„Crude, inutile și pline de ură“– așa definea cercetătorul britanic Harry Price manifestările poltergeist, adăugând: „O fantomă bântuie; un poltergeist infestează.“ Forțe invizibile și malefice sunt blamate pentru agresarea martorilor, bombardarea cu pietre a caselor, provocarea unor incendii sau pentru faptul că unele clădiri… sângerează. Experiența poltergeist? O întâlnire cu macabrul, care îi poate alunga pe oameni din căminele lor, scoate din minți sau chiar costa viața.
Martin Luther (1483-1546), teolog și reformator protestant, a folosit pentru întâia oară cuvântul poltergeist („spirit care produce zgomote“) în Germania, țara unde s-au înregistrat cele mai vechi cazuri atestate documentar din Europa de Nord. În anul 355 d.Hr., locuitorii satului Bingen-am-Rhein se pomeneau aruncați din paturile lor de mâini nevăzute, supuși unui bombardament de sunete și pietre, iar în pereții caselor răsunau ciocănituri puternice – eveniment consemnat de Jacob Grimm în „Deutsche Mythologie“ („Mitologia Germană“).
Deși titulatura de „spirit zgomotos“ este recunoscută astăzi ca improprie, ea s-a păstrat – la fel cum cauza fenomenului continuă să rămână o enigmă. Ce sunt activitățile poltergeist? Vizitele unor „demoni“? Manifestări de dincolo de mormânt? Fenomene PSI sau geofizice? Dovada existenței altor dimensiuni?
Prezent pe mai multe continente și în toate perioadele istorice (prima menționare din Antichitatea europeană aparținându-i lui Titus Livius), fenomenul poltergeist a provocat groază și fascinație, trezind interesul a generații de exploratori în Neștiut. Teologi, cercetători ai paranormalului, geofizicieni sau exobiologi – toți au căutat răspunsuri neechivoce, rezolvări definitive, certitudini. N-au găsit decât ipoteze.
Studii și consemnări memorabile în domeniu au lăsat medicul Cesare Lombroso (1835-1909), fondator al criminologiei moderne, astronomul Camille Flammarion (1842-1925) și scriitorii Samuel Johnson (1709-1784), Horace Walpole (1717-1797), Oliver Goldsmith (1728-1774), Victor Hugo (1802-1885) și Arthur Conan Doyle (1859-1930) – fiecare dintre aceștia constatând existența unor similitudini evidente între incidentele poltergeist survenite în secole și locații geografice diferite. Nu toate caracteristicile apar întotdeauna, dar ele rămân tipice fenomenului și au fost sintetizate și catalogate atât în volumele „Proceedings of the Society for Psychological Research“ („Lucrările Societății de Cercetări Psihologice“), tipărite la Londra în secolele XIX-XX, cât și în vasta lucrare a lui Conan Doyle, „The History of Spiritism“ („Istoria Spiritismului“).
Manifestarea poltergeist este de obicei repetitivă. Începe cu un incident sau două ce par izolate, după care evenimentele se succed în cascadă. Urmează o activitate extrem de intensă pentru o perioadă relativ scurtă de timp – săptămâni sau luni – apoi un punct culminant ce coincide, uneori, cu un deznodământ brusc.
Un alt element comun incidentelor poltergeist – locul unde se produc – pune probleme atât cercetătorilor, cât mai ales celor direct implicați: martori și, adesea, victime ale fenomenului. Dintotdeauna, oamenii au considerat Universul prea vast, complex și terifiant. Și, pentru că nu-l puteau cuprinde cu mintea, l-au împărțit în fragmente de realitate mai ușor de înțeles și acceptat: o lume, un teritoriu, o peșteră… Iar mai târziu, o casă. Nevoia de a o avea face parte din natura umană, la fel ca instinctul de conservare sau cel de perpetuare a speciei. Noțiunea de cămin este sinonimă cu siguranță, confort, familie – toate fiind spulberate brutal și, câteodată, ireversibil de agresiunea poltergeist.
De milenii, știința încearcă să creeze o lume coerentă, logică, ordonată – și adesea uităm că ea este artificială. Până la un moment dat, când o forță venită din crepusculul spaimelor ancestrale sparge zidul de convenții și reguli, silindu-ne să ne dăm seama de fragilitatea lui. Și atunci căutăm sau, la nevoie, fabricăm explicații care să astupe breșa, să restaureze echilibrul precar al normalității. Explicații ce n-au lipsit nici în cazul Fenomenului Poltergeist.
Dacă, în Antichitate, civilizațiile mediteraneene îl considerau expresia mâniei zeilor, iar popoarele animiste din nordul Europei voința spiritelor Pământului, în Evul Mediu a existat o unică și nedisputată teorie: orice poltergeist era un demon.
Și ce altceva ar fi putut să fie?! „Dovezi“ se găseau întotdeauna: bubuituri răsunând în pereți în miez de noapte, de parcă emisarii iadului cereau să fie primiți; scrâșnete ca de oase fărâmate; gemete de osândiți la chinuri veșnice; atacuri în plină zi asupra martorilor; bombardamente cu pietre pornite din senin, doar din dorința de a distruge și din răutatea dușmanilor neamului omenesc. Iar când un incendiu izbucnea fără motiv, însemna că diavolii aduseseră cu ei o scânteie din Focul Gheenei.
Reacția familiei din coliba sau castelul unde apărea un poltergeist era cel mai adesea fuga, abandonarea locului infestat de prezența „necuratului“. Au existat însă destule cazuri în care martorii au rămas pe loc, îndurând cu resemnare calvarul considerat o penitență necesară iertării păcatelor ce le atrăseseră pedeapsa divină, o încercare care trebuia trecută pentru a se dovedi buni creștini sau, pur și simplu, un blestem trimis de dușmanii lor – iar în acele vremuri întunecate toți știau că există trei fatalități de care n-aveau cum să scape: blestemele, ciuma și Inchiziția.
Ultima era chiar instituția ce ar fi trebuit să alunge „slugile lui Satan“. Însă, deși Sfântul Oficiu avea demonologi specializați în orice gen de exorcism, victimele unui atac poltergeist ezitau să apeleze la autoritatea în domeniu; și nu fără motiv. „Păcatele cheamă Răul“, afirmau inchizitorii – o acuzație de complicitate pentru martori, care putea duce la rug. Abia foarte târziu s-a acceptat prezumția de nevinovăție a celor implicați, iar exorcismul a devenit o practică, nu o anchetă.
Dincolo de procedeele standard, ritualul alungării demonilor era considerat un duel de voință între exorcist și „cei nevăzuți“, care nu aveau deloc intenția să părăsească bastionul abia cucerit. De o parte credința neclintită a omului Bisericii, de alta întreaga panoplie de acțiuni malefice, începând cu cele subtile, până la explozii neașteptate de violență… În timp, s-a ajuns la o strictă specializare în tehnica exorcismelor, fiecare tip de activitate poltergeist fiind atribuită unui anumit demon, identificat și catalogat – viziune de „rezolvare“ a fenomenului ce se va perpetua până la începutul secolului al XIX-lea.
