Nota redacţiei: Romanul Cercul Kagan de Adrian Onciu a apărut pentru prima dată în 2007, la Editura RAO, marcând debutul autorului. Ceea ce urmează să citiţi, în serial, este ediţia a doua a romanului, revăzută şi adăugită.
16
Frank Bowles se închise în biroul său de la Pentagon şi lăsa vorbă să nu fie deranjat. Se dezbrăcă, aranjându-şi tacticos hainele pe spătarul scaunului ergonomic.
Îşi verifică ceasul Atlantic. Fabricat în 1978, mergea la secundă, era antişoc şi subacvatic, iar pe spate avea gravate două litere: „KC“. Frank îl păstra la mână şi când dormea.
Deschise o uşă ce dădea în cabina de duş, apoi începu să fredoneze o arie de Mozart.
Dacă instinctul nu îl înşela, preşedintele avea să-i accepte propunerea, iar problema părea rezolvată măcar pe jumătate. Pentru restul, schiţase un alt plan de atac, şi tot ce-i rămânea de făcut era să-l discute cu colegii.
Ieşi din sediul Pentagonului puţin după ora nouă seara.
Bănuia că mişcările îi erau monitorizate non-stop. Maşina de serviciu opri lângă el, iar şoferul coborî şi îi deschise portiera.
În preajma reşedinţei din ultraselectul cartier al Washingtonului roiau patru agenţi înarmaţi, pregătiţi să intervină la cel mai mic indiciu că cineva ar avea intenţii criminale.
Scoase o sticlă de cola din frigider şi dădu drumul la televizor, aşteptând să treacă timpul. Acasă folosea două computere pentru a se conecta la internet. La cel oficial, citea presa şi unele pagini web cu tentă satirică. Atunci când vroia să navigheze anonim, intra pe laptopul nepotului său, care avea abonament de date prin intermediul unui operator de telefonie mobilă.
Ştia că cei de la Serviciul de Contrainformaţii îi urmăreau fiecare mişcare de pe tastele computerului, fiecare e-mail trimis de sărbători sau, pur şi simplu, la vreo firmă de comenzi online. Se uită din nou la ceas, apoi intră pe laptop pentru o videoconferinţă pe Yahoo Messenger. Toată lumea era prezentă. Cei şapte evitau să folosească apelurile vocale, din motive de securitate. Videoconferinţa se desfăşură într-o linişte deplină, întreruptă doar de zgomotul tastaturii. Frank Bowles păru optimist în legătură cu „problema rămasă în suspensie“, apoi îşi expuse, pe scurt, argumentele în favoarea „Planului B“. Cineva îl întrebă dacă întinseseră coarda, riscând o reacţie necontrolată. Generalul era optimist în privinţa asta.
Aplicarea „Planului B“ depindea, în mare măsură, de rezultatele „Planului A“. Urmau să se revadă în aceeaşi formulă a doua zi, pentru un nou schimb de informaţii şi o eventuală planificare punctuală.
Frank merse la celălalt calculator şi intră în legătură cu Monica, soţia sa. Era plecată de trei zile în Los Angeles, la sora ei internată cu nişte complicaţii la plămâni. Monica spera să revină acasă în cel mult două zile. Frank o îmbrăţişă, virtual, trimiţându-i un sărut prin intermediul simbolurilor de pe Yahoo Messenger.
17
În biroul privat din Casa Albă, preşedintele îl aştepta cu cafeaua în faţă. Avusese cu siguranţă o noapte albă – cearcănele pronunţate îl trădau. Donald Reavis dădu drumul la televizor, preventiv, apoi îi şopti generalului la ureche:
— Ia loc, Frank. Am două nedumeriri. Cum vei reuşi să treci de Serviciul Secret şi ce garanţie am că afacerea o să rămână între noi?
Se pregătise pentru întrebări mai grele, aşa că fu cât se poate de prompt în explicaţii.
— Cu privire la prima parte, te asigur că o să-i umilim cât mai puţin pe băieţii de la Serviciul Secret, dacă ai vreo strângere de inimă în direcţia asta. Legat de confidenţialitate… odată intrat în joc cred că îţi dai seama ce risc. O să iasă bine, ai cuvântul meu.
La puţin timp după instalarea în funcţie, Donald Reavis urmărise un filmuleţ realizat de Secret Serviciul Secret, despre calităţile maşinii blindate a preşedintelui, un Cadillac negru fabricat de General Motors. Din punctul ăsta devedere, se simţea în siguranţă. Bolidul de patru tone era prevăzut cu un blindaj gros din titan. Ar fi putut să-l menţină în viaţă chiar şi după un atac cu cincizeci de grenade. Singura problemă era dacă putea să aibă încredere în generalul Bowles.
