Unul dintre motivele esențiale pentru care astăzi scriu şi ilustrez cărți este dat de Ray Bradbury, care m-a fericit cu atâtea sperieturi, încât mă simt tot timpul obligat—în cel mai bun caz—să aprind aceeaşi flacără în tinerii cititori de azi. Mai toate benzile mele desenate (şi, cu siguranță, cele pe care le şi scriu) sunt din cele cu sperieturi sau se învârt în jurul temelor cu sperieturi. Iar în ultimii zece ani, am observat că în ele apar, ca protagonişti, copiii. Chiar dacă povestirile, în ansamblu, nu erau neapărat despre ei, iată că apăreau: trăgând cu ochiul de undeva, la loc sigur, privind.
Am înțeles că modelul mă ducea înspre un etos mult mai bine definit abia atunci când am avut şi eu copii, dar şi când am înţeles că industria benzilor desenate a decis, în mare parte, să nu mai scoată cărți pentru copii. În schimb, s-a vrut chiar o transformare a cărților viu colorate cu supereroi în chiloți purtați pe dinafară pentru a se adresa oamenilor în vârstă, nostalgici după copilăria lor, nu copiilor pe care trebuiau să-i inspire. Ce tâmpenie, nu? Generația actuală nu numai că a confiscat acest mediu generațiilor viitoare, dar a şi contribuit la promovarea uneia din cele mai mari „căderi în cap” din istoria Americii: şi-a distrus propriul viitor ignorând nevoia fundamentală de a creşte o nouă generație de cititori, asigurându-se astfel că aceasta nu va avea deloc viitor.
Iar lucrurile cu care nimeni nu voia să aibă de-a face erau povestirile de groază pentru copii. Clinton era preşedinte, iar nou nu învățaserăm încă despre minunatele efecte pe care scrisorile cu antrax, lunetiştii din Washington DC sau concedierile masive urmau să le aibă asupra noastră. (Ca să fiu perfect sincer, eu zic că am trăit—ca mulți alții—o stare de teamă permanentă de la jumătatea lui 2001 până miercurea trecută). A venit iar momentul propice şi, odată cu prăbuşirea modelelor promovate de companiile DC şi Marvel, iată că trebuie să facem ceea ce nu s-a făcut: să-i speriem de moarte pe copii şi să-i învățăm să le şi placă. Iată de ce acest lucru nu este atât de nebunesc precum pare:
Motivul nr. 1: COPILĂRIA ESTE ÎNFRICOŞĂTOARE
Maurice Sendak, pe care-l apreciez pentru contribuția la folclorul literaturii pentru copii, dar şi pentru critica periculoasă şi vicleană adresată industriei de gen (mai ales în ultimii ani, puțin mai cârcotaş), i-a dat replica odată unui reporter şi i-a cerut să înțeleagă că perioada copilăriei nu este o țopăială într-un câmp cu acadele, plin de fluturaşi, nu este lapte şi miere, ci un chin îngrozitor prin care copii trebuiau să treacă şi el voia să-i ajute. Copiii trăiesc deja într-o lume a uriaşilor. Nimic nu este cum trebuie. Clanțele sunt prea sus, scaunele prea mari… Nu se prea descurcă de capul lor, şi nu li se prea dă libertatea de a-şi alege propriile haine. (Deşi chiar „libertate” nu prea poți să le dai… mai degrabă „privilegii” ar fi termenul potrivit). Lăsând la o parte temerile legitime ale fiecărei generații, copiii de azi se bucură când văd în acest balamuc că uriaşii aceştia îşi pierd slujbele, se aruncă în aer cu ajutorul aceloraşi avioane cu care ei se duc în vizită la bunici sau îşi distrug în mod catastrofic propriul ecosistem, inițiind o nouă eră de schimbări şi pagube tectonice neştiute de care nepoții lor se vor bucura din plin. Uriaşii smintiți îi fac lumii ce i-au făcut benzii desenate: nu elaborează un viitor, ci îl înfulecă la cină.
