Anul viitor se împlinesc 30 de ani de la apariţia primului film din seria A Nightmare on Elm Street, dar acţiunea filmului se petrece prin 1983. Iată, aşadar, 30 de ani de când Freddy Krueger, acest „monstru sacru” (şi voi reveni la motivaţia mea de a-l numi aşa), bântuie visurile adolescenţilor. Iniţial nedorit de sponsori, izolat doar în convingerea fermă a lui Wes Craven că un asemenea răufăcător este necesar şi inevitabil. Fireşte, Freddy Krueger nu este nou şi încercarea de-al prezenta ca pe ceva inedit îşi are rostul doar în primul film. Adevărata sa identitate, cea arhaică, se arată abia în ultimul episod al seriei, până acolo natura sa distilându-se, încetul cu încetul, parcurgând absurdităţile filmelor, cu umorul din ce în ce mai pronunţat al unui Creept Keeper mai agil. Abia în ultima punere în scenă, Wes Craven’s New Nightmare, o inteligentă metaficţiune ce reintroduce groaza în ceva ce devenise o caricatură, Freddy îşi îmbracă adevărata haină, cea intenţionată de Craven încă de la început, putând astfel evada din ciclul reeditărilor în mod onorabil. Dar aici este marea problemă: perfecţiunea întregii creaţii erodează întregul eşafodaj, iar repetatele încercări de a-l ucide pe Freddy Krueger (şi, paradoxal, repetatele reuşite) lovesc puternic în autenticitatea poveştii. Pentru că întrebarea care se pune pe parcursul seriei este: cum poţi ucide ceva ce este etern? Şi totuşi, de fiecare dată, Freddy Krueger joacă „scena finală” cu patos, doar pentru a reveni în următorul film mai puternic, chiar dacă, de cele mai multe ori, şi mai caraghios. După cum spuneam, ultimul film, sub binevenita regia a lui Craven, pune capăt acestui şir de iluzii ridicole, mutând personajul negativ într-o zonă a religiosului, oferindu-i astfel o nouă şi binemeritată identitate. Însă din nou patima povestitorului de a învinge răul, un rău invincibil, ucide de fapt forţa propriei poveşti. De aceea cred că Wes Craven, pe cât de pregătit a fost să accepte revelarea unui asemenea monstru, pe atât de incapabil a fost să-i recunoască măreţia. Avem de-a face cu un caz de manual al unei creaţii care îşi devorează creatorul, iar orice încercare de a o îmblânzi şi de a-i modifica adevărul este sortită eşecului.
A Nightmare on Elm Street este, cu toate stâgăciile şi penibilităţile acumulate pe durata a şapte filme, a unui hibrid Jason vs. Freddy şi a unui remake, o poveste de o forţă devastatoare, extrem de eficientă şi, în definitiv, un deliciu. Genul acela de poveste care este pur şi simplu atât de bună (deci atât de adevărată), încât executarea slabă este trecută cu vederea fără prea mari dificultăţi. Născut dintr-o sumă de caractere (bătăuşul şcolii, beţivul văzut de micul Wes de la geamul de la etaj etc.), Freddy Krueger este o entitate malefică, spiritul unui pedofil criminal, care bântuie coşmarurile unor adolescenţi americani. Ideea a pornit de la o serie de articole bazate pe cazurile reale ale unor cambodgieni traumatizaţi de exilul dureros la care au fost supuşi şi care au decedat în somn, nu înainte de a le atrage atenţia celor din jur asupra unor coşmaruri îngrozitoare. Aceştia nu au recţionat nicicum, aceeaşi fiind şi reacţia comunităţii din Springwood în filmele lui Wes Craven. Astfel Freddy răspunde traumelor adolescenţilor uitaţi, ignoraţi, captivi în propriile gânduri în sânul unor familii disfuncţionale. De cele mai multe ori Freddy Krueger a fost identificat freudian cu sexualitatea reprimată, chiar homoerotică la un moment dat, cu angoasele neexprimate, cu dezumanizarea resimţită în faţa absurdului. Nenumărate intenţii ale regizorilor şi producătorilor ce s-au perindat prin franciză vin să susţină asta (un Freddy care ia forma unui şarpe cu aspect voit falic, acelaşi Freddy care leagă proful de sport gol de ţevile de la duş şi-l loveşte cu prosoape peste posterior etc.). Odată cu avansarea acţiunii, „delirul” izolat este recunoscut de autorităţi ca o psihoză de grup, şi din nou psihanalizată în termenii unei sexualităţi reprimate. Chiar şi fundamentul poveştii – Freddy apărând în vis – este un indicativ al acestei interpretări, atât de des la îndemână, dar simplistă. Freddy avea încă de la început nu doar capacitatea, ci şi obligaţia de a-şi depăşi statutul iniţial de expresie a subconştientului, tribut pe care producătorii au fost nevoiţi să-l plătească ulterior şi realitate pe care Wes Craven a eliberat-o în ultimul film: Freddy Krueger, ca produs fictiv, cerea să fie recunoscut drept ceva mult mai mare şi mai puternic decât fusese iniţial forţat să fie.