Se ştiau de ani buni, iar până acum Frank îi dăduse prea puţine motive să se îndoiască de loialitatea şi prietenia lui. În ultimul timp, se vizitau destul de des, iar Samantha şi Monica îşi găsiseră numeroase puncte comune, printre care pasiunea pentru echitaţie.
Pe de altă parte, Donald se simţea aiurea în rol de posibilă victimă. Trebuia să mintă cu seninătate, să se prefacă speriat, ameninţat de terorişti şi, în general, de tot ce însemna duşman declarat al Statelor Unite. Odată intrat în politică, acceptase că duplicitatea, demagogia, metamorfozarea aveau să joace un rol important în carieră. Însă de aici şi până la cea mai mare înşelătorie din istoria ţării, era un drum lung. În acelaşi timp, alternativa părea iminentă: să plece învins de la Casa Albă.
Hotărî să joace totul pe o singură carte.
— O să merg pe mâna ta, Frank. Cred că doar un nebun ca mine ar accepta aşa ceva
— Te cred… M-am pus în locul tău, să ştii. Mi-a fost greu.
— O să căutăm împreună un moment prielnic. Sper să ieşim cu bine din afacerea asta.
Spre seară, Frank participă la o nouă videoconferinţă. Îşi puse la curent partenerii cu ultimele noutăţi, exprimându-şi satisfacţia pentru reuşită. Dacă evenimentele decurgeau potrivit planului, aveau să dea lovitura. Continuarea războiului atârna de un fir de aţă. Mai mulţi congresmeni intenţionau să-i forţeze mâna preşedintelui ca să retragă trupele treptat, în decurs de şase luni. Presiunea opiniei publice începea să devină insuportabilă până şi în rândurile înfocaţilor suporteri ai lui Donald Reavis. Doar printr-o minune situaţia putea lua o altă turnură.
Iar minunea era pe cale să se producă. Frank Bowles jubila. Ştia că viitorul stătea la picioarele lui.
18
Cu Zaid Shalan armata americană lucrase excelent în timpul războiului irakiano-iranian. Bărbatul fusese racolat de Pentagon în timp ce-şi făcea studiile într-o universitate din Virginia. La acea vreme, tânărul maior Bruce Kendall se ocupa de astfel de operaţiuni delicate. Dintr-o listă lungă cu irakieni veniţi la studii în Statele Unite, l-a remarcat pe Zaid ca posibil colaborator. După trei săptămâni de investigaţii, ştia totul despre el: douăzeci şi unu de ani, născut în Bagdad, în zodia Fecioarei, provenit dintr-o familie modestă, extrem de ambiţios, cunoştea la perfecţie engleza şi spaniola, aproape să fie exmatriculat în liceu, pentru comportament inadecvat faţă de profesori, asculta muzică occidentală şi visa să devină actor la Hollywood. Obţinuse o bursă la universitatea americană prin intermediul unei fundaţii şi locuia într-o cameră de cămin, împreună cu un egiptean. De două luni lucra part-time ca ospătar, să poată ieşi în weekend cu prietenii, la o bere fără alcool.
Maiorul Kendall îi ştia obiceiurile aşa că îi fu uşor să-l abordeze într-o vineri după-amiază, înscenându-i un incident neplăcut, cu o ceaşcă de cafea răsturnată într-un moment de neatenţie. Lichidul fierbinte îi pătase costumul impecabil, şi irakianul se simţise obligat să-şi ceară mii de scuze.
— După mulţi ani, îşi amintea cuvânt cu cuvânt primul dialog cu maiorul Kendall. Eşti cumva din Irak? îl chestionă Bruce Kendall, în timp ce tânărul se străduia să-i şteargă petele.
Zaid făcu ochii mari, surprins de întrebare.
— Da… Se vede după cât sunt de îndemânatic, nu?
— Pur şi simplu am încercat să ghicesc. Oscilam între Irak,
Siria sau Iran. Am la Bagdad un foarte bun prieten. Abdul Aldeiri… Din nou Zaid îşi dilată pupilele, neştiind ce să creadă.
Parcă prea se potriveau toate.
— E cumva proprietarul unui magazin de dulciuri?
Maiorul Kendall se prefăcu luat prin surprindere. Se uită fix în ochii tânărului.
— Un mustăcios la vreo patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, cu început de chelie.