E înfricoşător să fii copil, chiar şi atunci când la şcoala elementară Sandy Hook, sala de clasă (altădată loc sigur) nu se transformă într-o posibilă călătorie către ziua apocalipsei. Ştiți ce, copiii sunt deja speriați, aşa că haideți să le dăm nişte mijloace de a face față, în afară de a le spune să nu-şi facă griji… atunci când au toate motivele să fie îngroziți de moarte. Poveştile de groază le spun copiilor că există întotdeauna ceva mai rău şi, de fapt, dau impresia de o mai mare sinceritate deoarece ele există într-o lume care le este deja familiară. Poveştile de groază nu afectează copiii, ele sunt locul în care aceştia îşi descarcă nervii atunci când sunt afectați de toate celelalte.
Motivul nr. 2: PUTERE CELOR FĂRĂ DE PUTERE
Lucrul fundamental pe care horror-ul îl face pentru toți este, totodată, şi cel mai vechi talent al său, sistemul favorit de manipulare a maselor inventat de grecii antici: catharsisul. Cine n-a ieşit de la un film care l-a speriat mai să facă-n pantaloni ca să fie alinat, cu compătimire, de banala plimbare prin parcare şi lumea de afară? În cazul copiilor, lucrurile sunt şi mai acute. Dacă ducem lucrurile mai departe şi îi facem pe copiii din aceste poveşti obiectul temerilor, dar şi mijlocitorii care supraviețuiesc monştrilor… ei bine, dăm de ceva magic. Mai pe înțeles, horror-ul asigură locul de joacă neprimejdios unde copiii pot jongla împreună cu temerile lor într-un mod care-i învață cum să supraviețuiască monştrilor, dar şi cum să fie puternici. Horror-ul pentru copii nu-i lasă pe aceştia doar să citească sau să vadă aceste creaturi terifiante, ci îi şi pune în locul protagoniştilor. Victoria eroului este şi victoria lor. Iar monstrul reprezintă monstrul din viața fiecăruia. Un copil care termină o carte de groază sau a văzut un film de groază scapă nevătămat din întâlnirea cu monstrul, pregătit şi mai bine înarmat împotriva următorului ticălos care va veni…
Motivul nr. 3: HORRORUL E STRĂVECHI ŞI REAL, AVEM MULTE DE ÎNVĂȚAT DE LA EL
În vremurile de demult, basmele şi poveştile pentru copii aveau rolul de a-i învăța pe aceştia să evite locurile primejdioase, necunoscuții şi babele ciudate care trăiesc în case cu acoperiş din acadele. Erau nişte poveşti-avertisment adresate generațiilor de copii care înfruntau moartea, reală şi tangibilă, aproape zi de zi. Exista un scop real şi preventiv în aceste poveşti: rămânerea în viață şi atenția la miriadele de amenințări lumeşti care te bântuiau la tot pasul. Poveştile erau, desigur, înspăimântătoare, dar copiii creşteau într-o lume în care din fiecare şase copii născuți doar doi sau trei ajungeau să fie adulți. Luați şi citiți cărțile lui Baum despre Oz şi spuneți-mi dacă nu sunt ciudate şi amenințătoare. Frații Grimm căutau a avertiza copiii în cel mai îngrozitor mod cu putință. Până într-atât încât acest gen de poveşti au dispărut aproape cu totul din literatura pentru copii, deoarece acum sunt considerate prea înspăimântătoare şi întunecate pentru ei. Totodată, ele sunt acum şi mai anecdotice ca altădată: înțelesul lor e diminuat deoarece lumea din jurul lor a evoluat şi s-a schimbat, pe când ele au rămas la fel ca la început. Au devenit mai puțin relevante, oricât de fantastice şi nebuneşti ar părea.
