Trista resemnare a scriitorului român

Îmi aduc aminte cu plăcere de primul târg de carte la care am participat, ca vizitator. Pe atunci, din câte-mi amintesc, târgul de carte se ţinea la Teatrul Naţional, primăvara. Era o efervescenţă frumoasă, uluitoare, de standuri, de evenimente, de lansări şi întâlniri cu scriitorii. Reduceri, oferte, noutăţi editoriale – toate te făceau să te simţi cumva pierdut între atâtea atracţii, în timp ce alergai de la un stand la altul şi îţi calculai bănuţii în aşa fel încât să poţi pleca acasă atât cu volumele pe care le aveai de studiat pentru examene, cât şi cu cele care ţi se lipeau de suflet şi voiai cu tot dinadinsul să le ai.

Îmi amintesc apoi de perioada în care târgul de carte se mutase la Romexpo, în cupola mare. Acolo am avut ocazia să văd pentru prima dată pe viu scriitori pe care-i admiram, să le cer, atunci când îndrăzneam, un autograf pe cartea tocmai cumpărată. Ţin minte că era o bucurie să te opreşti pe drumul care merge spre cupolă (ăla pe care astăzi se vând gogoşi cu brânză şi mărar, mărgele colorate şi coaste afumate de miel) şi să priveşti oamenii care plecau toţi cu punguliţe, cu o satisfacţie blândă pe chip. Ţi-i imaginai cu uşurinţă ajunşi acasă, scoţând din pungi cărţile cumpărate şi punându-se pe lectură, cu o muzică difuză în fundal şi cu un ceai rece aşezat pe braţul fotoliului.

Dar anii au trecut, iar târgurile de carte sunt din ce în ce mai triste. Deşi atât Bookfest-ul, cât şi Gaudeamus-ul au căpătat tradiţie şi, odată cu ea, resursele financiare care vin la pachet cu acest privilegiu, deşi în 2013 autobuzele au inscripţionată pe spate perioada de desfăşurare a târgului de la Romexpo, deşi radiourile invită prietenos oamenii să studieze oferta de carte a târgurilor, deşi editurile se laudă de la an la an că au vândut pe rupte la Bookfest şi Gaudeamus (fără a realiza cât de ridicol este să minţi că ai vândut mii de exemplare dintr-o carte la a cărei lansare cititorii au fost prezenţi în număr de… 2 bucăţi), publicul nu prea mai vine să cumpere cărţi. E drept, el încă mai vine. Vine să mănânce un mic şi să bea o bere. Vine ca să aibă de unde să plece fericit acasă, cu un kurtos colac pentru nepoţel. Vine ca să caşte gura la “vedetele” zilei, alea care apar la televizor, total incapabil de a discerne valoric între Andreea Esca, Gabriel Liiceanu, Dan Puric, Andrei Pleşu sau Adrian Năstase. Mai vine atunci când are aspiraţii literare şi speră că, dacă va petrece suficient timp la terasa unde lumea bună (scriitori, editori, critici literari, jurnalişti) se cinsteşte la o bere, va reuşi să păcălească un editor – uşor afumat, bietul – în a-l publica. Alţii vin, aşa cum mi-a mărturisit o simpatică bunicuţă, “pentru baloanele astea albe frumoase, mamă”. Mai sunt şi iubitorii de formă fără fond, snobii, hipsterii culturali (cum ar mai putea fi ei denumiţi), care vin ca să fie văzuţi acolo, pentru că aşa dă bine, aşa arăţi şi tu că ai fost în mijlocul evenimentelor în weekend-ul cu pricina – motiv pentru care ei sunt prezenţi doar la ora de vârf a târgului, sâmbăta pe la 15.