— Exact! Ce mică-i lumea… Am copilărit cu el, mi-a fost ca un frate mai mare.
— Am câteva amintiri frumoase cu Abdul. A stat la mine, în urmă cu câţiva ani.
Cercetase bine terenul înainte de a arunca momeala.
Din dosarul lui Zaid reieşea legătura acestuia cu Abdul.
Ultimul fusese o perioadă în Statele Unite cu afaceri, apoi hotărâse să se stabilească definitiv în Noua Zeelandă, în oraşul actualei soţii. Kendall ştia că cei doi irakieni pierduseră legătura. Iar lui Zaid îi era imposibil să verifice dacă într-adevăr maiorul îl cunoscuse pe patronul magazinului de dulciuri. Aşa că Abdul se dovedise un pretext bun pentru o discuţie ulterioară.
— Mi-ar face plăcere să stăm la o cafea, dacă tot ne-am descoperit prieteni comuni, îi spuse Kendall. Până atunci poate mi se usucă şi costumul.
— Îmi cer scuze din nou. Chiar aş vrea să povestim despre Abdul.
— Păi, ce-ai zice mâine-seară, la cafeneaua Nora?
— În regulă, mâine chiar am zi liberă. Pe la opt ar fi OK.
— Ne vedem la opt.
Întâlnirea se derulă normal, cum fusese programată.
Bruce Kendall ştia o groază de lucruri despre Abdul şi îi fu uşor să pară convingător. Mai ales că începu să-şi etaleze cunoştinţele despre istoria poporului irakian şi conflictele din Orientul Mijlociu, un hobby de-al lui din facultate.
Era inteligent, avea şarm, părea înstărit şi, în plus, fusese prieten cu Abdul. Suficiente argumente ca Zaid să-i cadă în plasă. La sfârşit, maiorul îi lăsă o carte de vizită, cu rugămintea de a-l suna în caz că avea nevoie de un împrumut sau orice altceva. Ştia cum era viaţa de student bursier, cum trebuia să întinzi banii de pe o zi pe alta. Iar dacă mai intervenea şi o prietenă, în mod clar apăreau găuri în buget.
Zaid află că noul său amic conducea o companie profitabilă, de import-export, şi că avea un apartament la câteva minute de campusul universitar.
După vreo lună, se intersectară pe stradă, şi Kendall îl invită la el acasă. Luxoasa locuinţă – de fapt, o casă conspirativă a Pentagonului, era folosită inclusiv pentru astfel de operaţiuni de racolare. Zaid părea atras de lucrurile rafinate. Plecase din Bagdad cu gândul de a strânge suficienţi bani încât să-şi permită la un moment dat să-şi cumpere propria casă.
De aceea acceptă imediat propunerea lui Kendall de a lucra la firma lui. În decurs de un an, reuşise să se integreze prefect în maşinăria unsă cu banii Pentagonului, şi, după ce absolvi facultatea, maiorul îi dădu posibilitatea să se descurce pe propriile picioare, finanţându-l ca să-şi deschidă o firmă cu filiale la Bagdad şi Teheran. Afacerea cu fructe prosperă în scurt timp, iar Zaid începu să-şi vadă visul cu ochii: vilă cu şase camere într-un cartier rezidenţial, Mercedes ultimul tip, excursii în Europa. Şi toate i se datorau lui Bruce Kendall!
Cu sprijinul maiorului obţinu cetăţenia americană şi îşi aduse părinţii alături de el. Parcă trăia într-o lume paralelă, desprinsă din cărţile SF citite în adolescenţă.
Asta până într-o zi, când realiză că totul s-ar putea nărui într-o clipă. Bruce Kendall aduse discuţia pe făgaşul patriotismului, al luptei pentru democraţie în lume, al rolului Statelor Unite în complicatul angrenaj ce asigura stabilitatea globală
— Cred că ştii, avem o relaţie privilegiată cu Bagdadul.
E important pentru noi, ca stat, să ne menţinem prietenii din zonă. Îţi spun un secret, Zaid. Fără contacte la nivel înalt, noi doi am fi ajuns foarte greu unde suntem acum. În afaceri, totul costă, informaţiile se plătesc. A trebuit să-mi ajut ţara, pentru că şi ea ne-a ajutat pe noi…
Zaid încerca să dezlege misterul din spatele cuvintelor lui Kendall. Se uită pierdut în ochii lui, căutând explicaţii.
— Mi-au trecut pe la ureche nişte zvonuri. E posibil ca în câteva săptămâni să izbucnească un război între Iran şi Irak. Sunt interese mari acolo, iar prietenii noştri irakieni ne-au rugat să-i ajutăm. E posibil ca sovieticii să pună umărul de partea Iranului. Va trebui să echilibrăm cumva balanţa.
