Deşi orice operă literară, oricât de fantastică, încearcă să pară cât mai verosimilă şi deşi cititorii, conştienţi fiind că au de-a face cu o fantezie, resimt, mai mult sau mai puţin, acea foame de a „realiza” fantasticul, adică de a da credit evenimentelor trăite prin lectură, atunci când vorbim de SF şi Fantasy, e limpede, nimeni nu se aşteaptă la realism, şi mai ales nu în aspectele ieşite din comun ce caracterizează aceste genuri.
Când vorbim de fantasticul abordat de scriitori precum Mircea Eliade, Voiculescu etc., din nou, deşi conţinutul operei ar putea fi unul realist, însăşi această denumire de „fantastic” îi neagă din start verosimilitatea, indiferent de conţinut.
Pe de altă parte, există genurile mai realiste (poliţist, thriller, aventuri, istoric ş.a.), în care nu se dă nicio atenţie elementelor fantastice, dacă cumva acestea ar fi prezente.
Grosso modo, chiar dacă se întrepătrund şi sunt proprii tuturor genurilor literare, să evocăm cele două modalităţi principale de transmitere, respectiv înţelegere a mesajelor unei opere: modul alegoric, simbolic etc., a cărui decriptare face apel la cultura acumulată de cititor şi un mod ad litteram de receptare – probabil, preferat de o majoritate din ce în ce mai largă a publicului.
În mod normal, codul sau simbolismul cultural al cititorului ar trebui să concorde cu cel al autorului – şi ambele să fie în armonie cu unul global, ca ansamblu coerent şi ierarhizat al valorilor intelectuale universale. Însă în prezent cititorului i se cere un efort suplimentar dacă doreşte o lectură lucidă: el trebuie să se aştepte şi la posibilitatea ca scriitorul să refuze să mai dea curs codului cultural clasic şi să încerce să-l schimbe până la nivel de celulă, adică până la semnificaţiile simbolurilor (de exemplu, ceea ce toată lumea ştie că este rău este prezentat ca fiind bine şi invers). În acest caz, cititorului, pe lângă mijloacele clasice (convenţionale) de analiză a sensurilor textului, îi mai rămâne la dispoziţie o tactică: să-l identifice, printre rânduri, pe personajul-autor și să-i urmărească stările şi reacţiile faţă de cursul acţiunii şi faţă de deznodământ.
Revenind, înainte de toate, ceea ce ne sugerează modul în care ar trebui să înţelegem sensul și mesajul unui text este însăşi denumirea genului literar în care acesta se înscrie în mod declarativ; dacă ştiu că e vorba de fantasy sau SF, ca cititor sunt „obligat” să nu iau lucrurile „ad litteram” – chiar dacă, din punct de vedere al conţinutului, ar fi poate cazul. Invers, dacă ştiu că este vorba de un gen realist, voi acorda scriiturii respective, din oficiu, acea încredere pe care o reclamă realismul: cenzura mea interioară ia o pauză, sunt gata să accept că realitatea operei se suprapune perfect cu realitatea de zi cu zi, chiar dacă în cea mai mare parte ar putea fi vorba de ficţiune, şi sunt tentat să receptez mesajul ad litteram; mă aştept la o lectură mai relaxată în ceea ce priveşte decriptarea sensurilor, deşi nu neapărat la una uşoară, și aceasta în funcţie de tehnica literară utilizată.
Ca atmosferă, genul gotic este caracterizat prin gravitate, care, corect dozată, invită la reflexivitate, în vreme ce fantasy-ul şi SF-ul induc o stare mai relaxată cititorului (evident, în mod diferit). Sigur, cu cât se apasă mai mult pe pedala gravităţii, cu atât mai mult starea de reflexivitate este mai descurajată, rolul cititorului devine tot mai pasiv şi greutatea senzaţiilor ameninţă să dea la o parte sensul sau mesajul operei, când acestea există, punându-se pe ea însăşi în prim plan şi ajungându-se astfel la „horror”.
