LA ÎNCEPUT
Un astfel de‑adăpost nicicând nu le‑a fost dat
Pajiştea cu iarba atât de verde, plină de flori sălbatice, fusese a ei, dintotdeauna. Nu‑i venise prea greu să cadă la învoială cu sora ei; îi cedase mansarda din casa de vară, doar atât. Nu înţelegea de ce sora ei acceptase un astfel de schimb – o mansardă veche, anostă, pentru o pajişte. Dar nu spunea nimic. La urma urmei, sora ei putea să‑i ceară şi altceva.
Pajiştea, năpădită de buruieni, se întindea dincolo de grădina lor. Când era mai mică, cele mai înalte plante îi ajungeau până la bărbie. Acum, că era mai mare, îi ajungeau doar până la brâu. Păşea uşor pe iarbă şi privea în toate părţile, simţind cum florile şi tulpinile i se agaţă de picioarele goale. Florile trebuia culese în tăcere, altfel nu‑şi mai făceau efectul. Şapte feluri, culese în ajunul solstiţiului de vară şi puse sub pernă. Şi atunci îl va vedea pe bărbatul cu care se va mărita.
Cel puţin aşa credea când era mică şi culegea florile verii pentru prima oară. Sora ei o tachina.
– Pe Viktor vrei să‑l vezi, spunea ea râzând.
Bineînţeles că fusese prostuţă şi naivă, chiar şi atunci. Nu era vorba despre Viktor, ci despre altcineva. Un necunoscut.
Apoi repetase ritualul în fiecare an. Acum era prea mare ca să mai creadă în această superstiţie veche, dar tot i se părea ceva important. Şi aşa nu prea avea cu ce să‑şi umple timpul, se gândea ea cu cinism. An de an, părinţii insistau să vină aici, la ţară, ca să sărbătorească solstiţiul de vară, şi de fiecare dată i se părea că e mai mult un chin. Anul acesta era şi mai rău, fiindcă fusese invitată la petrecerea Annei, prietena ei. Părinţii Annei întotdeauna sărbătoreau solstiţiul cu fast, invitându‑i şi pe prietenii copiilor lor.
Tatăl ei însă nu voia să o lase la petrecere.
– O să sărbătorim solstiţiul ca de obicei. Adică împreună. Şi aşa o să fie mereu, până când o să pleci de acasă.
Simţea cum o cuprinde panica. Oare tatăl ei nu vedea cât de absurd este? Mai era destul chiar şi până să se gândească să plece de acasă. Atitudinea lipsită de loialitate a surorii ei înrăutăţea şi mai mult situaţia. Sora ei oricum nu era invitată la nici o petrecere şi nu avea nimic împotrivă să stea tot timpul cu părinţii. Mai mult de‑atât, părea că‑i plac musafirii care apăreau din subsol la căderea serii şi erau poftiţi pe veranda închisă, unde mama trăgea jaluzelele ca să nu se vadă de afară.
Ea, una, îi ura. Spre deosebire de restul familiei, nu simţea nici un fel de simpatie sau de compasiune pentru ei. Nişte indivizi soioşi, urât mirositori, care trăiau de azi pe mâine. Care nu găseau altceva mai bun de făcut decât să se aciueze într‑un subsol undeva, în pustietate. Care se mulţumeau cu atât de puţin. Spre deosebire de ea, care nu era niciodată mulţumită. Niciodată.
– Trebuie să‑ţi iubeşti aproapele, spunea tatăl ei.
– Trebuie să fim recunoscători pentru ce avem, spunea mama ei.
De mult nu‑i mai asculta.
Îl zări în clipa în care culegea a patra floare. Probabil că scosese un sunet, altfel nu l‑ar fi văzut. Ridică repede privirea dinspre pajişte şi flori şi simţi cum o orbeşte soarele. Nu desluşi decât o siluetă întunecată, fără vârstă, fără nume.
Miji ochii şi îşi făcu mâna streaşină. A, da, ştia cine este. Îl văzuse cu câteva seri în urmă, de la fereastra bucătăriei, când tata ajunsese târziu acasă, cu un nou grup de musafiri. Era mai înalt decât majoritatea. Nu mai în vârstă, ci mai înalt. Şi mai vânjos. Maxilarul îi ieşea în evidenţă, ca la soldaţii americani din filme. Era pătrat. Rămaseră amândoi pe loc şi se priviră cercetător.