— Bine, şi…? insistă Zaid.
— E foarte dificil să intervenim oficial. Te deranjează dacă, din când în când, ai să transporţi la Bagdad şi altceva în afară de containere goale?
În sfârşit, pricepuse. Urma să devină contrabandist de arme.
Era suficient de inteligent încât să înţeleagă că un eventual refuz nu intra în calculele lui Kendall.
— Bănuiesc că riscurile sunt pe măsură, tatonă terenul Zaid.
— La fel de mari ca în orice afacere. Partea bună este că avem prieteni în zonă. Va fi relativ simplu să ajungi cu marfa la destinaţie. Oricum, tranzacţiile cu fructe vor continua, cât va fi posibil.
În opt ani de război, Zaid reuşise să aducă în Irak armament şi muniţie americană de sute de milioane de dolari. Bineînţeles, banii proveneau din buzunarul unui miliardar irakian îmbogăţit pe tărâmul tuturor posibilităţilor şi care ţinea enorm la ţara lui de baştină. Ajunsese aproape o legendă în Bagdad, unde numele îi era pomenit în cercuri înalte.
Pe lângă strânsa legătură cu armata irakiană, avusese grijă, la sugestia lui Kendall, să scape printre degete ceva fonduri şi către organizaţiile fundamentaliste religioase, deosebit de influente în Irak.
Odată cu răcirea relaţiilor americano-irakiene şi invadarea Bagdadului de trupele preşedintelui George Bush, urmase o perioadă de testare a loialităţii lui Zaid. După moartea lui Bruce Kendall într-un stupid accident de maşină, prosperul om de afaceri irakian trecuse sub directa îndrumare a colonelului Frank Bowles. Ulterior, Zaid reuşise să-şi păstreze contactele şi să inspire încredere la nivelul unor conaţionali bine ancoraţi în reţeaua teroristă al-Qaida. Apărea în ochii lor drept un înfocat susţinător al islamului, un duşman declarat al „imperialismului american“. Iar de vreo două ori chiar demonstrase că punea interesele cauzei mai presus de orice.
Practic, doar Frank Bowles deţinea dosarul complet al lui Zaid. În rest, la Pentagon figura drept „Agentul 30978B“.
De câteva zile, generalul Bowles se gândea cum să-l includă pe Zaid în planul său. Ridică receptorul şi secretara îi comută legătura cu preşedintele Reavis.
— Bună, Donald. Aş vrea să stăm de vorbă.
— Păi… diseară dacă vrei. Te aştept la nouă?
— În regulă!
Preşedintele îşi revăzu agenda pe următoarele treizeci de zile şi găsi că, cel mai probabil, evenimentul avea să se întâmple într-o sâmbătă după-amiază, la câteva ore după sosirea din vizita oficială în Japonia. Urma să parcurgă un traseu de la Casa Albă până la sala unde îşi rezervase un loc la meciul de baschet al echipei favorite, Washington Bullets. Îi vorbi lui Frank despre opţiunea sa şi îl rugă să aleagă bine momentul, astfel încât să evite victimele colaterale.
Din acea clipă, totul se rezuma la o problemă strict tehnică. Cine şi mai ales cum va arunca grenada asupra maşinii prezidenţiale? Generalul Bowles schiţă câteva variante şi ajunse la concluzia că implicarea unui factor uman aflat la mică distanţă de coloana oficială era o combinaţie riscantă.
Ar fi echivalat cu cel puţin o victimă, ceea ce preşedintele dorea să evite. Găsi mai nimerit să folosească un dispozitiv ghidat prin semnale radio de înaltă frecvenţă, fabricat să zboare la joasă înălţime şi să lovească ţinta cu precizie milimetrică.
Încărcătura explozibilă putea fi ajustată în funcţie de necesităţi. Invenţia de ultimă generaţie, fabricată în Israel, urma să fie lansată de la doi-trei kilometri de locul de impact, având capacitatea de a trece neobservată prin sistemul de intercepţie al Serviciului Secret, datorită dimensiunilor mici ale rachetei. Frank trebuia să-i înmâneze preşedintelui o mică insignă cu steagul Statelor Unite, pe care să şi-o agaţe la reverul costumului. Cu ajutorul ei, un semnal emis pe o anumită frecvenţă, activat la momentul oportun, ar fi ghidat bomba direct către maşina aflată în mişcare. Orice investigaţie ulterioară era din start sortită eşecului. Cine să-şi imagineze că însuşi Donald Reavis îşi pusese la cale propriul atentat? Fără martori, fără ipoteze de lucru, rămăşiţele dispozitivului radioghidat valorau cât o ceapă degerată.