Horrorul pătrunde în adâncul ființei noastre, stârnind reacția de luptă-sau-fugi. Ca specie, am evoluat din necesitatea de a ne fi teamă de amenințări, de a putea fugi de ele pentru a supraviețui ca să facem copii care să crească la rândul lor şi să le fie frică de alte amenințări, apoi să repete ciclul. Faptul că existăm îl datorăm acelor maimuțe inteligente care merită mulțumirile noastre pentru că ne-au învățat această lecție. În consecință, la fel ca aproape toată cultura pop, literatura horror poate reflecta într-un mod unic dificultățile extrem de înfricoşătoare ale vieții de copil dintr-o anume perioadă istorică. Horrorul atinge aspecte pe care le simțim şi cu care suntem familiari toți, dezvăluind astfel o înțelegere profundă a sinelui atunci când traversăm ciclul groază, eliberare, şi iar groază. Fiorul e vechi de când lumea, iar când îl simțim luăm contact cu un lucru ancestral şi puternic din interiorul nostru. Fie că vorbim de roller-coaster, un tobogan de apă abrupt sau de Harry Potter care sufocă o hoțoaică atunci când cade de la etajul treizeci de pe mătura sa de vrăjitoare. Avem o universalitate în senzațiile tari şi vânătoarea de pericole trăite prin mandatar. Suntem noi, cei legați de aceia care au început ciclul acum patruzeci de mii de ani.
Motivul nr. 4: HORRORUL CONFIRMĂ ADEVĂRURI SECRETE
— Ştii când cei mari îți spun că totul o să fie bine şi să n-ai nicio grijă, dar ştii că te mint? îi spune Doctorul lui Amy Pond, tânără şi îngrozită.
— Îhî, răspunde ea, dându-şi ochii peste cap cu dramatism la cei zece ani ai săi. Doctorul se dă mai aproape, îi face cu ochiul şi o anunță…
— Totul o să fie bine.
După care se întorc să înfrunte monstrul care trăia în peretele camerei ei, ea având o şurubelniță în mână şi un măr pe jumătate mâncat în cealaltă.
În această scenă, Moffat atinge în mod genial un alt adevăr esențial al horrorului: acela care ne arată nouă, păzitori şi călăuzitori, că el este mai onest cu noi chiar decât părinții noştri. În întuneric şi umbre, ghidul nostru este acela care ne poate călăuzi afară la lumină, dar pe care îl poți găsi numai acolo în întuneric, atunci când ai cea mai mare nevoie de el. Copiii ştiu mult mai multe decât vrem să ne imaginăm noi, părinții, cu privire la ceea ce se întâmplă în casa lor. Dar deoarece ascundem de ei toate amănuntele legate de şoaptele noastre anxioase, convorbirile telefonice stresante sau discuțiile pe tăcute (şi pe bună dreptate), lor nu le rămâne decât să completeze ei înşişi faptele, iar ceea ce îşi imaginează o persoană tinde să fie mult mai teribil decât în realitate. Ei ştiu că noi ne certăm, dar nu şi despre ce. Ei pot spune ce înseamnă şoaptele grăbite din spatele uşii lor… ei aşa cred. Iar ceea ce nu cunosc cu certitudine, completează cu ficțiuni. Naratorii care se ocupă de horror le furnizează un intermediar căruia nu-i e frică de vârcolaci sau extratereşti care-ți mănâncă fața şi vreau să-ți planteze insecto-bebeluşii în burta ta. Ei se uită drept în ochii tăi şi şoptesc cu încântare: „Totul o să fie bine”. Simplul fapt de a nara aceste poveşti dovedeşte voința de a te alătura copiilor în coşmarurile lor, de a le aduce la viață, apoi a le supune şi a le cuceri. Copiii te iubesc pentru asta, deoarece împărtăşeşti cu ei un secret de care ei nu-şi dau încă seama că-l cunoaşte toată lumea: e distractiv.
Rezultatul final, în cazul meu, a fost, cel puțin, un sentiment puternic de încredere în filmele de groază pe care nu l-am simțit niciodată la părinții mei care au încercat să-mi spună că fantomele nu există. Horrorul mi-a zis că există, dar m-a învățat şi cum să le înfrunt. Le interzicem copiilor noştri măsura completă a ceea ce experimentăm şi suferim ca adulți, dar ei nu sunt idioți şi ştiu că ceva nu e în regulă, iar ceea ce facem noi, de fapt, din greşeală, este că le furăm încrederea în supraviețuire, în faptul că îi înțelegem şi că-i putem ajuta în acest sens. Acolo unde noi, ca adulți, nu le putem spune decât jumătate de adevăr, horrorul îl spune pe de-a-ntregul, slavă Domnului.