– N‑ai voie afară, spuse ea, semeaţă, ştiind totuşi că nu are nici un rost.
Nici unul dintre cei de la subsol nu vorbea suedeza.
Văzând că bărbatul nu face nici o mişcare şi că nu spune nimic, oftă şi se apucă din nou de cules flori.
Campanulă.
Romaniţă.
În spatele ei, bărbatul se mişcă încet. Ea îi aruncă o privire pe furiş, întrebându‑se unde vrea să ajungă. Văzu că se apropie.
O singură dată fusese în străinătate, cu familia ei. Într‑o excursie obişnuită, cu toate serviciile plătite, în Insulele Canare, unde făcuse plajă şi se scăldase în mare. Străzile gemeau de câini vagabonzi care se ţineau după turişti. Tatăl ei se pricepea de minune să‑i alunge.
– Marş de‑aici! striga el aruncând cu o piatră în altă direcţie.
Stratagema îi reuşea de fiecare dată. Câinele îi lăsa în pace şi alerga după piatră.
Bărbatul de pe pajişte îi amintea de câinii vagabonzi. Ochii lui aveau ceva imprevizibil, ceva indescifrabil. Poate era şi furie în ei. Se întrebă ce vrea de la ea. Chestia cu piatra nu‑şi avea rostul. Se uită repede spre casă doar ca să‑şi confirme ceea ce ştia deja – părinţii şi sora ei plecaseră cu maşina în oraş ca să cumpere peşte pentru masa festivă. O altă aşa‑zisă tradiţie absurdă, inventată de părinţii ei ca să‑şi păstreze imaginea de familie normală. Ca întotdeauna, le spusese că rămâne acasă, preferând să culeagă flori în linişte şi pace.
– Ce vrei? întrebă ea iritată.
Iritată şi din ce în ce mai panicată. Instinctul ei nu dădea greş, îşi dădea seama de pericol. Toate simţurile îi spuneau că trebuie să‑şi ţină cumpătul.
Strânse în mână tulpinile florilor, simţindu‑le asprimea. Doar una mai rămăsese de cules. O simplă margaretă. O buruiană cu pretenţii, aşa o numea tatăl ei. Bărbatul făcu alţi paşi spre ea. Apoi rămase pe loc, la câţiva metri. Faţa i se schimonosi într‑un rânjet larg.
În clipa aceea îşi dădu seama ce voia de la ea. Picioarele îi fură mai iuţi decât gândurile. Reflexul ei spinal îi anunţă primejdia şi imediat o luă la fugă. Grădina era la mai puţin de o sută de metri; strigă după ajutor, de mai multe ori. Ţipetele ei se pierdură în liniştea pajiştii. Pământul uscat înăbuşi zgomotul paşilor ei şi bufnitura, când bărbatul o trânti pe iarbă, după o urmărire de douăzeci de metri. De parcă ar fi ştiut de la început că nu va scăpa şi o lăsase să fugă doar din plăcerea de a o urmări.
Se zbătu ca un animal în timp ce bărbatul o întoarse cu faţa în sus şi îi smulse hainele, cu atâta putere şi atât de metodic încât creierul ei înfierbântat realiză că bărbatul mai făcuse asta înainte.
Şi, când totul se termină, iar ea rămase plângând în scobitura pe care corpurile lor o lăsaseră în iarbă, îşi dădu seama că niciodată nu va uita clipele acestea. În pumnul încleştat, cu degetele zdrelite de zbaterea ei fără speranţă, încă mai păstra bucheţelul de flori. Îi dădu drumul de parcă i‑ar fi ars degetele. Florile erau inutile acum. Ştia deja chipul care îi va apărea în vise.
Când maşina părinţilor se opri în faţa casei, ea încă zăcea pe pajişte, incapabilă să se ridice. Norii păreau că se joacă stângaci pe cerul albastru. Lumea arăta neschimbată, deşi lumea ei fusese distrusă pentru totdeauna. Rămase acolo, pe pajişte, până când părinţii porniră să o caute. Dar, până să o găsească, ea devenise deja altcineva.
*
Traducere de Petru Iamandi
Fragment reprodus cu acordul Editurii Univers.