19
La bordul Air Force One, preşedintele era aproape de nerecunoscut. Se închise în biroul său zburător şi îi rugă pe agenţii de la Serviciul Secret să-i ţină la distanţă pe cei din avion, inclusiv pe soţie. Starea de nelinişte îl copleşi încă de pe aeroportul din Tokio. Încercă fără succes să-şi ascundă emoţiile, şi până la urmă hotărî să-i evite pe toţi, sub pretextul că avea de studiat câteva documente. Scoase din buzunar mica insignă cu steagul Statelor Unite şi o privi îndelung, întorcând-o pe toate feţele. Părea cât se poate de banală. Avea una identică la Casa Albă, o purta rareori. Se gândi să-l sune pe Frank, ca să anuleze operaţiunea. Doar nişte inconştienţi puteau să-şi rişte viaţa în felul ăla.
Îşi înfipse insigna la reverul sacoului. Până la urmă, ca preşedinte, era obligat să întreprindă tot ce-i stătea în putere pentru binele ţării. Asta era mai presus de orice îndoială. Dacă prin absurd ar fi avut cum să le vorbească americanilor pe şleau despre ce se ascundea în spatele gestului său, majoritatea l-ar fi aprobat.
Istoria avea să stabilească dacă procedase corect continuând războiul, îşi spuse în sinea lui, convins că de cele mai multe ori era dificil, dacă nu imposibil, ca opinia publică să înţeleagă pe deplin marile decizii politice. Cine ar fi acceptat că un american trebuie să moară pentru ca alţi zece mii să trăiască? Existau argumente credibile în direcţia asta? Fără îndoială, dar cine să le spună? Ce preşedinte s-ar fi încumetat să ţină un discurs pe deplin lămuritor? Era sinucidere curată. În primul rând că un astfel de speach ar fi intrat în contradicţie cu Constituţia Statelor Unite şi cu principiile de bază ale democraţiei, folosite ca motivaţie primordială, la pachet cu lupta antiteroristă, în cazul războaielor întreţinute de Casa Albă în afara graniţelor ţării.
Frank Bowles procedase corect oferindu-i soluţia asta pe muchie de cuţit.
Ieşi din birou cu zâmbetul pe buze, hotărât să schimbe starea de spirit a celor din jur. O găsi pe Cheryl Ruff tolănită într-unul dintre fotolii, notându-şi ceva în carneţel.
— Hei, ce-i cu atmosfera asta?! Aţi uitat cum se distrează oamenii preşedintelui în Air Force One?
Trei feţe radioase îşi întoarseră simultan privirile. Toţi păreau uşuraţi că Donald îşi revenise din starea prelungită de apatie. Asistenta Farah îşi luă laptopul de pe masă şi îl pofti să li se alăture. Preşedintele le aminti cea mai recentă ispravă a sa la jocul de cărţi.
— Blackjack sau poker? Ultima dată am rămas cu potul cel mare.
Secretarul de stat Jimmy Riley scoase pachetul de cărţi din cutia cu jetoane inscripţionate ca la cazinou. Donald o invită şi pe Cheryl la masă.
— Vreau să văd cum pierzi cinci sute de dolari dintr-un foc. Consilierul preferat al preşedintelui era începătoare la poker.
Îi plăcea să privească de pe margine, dar de data asta îşi călcă pe inimă şi se aşeză lângă Donald. Îl văzuse abătut de dimineaţă, era dispusă să-l facă să se simtă bine.
Se uită lung la insigna lui.
După primele două mâini, în dreptul lui Reavis se strânseră jetoane cât pentru un sejur pe Coasta de Azur. Abia spre finalul partidei Donald o observă cu coada ochiului pe Samantha, undeva în spatele lui, cu un roman de Marquez în braţe. O plictisea cumplit jocul de cărţi.
Samantha fusese atrasă de râsetele inconfundabile ale soţului ei, în puternic contrast cu starea lui de până atunci.
Îi plăcea să îl audă râzând, dar în acelaşi timp o preocupa faptul că Donald avea o frământare, un mic secret pe care nu îl împărtăşise.
Preşedintele părăsi masa de joc. O sărută scurt pe Samantha, privind-o insistent.
— Cum e să trăieşti pentru a-ţi povesti viaţa? o întrebă aluziv, cu ochii la titlul cunoscutului roman al lui Marquez.