Motivul nr. 5: POVEŞTILE DE GROAZĂ TE FAC SĂ LE ÎMPĂRTĂŞEŞTI CU ALȚII
De câte ori am văzut grupuri de copii care descoperă cu prea-încântare că au citit cu toții şi le-a plăcut aceeaşi carte din seria Goosebumps? DE MULTE ORI. Primul lucru pe care-l făceau era să compare şi să clasifice scenele cele mai înfricoşătoare, apoi să râdă de cum au sărit din pat de frică atunci când pisica s-a lipit de ei cerşind o mângâiere pe cap sau de cum au stat o noapte întreagă cu ochii țintă pe debaraua întredeschisă. La fel ca veteranii care deapănă bătălii, copiii se adună împreună datorită unui lucru mult mai de esență şi mai important ca un simplu joc de fotbal sau un extemporal surpriză la mate. Iar când mă duc şi eu cu gândul înapoi, nu-mi amintesc să mă fi distrat mai bine la cinema sau acasă la televizor cu cablu ilegal, noaptea târziu, decât atunci când mă uitam cu prietenii mei la un film de groază. Experiența comună, țipetele, apoi râsetele induse de adrenalină care urmau imediat reprezintă câteva din momentele cele mai bune şi mai lipsite de griji din copilăria mea. Iar când treci prin ele împreună, înseamnă că nu mai eşti singur. Nu neapărat.
Motivul nr. 6: HORRORUL ASCUNDE FAPTE DE VIAȚĂ
Să creşti e înspăimântător, dureros şi violent, trupul se comportă ciudat şi poți deveni, spre groaza ta, o persoană monstruoasă şi teribilă, pe de altă parte. (Am învățat asta de la Wolfman). Să fii ciudat înseamnă să fii singur, părinții să nu te înțeleagă şi lumea să fie uneori de neînțeles. (Aşa cum ne-a arătat monstrul lui Frankenstein). Sexul şi dorința sunt înfiorătoare şi intime, pe căi primejdioase şi eventual amenințătoare (aşa zis-a Dracula).
Fie că e vorba de Jocurile Foamei ca metaforă precisă pentru gheena darwiniană care este liceul, fie că învățăm să înfruntăm părțile noastre înfricoşătoare sau pericolele din trecut via catralioanelor de poveşti cu fantome care există, horrorul poate avea rolul unei reflexii străvezii a sinelui, într-un mod imposibil de imaginat sub o altă formă. Horrorul poate face acest lucru, deoarece, la fel ca sf-ul şi fantasy-ul, conține în mod inerent o paletă de tropi ai genului care imploră să fie folosită. Comorile sale nu sunt îngropate atât de adânc, le găseşti şi dacă faci o cercetare mai uşoară. Pentru noi e ca un cadou, şi mai bun prin faptul că trebuie să-l cauți, şi la fel ca toată ştiința profundă, trebuie să-i câştigăm darurile, nu să le primim cum primesc bebeluşii laptele cu gura deschisă.
Frica nu e cel mai bun lucru pe lumea asta, desigur, dar este prezentă şi, probabil, ne lovim de ea până la urmă, într-un fel sau altul, mari sau mici, cu fiecare zi ce trece. N-ai cum s-o ocoleşti. Să nu recunoşti acest lucru ne face să-i dăm fricii sol şi mai fertil în care să prindă rădăcini. Ba mai rău, suntem lipsiți de puterea de a o învinge. Cu cât ignorăm mai mult lucrurile care ne sperie, cu atât ele se fac mai mari şi mai înfricoşătoare. Unul dintre marile adevăruri ale seriei de importanță perpetuă Dune, scrisă de Herbert, îl reprezintă Litania împotriva fricii, a surorilor Bene Gesserit:
Să nu mă tem.
Frica ucide mintea.
Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale.
Voi înfrunta frica.
O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine.
Şi, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma ei.
Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic.
Voi rămâne doar eu (trad. Ion Doru Brana).
