Picoteam într-un fotoliu, în biblioteca din apartamentul meu. Deodată, am zărit, așezat pe canapeaua de lângă mine, un necunoscut. Ținea în mână o carte.
― Cine ești?
― Nu mă recunoști? Sunt îngerul tău păzitor.
― Dar n-ai aripi! Arăți ca un pământean.
― Noi ne putem înfățișa muritorilor de rând oricum dorim.
― Aha… Dar nu te-am mai văzut niciodată.
― Asta nu înseamnă că nu sunt mereu lângă tine. Nu uita – acum șase ani te-am salvat dintr-o mare cumpănă.
― Mulțumesc. Într-adevăr, dacă nu erai tu, astăzi nu mai aveam cum sta de vorbă. De ce-ai venit? Iar se-anunță vreo primejdie pentru mine?
― Am citit Sufocare, romanul care ți-a apărut anul trecut.
― Credeam că îngerii nu citesc decât Biblia!
― E o prejudecată a oamenilor în legătură cu noi. Da, ți-am citit cartea și mi-a plăcut. Îi faci praf pe cei care folosesc internetul în scopuri ticăloase. Ai avut presă bună?
― Am trimis-o la douăsprezece reviste literare.
― Și?
― N-a scris despre ea decât Mircea Pricăjan în Familia. O consideră cea mai complexă carte a mea, „consistentă și bogată în semnificații”. Și a prezentat-o și Dan C. Mihăilescu la emisiunea lui de la ProTv. În rest – liniște deplină.
Necunoscutul s-a așezat mai bine pe canapea.
― Îmi dai voie să-ți pun câteva întrebări?
― De ce nu?
― De câte ori ai apărut în acest an la televizor?
― O singură dată.
― La radio ai vorbit?
― La Radio Iași.
― Bine… Adică nu e bine. E prea puțin. Câte întâlniri cu cititorii ai avut în ultimul timp?
― Una singură, la Muzeul Literaturii din Iași. Îmi aduc aminte de ea cu plăcere.
― Faci parte din vreo grupare literară?
― Admir eleganța cu care ai evitat cuvântul „gașcă”. Răspunsul e nu.
― Te întâlnești, periodic, cu vreun scriitor, cu vreun critic literar?
― Nicidecum.
― Vorbești măcar cu ei la telefon? Să-i întrebi de sănătate, să te interesezi despre proiectele pe care le au, strecurându-le și informații despre tine și diverse aluzii?
― Ce fel de aluzii?
― De pildă, că tare mult te-ar bucura să afli opinia lor pertinentă despre scrierile tale?
― Negativ.
― Ai vreun prieten în lumea literară?
― Dacă prin prieten înțelegi un om cu care să vorbesc zilnic, cu care să mă sfătuiesc, care să-mi asculte păsurile, iar el, la rândul lui, să mi le împărtășească pe ale sale, sau, pur și simplu, să stăm la palavre, ei bine, așa ceva nu există în viața mea.
― Dar măcar un dușman ai?
― După știința mea – nu.
― Ai încercat să te înconjori de prozeliți care, în schimbul sprijinului pe care li-l dai, să creeze rumoare în jurul tău?
― Nu. I-am ajutat pe mulți, pe foarte mulți, dar n-am păstrat relațiile cu ei. I-am lăsat să-și vadă de drumul lor.
― Cum te ai cu Uniunea Scriitorilor?
― Sunt cu cotizația la zi.
― Mulți pleacă în schimburi culturale prin străinătate. Ai fost și tu inclus în vreo delegație?
― În 1988, parcă, am fost și eu trimis în RDG.
― Prin urmare, nu calci, una-două, pragul Asociației Scriitorilor din București, nu se împiedică lumea de tine prin birourile Uniunii Scriitorilor?
― Ce să caut acolo? Oamenii aceia au treabă, de ce să-i deranjez?
― Ai apelat la ICR ca să fii tradus în alte limbi?
― Mi-a apărut o carte în limba engleză, alte două îmi vor apărea în alte limbi de circulație, dar niciodată n-am avut sprijinul ICR, deși l-am solicitat în câteva ocazii. Acum regret că le-am cerut ajutorul.
― Nu te-am găsit în cele două Istorii ale literaturii române care au apărut nu demult.
― Da, nu exist pentru autorii lor. Asta-i situația, n-am cum s-o schimb.
― Să fie de vină genul literar pe care îl cultivi?
― Genul polițist? Poate, deși romanele mele nu sunt doar polițiste. Ce să zic atunci despre Cele mai frumoase 100 de interviuri, volum care mi-a apărut în 2011? Parcă nici n-ar fi fost publicat!
― În condițiile astea nici vorbă despre vreun premiu!
― Ultimul premiu literar, acordat de către Uniunea Scriitorilor, e din 1999. A, acum câțiva ani era să iau, pentru întâia oară, un premiu al Asociației Scriitorilor din București, la secțiunea Literatură pentru Tineret.
― Și?
― S-a opus un membru al juriului, critic și istoric literar cu mare influență, un fost profesor de-al meu de la facultate. Acesta a perorat cu indignare: „Cum să premiem o carte intitulată Crime sofisticate? Asta e educația pe care o dăm tinerilor? Cum să-i îndemnăm să citească așa ceva?” A folosit argumente din alte vremuri, care probabil că l-au marcat pentru totdeauna, deși pozează în democrat și campion al libertății de expresie. Dacă nu cumva veto-ul său ascunde ceva care-mi scapă.