— M-am gândit să scriu şi eu un roman autobiografic despre întâmplările noastre mai mult sau mai puţin intime. Sunt convinsă că publicul ar fi interesat. Plus că, ai văzut, soţii Clinton au scos bani frumoşi cu autobiografiile lor. Şi am rămas cu senzaţia că Hillary chiar are talent, se pricepe la povestit.
Cartea lui Bill e plictisitoare. Ai citit-o?
— Ştii foarte bine, de la un democrat nu prea am ce învăţa… Iar despre aventurile cu Monica am aflat din presă.
— Eşti rău, dragă. Pe partea economică Bill s-a descurcat binişor. Are chestii interesante în carte.
— Vrei să-mi explici pe larg în dormitor? îi şopti Donald la ureche, zâmbindu-i provocator.
Cei doi se retraseră în camera de odihnă, unde preşedintele se grăbi să-şi dea jos costumul şi să încuie uşa. Întotdeauna găsea resurse nebănuite, iar în pat avea o fantezie debordantă. Samantha ştia că bărbaţii deveneau previzibili şi din ce în ce mai grăbiţi odată cu trecerea anilor. Donald intra într-o categorie aparte, şi ăsta era doar unul dintre motivele pentru care încă îl iubea.
Aterizară pe aeroportul din Washington cu douăzeci de minute mai târziu decât fusese stabilit, din cauza unei furtuni. Donald se uită la ceas înainte de a coborî pe scara lui Air Force One. În două ore avea să înceapă tot circul. Simţi din nou acea apăsare greu de disimulat, în timp ce Samantha îl privi cu îngrijorare.
— Te simţi bine? Nu eşti în apele tale.
— Am o uşoară indispoziţie. O să beau un ceai acasă.
Încercă în zadar să-şi alunge gândurile negre uitându-se la o comedie. Prin faţa ochilor îi treceau ambulanţe şi maşini ale pompierilor, zeci de camere de televiziune şi reporteri transmiţând în direct de la locul atentatului. Ar fi vrut să vorbească încă o dată cu Frank, să primească noi asigurări că totul avea să decurgă normal, fără incidente. Din păcate, era prea riscant să-l sune sau să-l cheme la Casa Albă. Un agent de la Serviciul Secret îl anunţă că trebuie să plece. Dădu să iasă, când Samantha îi tăie calea.
— Unde mergi?
— La baschet, joacă Bullets. Tu ce faci?
— Vin şi eu.
— Glumeşti!
— Deloc. Toarnă-ţi un whisky până mă îmbrac.
Fusese incapabil să protesteze. Iar să pună în pericol viaţa Samanthei, ieşea din calcul. Trebuia să acţioneze imediat. Ieşi pe uşa din spate, apoi intră în Cadillac, trăgându-şi centura de siguranţă. Insigna era la locul ei, când convoiul se puse în mişcare fără soţia preşedintelui.
20
La circa opt mile de Casa Albă, un bărbat îmbrăcat în pantaloni din stofă, cu o geacă neagră încheiată până la gât, primi un apel scurt pe telefonul mobil.
Îşi trase mănuşile, luă un dispozitiv dintr-o geantă sport şi îl aşeză cu atenţie pe cimentul rece al balconului învăluit în întuneric. Reveni pe pat cu un soi de telecomandă. Un al doilea apel îl făcu să tresară. Apăsă pe butonul roşu al telecomenzii, şi dispozitivul amplasat pe balcon dispăru silenţios, cu o viteză extraordinară. Merse apoi în baie şi turnă un lichid peste telecomanda pusă într-o cutie metalică de mărimea a două pachete de ţigări. În câteva secunde, acidul topi conţinutul cutiei. O bubuitură puternică îi provocă un rânjet de satisfacţie. Se întoarse în cameră şi privi pe geam flăcările exploziei, înainte de a părăsi grăbit încăperea.
21
Impactul fu puternic. Racheta ghidată perfect spre ţintă lovi vehiculul blindat în portiera din spate, reuşind să-l răstoarne. Cu şaptezeci de mile pe oră, maşina se înclină pe partea din stânga, ieşind de pe şosea vreo două sute de metri, până când rămase nemişcată după o ciocnire frontală cu un copac. Suflul exploziei reuşi să devieze şi vehiculele însoţitoare, alte două Cadillacuri. Cei de la Seviciul Secret le scoteau întotdeauna pe traseu, pentru a-i deruta pe eventualii atentatori. Un agent apăru în fugă cu un extinctor în mâini, îl agită puţin şi reuşi să stingă flăcările. Apoi deschise cu greu portiera. Fumul îl izbi în ochi. În primele momente, nu realiză ce se întâmpla înăuntru. Mai multe airbaguri amplasate în punctele vulnerabile tocmai se dezumflau.