În multe feluri ciudate, aici se rezumă elementul primordial şi cel mai important al fricii: să nu pretinzi că nu există, sau dacă ar trebui sau nu să existe, ci s-o întâlneşti, s-o îmbrățişezi şi s-o laşi să treacă pentru a fi mai bine pregătit pentru ce urmează. Meşteşugul narațiunilor horror pentru copii necesită adaptări ale modului în care sunt abordate lucrurile înfricoşătoare, dar vin şi spun că instrumentele pe care trebuie să le luăm de pe masă în cazul unui public mai tânăr, nu sunt chiar atât de importante în nararea acestor poveşti, încă de la început. Temele ca violul, scene cu sânge închegat sau împroşcat, sunt teribile, profund leneşe şi adesea scurtături slab executate care să aducă greutate şi teamă în povestire. Dacă le pierdem şi suntem forțați astfel să apelăm la instrumente mai elegante şi mai de succes, cum sunt atmosfera, ritmul, violența din afara prim-planului—genul de lucruri care trebuie făcute pentru a crea poveşti de groază pentru copii—povestirile devin mult mai interesante şi mai de calitate. Suntem forțați să gândim mai creativ atunci când nu ne mai putem baza pe atrăgătorii tropi ai genului. Avem tendința să reinventăm genul atunci când nu suntem împovărați de regulile pe care genurile ne ademenesc în a le adopta. În cazul copiilor, trebuie să ajungi pe teren sigur mai repede decât în cazul adulților, deşi fac, în esență, acelaşi lucru atunci când spun copiilor o poveste de groază sau creez una pentru adulți. Există unele teme care necesită o anume experiență de viață pentru a fi înțelese, iar un autor de succes trebuie să ştie cui se adresează.
Nu vă fie teamă să speriați copiii, ai voştri sau ai prietenilor, cu ajutorul cărților de groază care vă plac. Bineînțeles, trebuie să adaptați lucrurile la nivelul fiecărui copil. De exemplu, filmele şi cărțile pe care i le dau copilului meu de 11 ani nu i le voi da fratelui său mai mic până ce nu va împlini 14 ani. Sunt persoane diferite care abordează niveluri diferite de conținut. Ambilor le plac chestiile cu sperieturi, dar fiecare în limita sa proprie. Să dai Shining unui copil de 8 ani nu este, în general, o idee bună, aşa că sfatul meu este: dacă ai îndoieli, mai bine n-o face. Nu poți să faci pe cineva să-şi şteargă din minte ce-a citit sau văzut, iar tu trebuie să fii responsabil în ceea ce priveşte lucrurile la care îi expui. Mă apucă nostalgia când mă gândesc cum m-am furişat să văd Exorcistul la cinematograful de un dolar, dar eram prea mic şi n-o să uit niciodată cum, vreme de o lună după aceea, mă trezeam din coşmaruri în care visam capete răsucite. A fi speriat şi a fi terorizat nu sunt unul şi acelaşi lucru. Diferențiază-le şi nu trece granița, altfel totul se va întoarce împotriva ta. Dar dacă ştii pe unde trebuie s-o iei, experiența poate fi una complet pozitivă şi redutabilă.
Aşa că treceți la treabă şi speriați copiii! Faceți-o cu discernământ şi vă vor mulțumi mai târziu. Mulți adulți vor considera acest articol drept agresiv şi terifiant, chiar şi în cazul în care copiii lor îşi doresc acest gen de conținut… Țin să le reamintesc că, adesea, copiii sunt mai deştepți decât adulții care vor deveni mai târziu. Părinții care vor considera acest lucru ca fiind nepotrivit trăiesc cu iluzia că dacă nu-şi lasă copiii să afle deloc despre genul ăsta de material, aceştia nu vor mai avea vise urâte sau nu le va mai fi frică, neştiind că, în mod tragic, îi fac mai vulnerabili la frică. Lăsați copiii să-şi urmeze interesele şi fiți un bun călăuzitor, nu un gardian opresiv. Numai adulții trăiesc cu iluzia că perioada copilăriei este un tărâm fantastic plin de curcubeie şi de zâne; lăsați-vă copiii să facă ceea ce le place şi va fi bine.
*
Traducere din limba engleză de Dan BUTUZA
Desene de Greg Ruth.
Articolul a apărut prima dată, la 23 mai 2014, în Muddy Colors.
Tradus şi publicat cu acordul autorului.
