Elizabeth Massie este autoare americană de literatură mainstream, horror şi istorică. A debutat în 1984 cu o povestire în revista The Horror Show. A câştigat de două ori Premiul Bram Stoker: pentru romanul Sineater şi nuvela Stephen. A semnat totodată novelizarea sezonului 3 al serialului TV The Tudors, pentru care a primit Premiul Scribe. În clipa de faţă lucrează la Ameri-Scares, o serie de 50 de romane cu fiori destinate cititorilor de gimnaziu, dar şi la noi romane şi povestiri pentru adulţi. Locuieşte în Virginia împreună cu ilustratoarea Cortney Skinner. Cel mai recent roman al său este Hell Gate (DarkFuse, 2013).
*
Mircea PRICĂJAN: Cum ţi-ai descrie opera pentru cei care nu au avut încă ocazia de a o citi?
Elizabeth MASSIE: De fapt, eu scriu multe feluri de literatură: ficţiune istorică, non-ficţiune, media-tie ins (cărţi/poveşti bazate pe filme de cinema şi televiziune), poezie, ficţiune mainstream, dar în acest moment mă concentrez cu precădere asupra literaturii horror. Unele creaţii horror ale mele se înscriu în ramura supranaturalului (fantome, zombi, magie, vampiri) şi altele în cea psihologică )adevăratele orori ale condiţiei umane). Totuşi, întreaga mea operă se concentrează asupra oamenilor, asupra personajelor, asupra punctelor lor forte şi a slăbiciunilor, precum şi asupra fricilor şi compasiunii care ies la iveală atunci când sunt puţi în situaţii limită.
M.P.: Cu care dintre cărţile tale ai sfătuit un cititor să înceapă lectura? De ce?
E.M.: Sineater este primul meu roman horror, aşa că este unul dintre preferatele mele. Pe de altă parte, Hell Gate este cel mai recent roman horror al meu, drept care este şi el aproape de sufletul meu. Sineater prezintă elemente de horror psihologic, iar Hell Gate conţine horror deopotrivă psihologic şi supranatural. Ce îmi place la ambele sunt personajele şi provocările pe care acestea le înfruntă cu stoicism. Joel, protagonistul din Sineater, este un suflet singuratic. Locuieşte într-o regiune muntoasă izolată, unde religia fundamentalistă îşi ţine adepţii în frâu prin superstiţie şi teamă. El trebuie să se împotrivească sau să accepte această realitate tot mai periculoasă şi opresivă a vieţii. Suzanne, protagonista din Hell Gate, este un suflet singuratic şi ea. Ea însă trăieşte în lumea fantastică, gregară şi înşelătoare, din Coney Island, cu parcurile de distracţie de acolo, la începutul secolului al XX-lea. Ea trebuie să îşi sondeze propriul trecut coşmaresc în încercarea de a se elibera de prezent… chiar în timp ce acesta îi pune viaţa în pericol.
M.P.: Ce îţi pune imaginaţia în mişcare?
E.M.: Ce nu? Serios, mă poate inspira orice… oamenii, muzica, arta, visele, umbrele, lumina soarelui, sunetele, mirosurile… ! Acest interviu, chiar, îmi poate oferi o idee.
M.P.: Ce îţi place cel mai mult la profesia de scriitor?
E.M.: Am fost întotdeauna genul de om care se întreabă „Ce ar fi dacă?” Scriind poveşti am ocazia de a răspunde la această întrebare.
M.P.: Ce te-a făcut să te apuci de scris?
E.M.: Întotdeauna am spus poveşti, chiar dinainte să pot ţine stiloul în mână ca să scriu. Cred că majoritatea scriitorilor sunt croiţi aşa – ne plac poveştile, fie că le găsim în cărţi, reviste, la televizor sau cinema, sau spuse prin muzică, poezie sau viu grai. Totuşi, nu am început să trimit proze în speranţa de a le vedea publicate decât pe la mijlocul anilor 1980. Prima mea povestire, „Whittler”, a fost achiziţionată şi publicată în de-acum defuncta, dar minunata revistă The Horror Show. De atunci am publicat probabil vreo 100 de povestiri şi 20 şi ceva de romane.
M.P.: Îţi vine uşor să scrii sau acesta este un proces lung şi dureros?
E.M.: Uneori îmi vine foarte uşor. Alteori e extrem de dureros. Dar merg mai departe cu obstinare. Întrucât îmi câştig traiul din scris, nu îmi permit luxul de a sta degeaba, aşteptând să treacă criza de creaţie. Nu pot aştepta să mă viziteze proverbiala muză; sunt conştientă că scrisul este în egală măsură muncă şi distracţie. Dar asta nu e o problemă, deoarece aşa e normal, aşa merg lucrurile.
M.P.: Începi să scrii o carte de la o idee sau un mesaj? Ştii încotro unde vei ajunge încă de la început?
E.M.: De obicei îmi încep romanele de la personaje. Apoi mi le imaginez în anumite situaţii şi mă întreb: „Ce ar fi dacă?” Nu ştiu de la început unde voi ajunge, dar îmi dau seama unde destul de repede. În felul acesta, am la dispoziţie un traseu destul de clar pe care să îl urmez.