— Domnule preşedinte, sunteţi teafăr?
Intră în maşină cu un mic tub de oxigen luat de la colegii rămaşi în spatele lui. Văzu că Donald Reavis îşi mişca mâna dreaptă. Îi puse masca de oxigen, apoi îl lăsă pe medicul din coloana prezidenţială să-i dea primul ajutor. Trei elicoptere militare survolau la joasă înălţime. Preşedintele fu urcat într-o ambulanţă, şi dispozitivul de securitate, întărit considerabil, se puse din nou în mişcare, spre spital. La locul exploziei, agenţi de la FBI, poliţie şi Serviciul Secret, începură să caute orice indiciu care ar fi putut să-i ajute în anchetă, urmăriţi de la mare distanţă de primii reporteri ajunşi la faţa locului. Ordinele erau clare: nici un civil în perimetrul interzis!
„Măcar să fi meritat toate astea!“ îşi spuse Donald Reavis, în timp ce doi agenţi îi împingeau targă mobilă, pe holul spitalului. Părea să fi scăpat teafăr. Îşi aminti de impactul extrem de dur. Frank subevaluase în mod voit consecinţele exploziei şi asta, cu siguranţă, nu i-o va ierta.
Încă era în stare de şoc atunci când Samantha se aşeză pe patul lui, căutând un răspuns. Preşedintele preferă să amâne discuţia. După o scanare completă la RMN, medicii o asigurară pe Prima Doamnă că poate sta liniştită: preşedintele avea doar uşoare contuzii.
Maşina blindată îi salvase viaţa lui Reavis.
Se gândi la următorul pas. Populaţia trebuia să rămână un timp în tensiune, la temperatura de fierbere. Hotărî să anunţe o conferinţă de presă a purtătorului de cuvânt, pentru o informare lapidară asupra a ceea ce fusese „un grav atentat asupra preşedintelui Statelor Unite“. Apoi câteva cuvinte despre starea lui de sănătate, fără răspunsuri la întrebări. A doua zi, la o oră de maximă audienţă, urma să apară chiar el, cu o declaraţie mai amplă, bine ticluită.
22
La zece minute de spital, într-un apartament clandestin, generalul Frank Bowles se felicită în gând pentru reuşită.
Se asigurase că instrucţiunile ajunseseră în mâna lui Zaid Shalan. Urmările atentatului se succedară rapid în mass-media. Un obscur post de televiziune local, Kappa TV, primi înregistrarea video a momentului deflagraţiei, surprins probabil cu un telefon mobil, iar pe o pagină de internet afiliată reţelei al-Qaida atentatul fu revendicat de o organizaţie islamistă din Irak. Terenul era pregătit pentru intervenţia preşedintelui.
Toate staţiile de televiziune transmiteau încă imagini în direct, de la câteva sute de metri de locul exploziei, inserând şi înregistrarea difuzată în premieră de Kappa TV. Analiştii militari despicau firul în patru, în încercarea de a stabili cum fusese posibil atentatul.
Chiar dacă filmuleţul video era de proastă calitate, tehnicienii din studiourile de televiziune reuşiră să focalizeze momentul impactului. Un oficial al FBI anunţă, într-o scurtă declaraţie de presă, că peste şaptezeci de persoane suspecte fuseseră reţinute. În acel moment, nu existau elemente certe care să conducă la depistarea rapidă a atentatorilor. De negăsit era şi individul care filmase cu telefonul mobil convoiul prezidenţial, ceea ce-i determină pe anchetatori să bănuiască faptul că respectivul făcea parte din grupul de terorişti. După scurta declaraţie a purtătorului de cuvânt alCasei Albe, comentariile cu privire la starea de sănătate a preşedintelui continuau să ţină capul de afiş al dezbaterilor. Toată lumea aştepta, cu sufletul la gură, să-l vadă pe Donald Reavis în carne şi oase, viu şi nevătămat.
Preşedintele zăbovi încă o oră în spital, la rugăminţile medicilor. Toată lumea voia să se asigure că era în afara oricărui pericol.
Samantha rămase cu el, în rezerva de lux.
— De ce ai plecat fără mine?
Donald Reavis se gândise la o motivaţie cât de cât plauzibilă.
