăria din Tampa Bay şi o comisie numită de guvernatorul Floridei. Printre acuzaţiile aduse reciproc de sindicatul piloţilor, administratorii podului şi câteva firme de asigurări navale s-au numărat cele de „neglijenţă criminală“, „incompetenţă“ şi „nerespectarea indicilor de rezistenţă“.
După şase luni de proces, compania liberiană, proprietara cargoului Summit Venture, a fost exonerată de orice vină, iar pilotul John E. Lerro şi-a păstrat brevetul. Nici constructorii podului nu au fost găsiţi vinovaţi, iar contribuabilii americani au suportat costurile de reparaţie ale Sunshine Skyway, ale cărui lucrări de refacere şi consolidare au fost finalizate şapte ani mai târziu.
„Cele mai grave accidente feroviare, maritime sau pe autostrăzi sunt declanşate de nişte factori aleatori care, separat, nu au nici o relevanţă, dar a căror incidenţă, oricât de improbabilă statistic, este totuşi posibilă. Când se întâmplă aşa ceva, consecinţele sunt uneori catastrofale“, a fost concluzia procurorului statului Florida în ultima zi a dezbaterilor.
Reporterii de la „Daily Inquirer“ aveau însă o teorie alternativă… În perioada procesului, cotidianul a publicat interviuri şi declaraţii ale unor localnici ce asistaseră la construirea podului şi care îşi aminteau un incident ce apăruse atunci doar ca un fapt divers pe ultima pagină a ziarelor.
Jack Dillon, unul dintre zidarii care lucrau pe schele a căzut într-un puţ-cofraj în care tocmai se turna betonul. Ceilalţi muncitori au privit neputincioşi tragedia, fără să poată interveni: omul s-a scufundat în câteva secunde, în timp ce pasta dimprejur şi de deasupra se solidifica, prinzându-l înăuntru. Iar cadavrul nu a putut fi scos – se află încă încastrat în structura unuia dintre pilonii de rezistenţă ai podului.
Cu alte cuvinte, un spirit răzbunător, o fantomă flămândă cerând mereu alte victime… Se pune însă o întrebare: de ce atunci? Podul de la Tampa Bay, de 6,4 kilometri lungime a fost deschis pentru trafic în 1954. Cele patru accidente navale care au atras atenţia asupra sa s-au petrecut în 1980. De ce a aşteptat Jack Dillon aproape trei decenii pentru a-şi împlini răzbunarea?
Poate că nu a aşteptat… Potrivit statisticilor, accidentele de pe Sunshine Skyway au fost întotdeauna peste media obişnuită în cazul unui pod rutier. Între 1954 şi 1980 s-au produs cu 60% mai multe ambuteiaje şi ciocniri de maşini şi cu 96% mai multe coliziuni de nave cu stâlpii podului decât în cazul unor construcţii asemănătoare din SUA, Europa, Asia sau Japonia. Iar de la inaugurarea sa, şaptezeci şi opt de oameni şi-au pierdut viaţa aruncându-se în mare – deci, o medie de trei sinucideri pe an!
Există „spirite malefice“?
Nimeni nu ştie ce se întâmplă cu personalitatea umană la trecerea de la existenţa materială la cea energetică. Procesul implică transformări greu de imaginat, pentru care nu există modele. Ajuns dincolo, într-un univers total străin, spiritul nu poate experimenta decât derută. De aici provin refuzul de a-şi conştientiza condiţia, încercările de a relua contactul cu cei rămaşi în urmă.
Entităţile energetice nu doresc să ne facă vreun rău, ci doar să ne capteze atenţia – ar fi concluzia logică. Dar însăşi transmiterea unui mesaj extrasenzorial, indiferent de natura sau conţinutul lui are un efect traumatizant asupra receptorului uman, care îl va resimţi ca pe un atac asupra normalităţii. Chiar dacă intenţiile lor nu au fost iniţial malefice, imposibilitatea de a comunica, de a se face înţeleşi a celor dincolo se poate transforma în frustrare – ceea ce duce la furie, tendinţe destructive. Pot fi acesta înmagazinate şi transmise prin intermediul unui obiect? Piatra, metalul, pot deveni un releu pentru energiile spectrale?
Teoretic, da.
Dacă istoria unui obiect poate fi „citită“ descifrând amprentele energetice ale persoanelor vii sau moarte care l-au atins de-a lungul timpului, de ce nu ar exista manifestări naturale, spontane al fenomenului? Un submarin, o navă, un automobil, chiar un pod – creaţii artificiale aflate la un moment dat în corelaţie cu nişte tragediii umane – pot fi impregnate cu „amintiri“ de neşters. Un Rău ce continuă să se acumuleze în timp…. Destul ca să capete conştiinţa de sine?
Şi ce se întâmplă atunci când incidentele au apărut în cazul unor obiecte noi, aflate în stadiul de asamblare?
Orice se construieşte din ceva existent, iar părţile au întotdeauna o istorie. Au existat cazuri în care, după catastrofe maritime ori aviatice, piesele de avion sau vapor au fost recuperate şi apoi montate în alte nave – împreună cu fantomele ataşate lor.
În natură, nimic nu se pierde, nu se câştigă, totul se tranformă, spune unul dintre postulatele fundamentale ale fizicii.
În metafizică, legea corespunzătoare ar suna aşa:
În viaţă şi moarte nimic nu se pierde, totul se continuă.