M.P.: Cu ce îţi umpli timpul atunci când nu ai chef de scris?
E.M.: Trag un pui de somn. Beau un ceai cald. Fac o plimbare pe munţii din Virginia. Citesc.
M.P.: Care sunt scriitorii pe care îi admiri?
E.M.: Cred că te referi la cei care scriu horror. Între aceştia i-aş enumera pe Stephen King, Rick Hautala, Gary Braunbeck, Lisa Mannetti, Lucy Taylor, Yvonne Navarro, Thomas Tryon, Robert R. McCammon, Peter Straub, Bentley Little, Ray Bradbury, Richard Matheson, John Skipp, Craig Spector, Christopher Golden, F. Paul Wilson şi Craig Shaw Gardner. Aceştia ştiu să scrie poveşti profunde, care te pun pe gânduri şi te înspăimântă. Citesc de asemenea cu plăcere lucrări ale unor autori de non-ficţiune: Anne Tyler, Bill Bryson, Dalton Trumbo, Alice Walker, William Styron şi alţii. Cu alte cuvinte, citesc lucruri variate şi gust toate genurile literare pe care le abordează autori talentaţi.
M.P.: Ce ne sperie în ziua de azi?
E.M.: Vorbind în nume propriu, pierderea puterii sau controlului personal (asupra stărilor mele mentale sau fizice), extremismul religios, totalitarismul, lăcomia, prejudecata şi cruzime. Toate mă sperie foarte tare. Şi presupun că acestea sunt lucruri de care oamenii s-au temut de-a lungul veacurilor.
M.P.: Care consideri că sunt coordonatele principale pe care literatura horror ar trebui să le urmeze pentru a ieşi în faţă?
E.M.: Cred că toate genurile literare, nu doar horror-ul, trebuie să aducă personaje de care să ne pese sau care să ne intereseze pe lângă o poveste care să arunce lumină asupra unui aspect a ceea ce înseamnă să fii om. Cât despre ficţiunea horror, în special, pentru a deveni clasică şi memorabilă, pentru a deveni ficţiune care dăinuie în timp, nu trebuie să sperie gratuit, nu trebuie să se limiteze la sânge şi abominabil, ci trebuie să explice spaima aceea, să justifice sângele şi abominabilul, şi să ofere cititorului ceva mai mult decât nişte ţipete şi suspine.
M.P.: Ce urmează să ne oferă Elizabeth Massie?
E.M.: În momentul acesta lucrez la o serie de romane cu fiori pentru cititorii tineri, cu vârsta cuprinsă între 8 şi 12 ani. Seria, numită Ameri-Scares, plasează fiecare roman într-unul dintre cele 50 de state ale Americii şi fiecare poveste se bazează sau se inspiră pe un anumit eveniment istoric, poveste din popor sau legendă din acel stat. Patru dintre aceste romane au fost publicate deja de Crossroad Press ― Virginia: Vallley of Secrets, New York: Rips and Wrinkles, California: From the Pit şi Maryland: Terror in tthe Harbor. Acum scriu a cincea carte (Minnesota: Dead of Night), urmând să mă ocup şi de celelalte 45. Sper că voi trăi destul cât să duc proiectul la bun sfârşit! În acelaşi timp, croiesc intriga pentru un nou roman horror pentru adulţi. Spre deosebire de Hell Gate, care se întinde pe o canava largă, noul roman se va limita, cel mai probabil, la un loc restrâns, oferind o experienţă intimă atât pentru mine, cât şi pentru cititor.
M.P.: În acest număr al Revistei de suspans, cititorii români au ocazia să citească una dintre povestirile tale, Donald şi Arnold. Ce ne poţi spune despre ea?
E.M.: Am citit că există o teorie care susţine că fiecare celulă a corpului nostru are inteligenţă proprie. Asta m-a fascinat… întrucât ce ar fi dacă celulele nu ar avea doar inteligenţă proprie, ci şi puterea de a lua propriile decizii? Ştiind cât de mulţi oameni, în zilele astea, nu au prea mare grijă de corpul lor, căzând pradă delăsării, am imaginat urmarea unei situaţii în care celulele unui ins anume hotărăsc că le-a ajuns până peste cap.
M.P.: Ultimul cuvânt îţi aparţine. Îl poţi adresa viitorilor tăi cititori români.
E.M.: Chiar dacă trăim în ţări diferite, chiar dacă suntem departe unii de alţii pe această planetă sălbatică, înfricoşătoare şi frumoasă, lucrurile la care sperăm şi pe care ni le dorim sunt aceleaşi. Ne temem de aceleaşi lucruri. Felul în care ne împotrivim şi eşuăm sau ne împotrivim şi câştigăm este acelaşi. Eu scriu povestiri şi romane pentru că vreau să aflu. Vreau să explorez. Şi vreau să împărtăşesc experienţa cu voi. Vă invit să îmi fiţi alături în aceste călătorii întunecate, să vedem ce descoperim şi să învăţăm împreună.
M.P.: Mulţumesc pentru timpul pe care l-ai acordat acestui interviu. Baftă cu toate proiectele viitoare.
•
Traducere din limba engleză de Mircea Pricăjan
Interviu realizat în luna septembrie 2013