Dacă însă te plimbi prin târgurile de carte în primele zile de la deschiderea lor, vei observa că principalii vizitatori, cei mai fideli şi mai avizaţi, de altfel, rămân scriitorii. Fie că vin să-şi vadă şi să-şi pipăie “copilul” – cartea recent apărută, ce urmează a fi lansată într-una din zilele respective, şi pe care majoritatea ajung să o ţină pentru prima dată în braţe abia atunci, fie că vin să-şi întâlnească colegii într-ale scrisului, fie că vor să vadă noile apariţii de la editurile lor preferate, scriitorii sunt prezenţe discrete pe la standuri şi, mai spre seară, la terasa unde, la bere, se discută amiciţii sau rivalităţi literare. Scriitorii fiind, astfel, o prezenţă constantă a târgurilor de carte, este interesant de aflat ce gândesc ei despre aceste evenimente. La Bookfest 2013, am discutat cu cât mai mulţi scriitori, iar ceea ce am aflat, în mare, sunt următoarele:

–          e trist că nu mai există public de carte

–          e trist că oamenii nu vor să dea banii pe cărţi, convinşi că le pot găsi o utilitate mai potrivită

–          e trist că editurile nu plătesc drepturile de autor sau că, atunci când le plătesc, ele nu-ţi ajung nici măcar să-ţi cumperi nişte cărţi îndelung râvnite

–          e trist că lansările sunt mereu la fel, convenţionale şi plicticoase

–          e trist că ne bârfim între noi şi nu suntem uniţi

–          e trist că volumele noastre nu arată aşa cum ne-am fi dorit (nu au fost corectate cum trebuie, hârtia nu e destul de lucioasă, coperta e urâtă)

–          e trist că nu avem critici literari cu o inteligenţă măcar de nivel mediu

–          e trist că mor revistele culturale din lipsă de fonduri

–          e trist că biliotecile nu achiziţionează carte românească semnată de autori tineri

–          e trist că librăriile nu pun poezia pe un raft vizibil, motivând că nu se vinde

–          e trist că premiile literare se dau pe pile

–          e trist că ICR-ul a intrat pe mâna unor retardaţi, care nu ne vor oferi în veci o şansă de a cuceri publicul de afară

–          e trist că se desfiinţează emisiunile culturale şi chiar posturi TV

–          e trist că fondurile de la stat intră pe mâna unor persoane necinstite, care nu vor face nimic pentru cultură

–          e trist că nu mai vine lumea la lansări

…şi aşa mai departe.

Evident, pentru oricine are cât de cât treabă cu lumea literară şi mai este, ca bonus, posesor de minte lucidă, toate afirmaţiile de mai sus sunt indubitabil adevărate. Da, aşa este, scriitorii ştiu ce vorbesc. Toate nemulţumirile scriitorilor sunt cât se poate de reale şi de întemeiate. Multe din ele au devenit în aşa mare măsură truisme, încât unii dintre noi nici nu mai simţim nevoia să le asertăm. Dar un lucru, totuşi, uimeşte şi întristează. E vorba despre atitudinea resemnată cu care autorul asumă aceste plângeri, considerându-le un dat, o lege inatacabilă, o regulă a universului ce niciodată nu are să se modifice, nici măcar parţial. Scriitorul vorbeşte de imposibilitatea traducerii cărţilor sale în acelaşi fel în care un octogenar spune resemnat strănepoţilor săi că nu mai are, probabil, mult de trăit.