De aceea l-am numit pe Freddy Krueger un „monstru sacru” – el aparţine subteranului absolut, templelor Diavolului (vezi simbolistica recurentă a şarpelui, limba bifurcată de la final şi – limpede – imaginea Satanei în clipa exploziei finale). Subconştientul, prezentat prin imaginea unui boiler room părăsit, se mută câteva (nesfârşit de multe) trepte mai jos: în Iad. Astfel Freddy Krueger poate, în sfârşit, să-şi ia forma adevărată în faţa spectatorilor, prezentându-se în lumina (sau întunericul) în care fusese dintotdeauna, dar în care nu i se permisese să se desfăşoare timp de şase episoade. Freddy este răul absolut, invincibil, etern („I am eternal.”), care sălăşluieşte în tunelurile de sub noi (din noi), aşteptând să evadeze şi să invadeze realitatea noastră cu realitatea sa. Afirmaţia „This… is God” din primul film, replică aparţinând lui Englund, lipsind din scenariul iniţial, este o nouă instanţă în care Freddy Krueger se revelă drept Anticrist şi care, materializându-se prin actor, scăpând (real) printre rândurile impuse de Wes Craven, se dovedeşte a fi o hierofanie neagră – forţa unui personaj mai puternic decât ficţiunea ce trebuia să-l cuprindă.
Revin: Freddy Krueger nu ca produs cultural, ci ca expresie veridică a naturii de neîmblânzit, imposibil de încarcerat, de oprit. Ridicolul încercărilor de-al ucide (prin a-l accepta ca atare, a întoarce oglinda către el etc.) reiese din contradicţia în care se scaldă: a-l accepta drept cine este şi a-l confrunta cu propria imagine nu pot distruge răul, în pot doar spori, îl hrănesc – un dans ludic pe propria-i muzică. Abia ultimul film aduce – providenţial? – explicaţia naturii lui Freddy Krueger şi recunoaşterea faptului că este invincibil. Răul sub forma lui Freddy nu poate fi decât amânat, prelucrându-l artistic de-a lungul timpului de povestitori. Când povestea se opreşte (fie prin distilare, precum deseori se întâmplă în cazul unor serii cinematografice, fie prin interzicere, fie prin alte metode), răul reapare şi-şi desfăşoară arsenalul pe câmpia din faţa cetăţii umanităţii. Poveştile trebuie spuse, oricât de oribile ar suna, oricât de sângeroase şi blasfematoare ar fi, pentru a îmblânzi răul din noi. Poveştile de groază nu pot spori răul. Ele îl prelucrează, prinzându-i esenţa în forme – captiv pentru a nu da iama în oameni.
Seria A Nightmare on Elm Street este astfel un drum anevoios (trial & error) către un adevăr necesar: când ultimul povestitor moare, răul renaşte. Când ultima poveste dispare, riscăm să dispărem şi noi.