Eroismului propriu heroic fantasy-ului goticul îi „opune” „posteroismul”, un eroism autoignorat amestecat cu o anumită doză de mizantropie, indusă de efectele pe care le are viaţa de zi cu zi asupra sentimentelor noastre pure – sau pure cândva.
Genul gotic este un… personaj care are „în sânge” tendinţa de a merge în căutarea unor cauze (vezi ancheta poliţistă) învăluite în mister, un mister cu atât mai supraomenesc (asemănare cu motivul „căutării” [iniţiatice] proprii heroic fantasy-ului), cu cât şi apăsarea sentimentelor este mai mare. Este fascinat mai degrabă de a atinge cu degetul trans-realul decât de trans-real însuşi – logic (întotdeauna logic!), odată misterul dezlegat, dincolo de frontiera dintre lumi, aşa cum subconştientul i-o şopteşte, va putea scăpa şi el de teribila-i apăsare… Sau poate nu? Şi de aici permanenta ameninţare a tragicului.
Interiorizat şi însingurat, deoarece este „altfel”, chemat să fie mai mult decât este (condiţie asemănătoare, de altfel, cu cea a scriitorului, în general), veşnic nemulţumit de prezentul din ce în ce mai meschin, dar şi de viitorul previzibil care, ireversibil, abandonează valorile probate de-a lungul istoriei de care el se simte legat şi care îl ajută să discearnă între bine şi rău – între binele şi răul unei situaţii, între, pur şi simplu, a fi bun sau a fi rău –, el este gata să dea cunoscutul pentru necunoscut sau pentru acel altceva decât banalul cotidian și se află într-o perpetuă căutare de a trăi (în viitor) un trecut care să se ridice cu adevărat la nivelul valorilor pe care le-a generat.
Este un „nobil decăzut” şi dezinteresat, rebel faţă de… ordinea rebelă (aşa cum, ca gen literar, a apărut ca reacţie la raţionalismul excesiv al iluminismului), veşnic apăsat de o chemare adâncă şi neştiută de care nu poate scăpa, aşa cum nu poate scăpa nici de răul şi nici de binele (!) din viaţa sa, blestemat să fie om adevărat, blestemat pentru că vede răul, conştient că nu deţine puteri de zeu, dar inconştient că este un semizeu; este cel care anticipează Sfârşitul cu mult înainte ca acesta să-şi facă apariţia, care suspină când ceilalţi râd…
Atunci când ultimul om va dispărea, cineva va suferi de unul singur pentru toţi. Acela este goticul. Patetic? „Fantasy”? (Lui oricum nu i-ar păsa!) Nu, este realism în stare pură. Deoarece el nu poate altfel, nu are încotro…
Singurul gen care poate sta alături de SF şi fantasy fără să-şi piardă pretenţia asupra realismului şi care, în acelaşi timp, la modul cel mai credibil, poate cuprinde şi elemente ce ţin de supranatural, este goticul. Acesta din urmă permite modul cel mai realist de a aborda supranaturalul, un supranatural fie imaginat, fie considerat ca făcând parte din… viața reală, atunci când concordă cu accepţiunea spiritualităţii tradiţionale (creştine), ca spaţiu în care, de altfel, goticul îşi are rădăcinile.
În mod ironic, exagerările specifice genului oferă echilibrul perfect dintre cunoaşterea convențională a imediatului şi contactul cu necunoscutul „de dincolo”.
Iar cititorul nu este trimis, aprioric, nici înspre interpretarea exclusiv alegorică, nici înspre cea literală, totul rămânând la latitudinea sa, el având ocazia să apeleze oricând la oricare din modurile de receptare avute la dispoziţie, pe măsură ce avansează în lectură.
Despre textul gotic nu se poate spune decât după închiderea cărţii dacă a fost „fantezie” sau nu. Sau poate nici atunci. Şi aceasta în funcţie de capacitatea noastră de interpretare.
Adevărul, acel adevăr căutat instinctiv de cititor, poate fi prezent sau nu într-un text, însă cu certitudine poate fi prezent în interpretarea acestuia.