Aici eu cred că apare o problemă. Când îţi dedici întreaga existenţă scrisului, când viaţa ta e strânsă să intre, odată la câţiva ani, între copertele unei cărţi, când cititorii tăi sunt mai importanţi decât amicii care ţi-au fost apropiaţi în tinereţe, nu cred că ai voie să fii resemnat în legătură cu soarta volumului tău, după ce-i dai drumul în lume. Recunosc, e un paradox al cărui înţeles, parţial, îmi scapă: pui tot ce ai într-o carte. Te simţi într-o anumită măsură mântuit fiindcă există această carte. Simţi, cu toată fiinţa, că acum poţi spune că ai avut un sens. Că tot ce ai trăit s-a fructificat, cumva. Apoi, imediat cum te desparţi de carte şi imediat cum o vezi pe un raft de librărie, entuziasmul tău se transformă în resemnare şi spui, cu toată sinceritatea: oricum, n-o s-o citească nimeni… Lumea nu mai citeşte. Publicul nu mai ştie să aprecieze o carte bună. Criticii n-or să scrie, fiindcă trebuie să le dai bani sau să stai săptămâni întregi cu ei la bere… Bani n-o să primesc de la editură, fiindcă nu se vinde… Premii n-o să iau, că nu m-am înscris în USR… De tradus, n-o să fiu tradus, că nu pot concura cu caloriferul… şi mergi până-ntr-acolo încât ajungi să te mândreşti cumva cu resemnarea ta. Te plimbi pe la întruniri literare cu o resemnare tristă pe care o consideri o dovadă de nobleţe. Da, nu sunt citit, nu sunt cumpărat, nu sunt recenzat, tradus şi premiat fiindcă ăştia de azi nu mă înţeleg… Ajungi să te autoiluzionezi cu ideea că vei fi apreciat peste sute de ani, de oamenii geniali care se vor naşte atunci. Te minţi că ai fost un avangardist, că ai fost născut cu mult înaintea timpului tău. N-ai idee cât de greşită e presupoziţia asta. Fie că poţi accepta lucrul ăsta, fie că nu, adevărul nu poate fi schimbat: eşti un produs al timpului tău, ca orice alt artist. Fie că te regăseşti în “spiritul epocii”, fie că te simţi în antiteză cu el, eşti totuşi un ecou al acestui timp. Asta este artistul – un om cu o capacitate mai mare de a filtra universul prin propriile sale tipare şi a-l înfăţişa într-un mod personal şi atractiv celor incapabili să o facă singuri. Oamenii cu cele mai mari şanse să rezoneze la arta ta sunt contemporanii tăi, cei aflaţi în acelaşi timp şi spaţiu ca şi tine. E o laşitate să-ţi spui: voi fi apreciat altă dată.

Într-un fel, e comod să îţi spui că nu mai există public de carte şi că treaba asta nu e vina ta. Nu, nu e vina ta, e adevărat. Este o conjuctură foarte complicată – e vina societăţii care nu convinge pe nimeni că lectura e un lucru bun, ba dimpotrivă, face ce face şi dă mereu exemple din care reiese că numai loserii, muritorii de foame, sunt ăia cu o carte în mână. E vina profesorilor imbecili, care descurajează adolescenţii să citească, recomandându-le să înveţe ca papagalii comentarii expirate şi penibile, fără să mai parcurgă cărţile. E vina părinţilor, care urlă ca arşi cu fierul roşu când adolescentul le cere 20 de lei amărâţi ca să-şi ia şi el o carte, de care a auzit de la colegi. E vina editorilor iresponsabili, care publică orice mizerie, bucurându-se la câteva milioane de lei primite de la autor, scârbind astfel publicul prin cărţile execrabile pe care le aruncă pe piaţă, cărţi care cad în mâinile unor bieţi inocenţi, uşor oripilabili. E vina mass mediei, care preferă să pună pe prima pagină a ziarului (culmea, chiar şi a celor considerate mai serioase, non-tabloide) un articol despre cele şase perechi de chiloţi pe care o îndoielnică divă i-a schimbat la plajă, în locul ştirii că o carte semnată de un autor român a avut un succes răsunător peste hotare. E vina criticilor literari, care nu mai pot ţine de mult pasul cu ceea ce se scrie azi, iar publicul ceva mai conformist nu mai are formatorii de repere cu care s-a obişnuit. El se trezeşte astăzi aruncat în gol, cu mii de cărţi în jur care nu-i spun mare lucru; lipsit de criterii proprii şi de gust (cine să i-l fi format?), alege să nu mai cumpere nimic şi să plece de la Romexpo, de la târgul de carte, cu trei cârnaţi prăjiţi în sacoşă – în definitiv, la cârnaţi e ceva mai greu să iei plasă.

Şi da, vina ta, ca scriitor, pentru lipsa publicului, în toată nebunia asta, e destul de mică. Eventual, poate că n-ai ştiut să te faci prea bine înţeles. Poate că te-ai lungit prea mult, iar cartea ta e înfricoşător de groasă. Poate că n-ai publicat la editura la care trebuia. Poate trebuia să alegi altă copertă. Dar lucrurile astea chiar sunt amănunte. În lumea civilizată, unde chiar se citeşte, adică undeva cât mai departe de România, ORICE scriitor îşi găseşte, într-un final, publicul său. Şi scriitorul convenţional, dar şi cel avangardist. Şi cel care scrie proză poetică, şi cel care se centrează pe acţiune. Şi autorul romanelor de 100 de pagini, şi ăla care pune pe raft cărămizi de 900 de pagini. Şi romanele feministe, şi autorii misogini. Şi proza pe un ton grav, şi cea plină de umor. Şi scriitorul retras, care nu apare niciodată în public, dar şi cel pasionat de lansări şi autografe.