― Ce crezi: ți-a citit cartea, de s-a opus cu asemenea vehemență?
― Mă faci să râd! Însă, după logica lui, nici Crimă și pedeapsă n-ar trebui să figureze în lectura tinerilor.
― Conduci vreo revistă care să-ți confere putere literară?
― Nu, și nici nu-mi doresc.
― Faci parte din jurii, ești în conducerea unor organizații care oferă burse, locuri de cazare prin vile, sau alte avantaje pentru scriitori?
― Nu. Și am refuzat și câteva funcții politice, dintre care una foarte importantă. N-am vrut să mă înregimentez în nici un partid.
― Te întorci acasă ca Poe, sau ca Verlaine, „topit de băutură”, tragi „prafuri” pe nas sau fumezi opium, ca Thomas de Quincey, ai apucăturile lui Oscar Wilde în materie de sex?
― Începi să mă sperii cu astfel de întrebări!
― Ai face deliciul tabloidelor dacă ai avea înclinațiile celor pe care i-am pomenit. O apariție în presa de scandal valorează mai mult decât o recenzie.
― Mai bine lipsă.
― Atunci de ce te miri că nu scrie mai nimeni despre tine?
― De unde ai scos asta? Nu mă mir. Doar constat, răspunzându-ți la întrebări. Tu m-ai provocat.
― Și ce-ai vrea? Cum să știe lumea de tine, dacă tu stai într-o asemenea izolare?
― Eu am crezut – și cred în continuare – că datoria mea e să scriu, nu să cultiv relații profitabile pentru notorietatea mea. Nu fac servicii unuia sau altuia, așteptând ca ei să se revanșeze cu nu știu ce favoruri. Nu umblu cu „periuța” pe lângă cei care stabilesc, astăzi, ierarhiile literare. Dar nu cumva vrei să te ocupi tu de promovarea cărților mele?
― Eu te am în grijă pentru alte probleme. Nu mă pricep la marketing și publicitate. Aș vrea, totuși, să cred că discuția noastră te va schimba măcar puțin.
― E cam târziu pentru așa ceva.
― Atunci să nu te surprindă că fiecare carte care îți va mai apărea va fi lăsată într-un con de umbră. Habar n-ai ce dură e legea tăcerii în literatură.
― Promit să nu fac din asta un capăt de țară, cum n-am făcut nici până acum, și o să-mi văd mai departe de scris. Dar mi-ai adus aminte de cineva. Cunosc un tip extraordinar de insistent, cu mult tupeu, din categoria „cățărătorilor” de profesie, a acelora care nu se dau în lături de la nimic pentru a-și asigura reușita – îl dai afară pe ușă, el intră pe fereastră. E prezent la orice lansare de carte, la conferințe de presă, la întâlniri cu cititorii, pe internet. Intră în vorbă cu toată lumea, e lingușitor cu mai marii momentului, disprețuitor cu cei de care nu are nevoie. Arghirofil, își folosește susținătorii creduli pentru a obține funcții – posedă la perfecție arta prefăcătoriei. Face promisiuni în stânga și-n dreapta, își dă cu părerea în orice problemă, se laudă cu multele relații pe care le are, își supralicitează isprăvile, sună la televiziuni și radiouri pentru a fi chemat la emisiuni, organizează evenimente pentru a crea zarvă în jurul lui. Întreaga lui viață se bazează pe înșelăciuni și minciuni. E cunoscut și ca țepar în mediul de afaceri. La Bruyere ar fi fost fascinat dacă i-ar fi stat în preajmă. Eu, însă, în ruptul capului n-aș vrea să semăn cu un astfel de personaj.
― Vezi, de aceea, printre altele, îmi place să te am în pază. Ești un alt fel de tip.
― Asta e de bine, sau e de rău?
― Rămâne de văzut. Crezi că ești cumva un caz singular?
― Din păcate, nu. Sunt convins că nu. Sunt autori mai valoroși decât unii dintre cei aflați în prim plan, sau măcar la fel de importanți, despre care rareori se suflă o vorbă. Dar îmi dai voie să-ți spun și eu o întrebare?
― Te rog.
― Să nu crezi că, înainte de ’89, eram altfel decât sunt acum. Dar atunci, parcă, aveam parte de un alt tratament.
― E o întrebare grea. Nici măcar eu n-am cum să-ți răspund. Ține însă minte: dacă nu ești vizibil, nu exiști! Iar pentru asta trebuie să te zbați, nu să rămâi în expectativă, să te lupți să ieși în evidență, nu să stai doar la masa de scris. Nu vine nimeni să te scoată din cochilia în care te-ai adăpostit și să te propulseze în luminile rampei.
― N-ai dreptate. Și îți dau un singur exemplu. Acum vreun deceniu, propunerea de a realiza scenariul la serialul Detectiv fără voie, scenariu inspirat din cărțile mele, a venit din partea TVR. Nu eu am avut inițiativa.
― Cu o floare…
… Brusc, toropeala de care eram cuprins a dispărut. Lângă mine nu se afla nimeni. Doar un exemplar din romanul Sufocare rămăsese pe un braț al canapelei. L-am luat și l-am pus alături de Nesfârșita zi de ieri, Fortăreața nebunilor, Crime sofisticate, Cameleonul, Necuratul din Colga, Spioni în arșiță – alte cărți de-ale mele despre care revistele literare nu au amintit decât în treacăt, sau au păstrat tăcere.