Aşadar, nu, nu e vina ta. Nu eşti vinovat că scrii în română, fiindcă asta e limba pe care ai învăţat-o şi pe care ai ajuns să o iubeşti. Nu e vina ta că trăieşti într-o ţară de zombii, pe care n-ai ales-o tu. Dar asta nu-ţi justifică absolut deloc resemnarea. Toate lucrurile care te întristează şi te determină să-ţi îneci amarul într-o sticlă, la o masă murdară de lemn, nu sunt date odată pentru totdeauna. Ele pot fi schimbate, atunci când chiar îţi doreşti lucrul ăsta. Da, publicul s-a restrâns înfiorător de mult. A devenit uşor sceptic, ranchiunos, circumspect. Dar, oferindu-i un produs impecabil, îl poţi atrage definitiv de partea ta. Arătându-i că scrii (şi) pentru el, arătându-i că îţi pasă. Arătându-i că literatura poate fi ceva care chiar să-l schimbe, care să-l completeze, care să-l transforme în ceva mai bun. ICR-ul nou e de căcat, da, corect. Dar poţi încerca să găseşti singur modalităţi prin care scrisul tău să iasă în lume, să treacă de graniţele artificiale ale ţării şi limbii. Nimeni n-o să te tragă de mână, să-ţi ofere marea cu sarea. Editurile nu-ţi oferă condiţiile pe care ţi le doreşti? Vorbeşte cu ele, negociază, discută, semnează un contract care să-ţi convină atât ţie, cât şi lor – de multe ori, vina poate să o poarte lipsa comunicării. Criticii literari sunt mult prea penibili şi depăşiţi, o castă de nebuni cu propriile reguli absurde care nu slujesc nici literaturii şi nici cititorului? Ignoră-i. Caută singur drumul spre public. Nu te lăsa impresionat atunci când criticul te ameninţă că fără el nu vei reuşi să pătrunzi pe uşa atent păzită a “istoriei literare” – ea nu e întocmită niciodată de critic, ci de cărţi, şi de viaţa pe care o au ele independent de bârfele şi simpatiile păduchelui care zbiară la tine de pe margine. Eşti nemulţumit că volumul tău nu este la vedere în librării? Organizează un turneu de carte. Mergi prin toată ţara, invită cititorii să te cunoască. Adu-le cărţile la îndemână. Nu uita cel mai important lucru: atu-ul esenţial, singurul care contează de fapt, e la tine – CARTEA. Dacă ai o carte foarte bună, excepţională, unică, nu ai de ce să te îngrijorezi şi cu atât mai puţin să te resemnezi. Dacă ai cartea care să merite, ai totul. Nu mai rămâne decât să înveţi să lupţi pentru ea şi să priveşti înainte cu toată încrederea.

Merită. Cartea ta merită asta. Tu, scriitorul, meriţi asta.

Despre Cristina NEMEROVSCHI

Cristina NEMEROVSCHI a scris 32 articole în Revista de suspans.

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi”, licenţiată în filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul „Sânge satanic”. Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, fiind reeditată doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără şi inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referinţe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, şi a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliştii Premiers Romans En Lecture. Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, „Pervertirea”, a apărut în 2012 la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate “imorale, violente şi indecente”. „Ani cu alcool şi sex” este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic, apărând în noiembrie 2012, la editura Herg Benet. În 2013, în colecţia Cărţile Arven a Editurii Herg Benet apare „nymphette_dark99”; cartea este reeditată doar câteva luni mai târziu. În acelaşi an apare şi cea de-a treia ediţie a romanului Sânge satanic. În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuţiile avute cu cititorii săi şi fragmente din interviuri acordate de la debut şi până în prezent, intitulat „Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi”. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât şi internaţionale.

• Vezi toate articolele scrise de Cristina NEMEROVSCHI →
• Site personal