— Ai să zici că sunt nebun… Am presimţit ceva, Samantha. Am avut un coşmar. De aia am fost întors pe dos toată ziua… Iartă-mă.
O strânse la piept, sărutând-o pe frunte. Ştia că fusese neconvingător, dar o altă variantă l-ar fi pus într-o situaţie şi mai penibilă.
Tot drumul până la Casa Albă se gândi la discursul de a doua zi. Se uită la televizor şi aproape nu-i veni să creadă că scăpase cu viaţă. Noaptea şi-o petrecu la birou, în faţa unor foi albe. Spre orele patru ale dimineţii, îşi reciti discursul.
Dragi concetăţeni, America a fost lovită din nou, chiar în inima ei. S-a întâmplat ca ţinta să fie preşedintele. În locul meu putea fi, la fel de bine, oricare dintre voi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut zile şi am scăpat din acest teribil atentat! După cum ştiţi, în ultimii ani am încercat să-i ţinem pe terorişti departe de graniţele ţării, să-i găsim oriunde s-ar afla şi să-i tratăm după cum merită. Din nefericire, anumite ţări, în special din Orientul Mijlociu, le-au oferit constant sprijinul, plasându-se pe aşa-numita Axă a Răului. Nu am avut şi nu avem altă alternativă decât să luptăm până la capăt într-un război de uzură. A spune că o eventuală retragere a trupelor noastre ar echivala cu încetarea atentatelor teroriste este o mare iluzie.
Tot timpul vor găsi noi şi noi motive pentru a considera că democraţia promovată de administraţia Reavis intră în contradicţie cu interesele lor. Tot timpul ne vor acuza că, în realitate, urmărim doar să le luăm petrolul. Sau să le furăm pământul, ajutându-i pe israelieni.
E adevărat că efortul depus în lupta antiteroristă este plătit cu sângele compatrioţilor. Dar sunt conştient că sacrificiul fiecărui american căzut la datorie înseamnă enorm pentru viitorul Statelor Unite. Ar fi o greşeală să abandonăm acum, când luptăm pentru o cauză dreaptă.
Nici un moment nu m-am îndoit cu privire la justeţea cauzei noastre. Iar dacă alte state ale lumii au preferat să adopte o politică de neutralitate, atunci le reamintesc că în problema terorismului sunt două variante: ori de partea Răului, ori de partea Binelui! Mai devreme sau mai târziu, oamenii obişnuiţi, indiferent din ce parte a lumii, nu se vor simţi în siguranţă nicăieri pe acest pământ. Terorismul este un virus mortal, şi trebuie izolat la el acasă, până nu va ajunge să se răspândească peste tot!
Am evitat să vorbesc despre ce-am simţit când a explodat bomba aceea. Suntem în război, şi băieţii noştri au parte de astfel de evenimente în fiecare zi. Important este că am trecut cu bine de un moment de cumpănă şi că am conştientizat, mai puternic ca niciodată, că trebuie să scăpăm de această ciumă a secolului XXI.
Vă asigur pe toţi că anchetatorii muncesc douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. In cel mai scurt timp, vor reuşi să-i prindă pe ticăloşi şi să-i aducă în faţa Justiţiei. Sunt convins că veţi fi solidari în aceste momente dificile şi că, în final, vom învinge! Dumnezeu să binecuvânteze America!
Îl rescrisese de câteva ori, iar acum părea mulţumit de rezultat. Avea să i-l dea la prima oră lui Cheryl Ruff, consilierul pe probleme de imagine, pentru obişnuitele retuşuri.
Cu puţin noroc, mai putea prinde un pui de somn.
Discursul rostit în direct fu preluat de zeci de staţii de televiziune de peste ocean. Din păcate pentru jurnalişti, preşedintele îi prevenise că era vorba de o declaraţie de presă, fără întrebări. Cum Serviciul Secret şi FBI păstrau tăcerea, presa abunda de scenarii. De unde fusese lansată racheta? Era vorba de un atac din afara Statelor Unite? De pe mare? Din spaţiu? Cum reuşiseră să afle traseul preşedintelui şi să localizeze maşina cu atâta precizie? Ce-au păzit agenţii de la Serviciul Secret? De ce n-a fost interceptat obiectul până să ajungă în zona de impact? Unde au dispărut teroriştii?
La douăzeci şi patru de ore de la eveniment, nici un oficial nu se încumetase să iasă pe posturile de televiziune pentru a oferi explicaţii.
Preşedintele Reavis îl numi pe directorul FBI coordonatorul anchetei, punându-i în vedere să-i lase zilnic pe birou cel puţin două rapoarte. Agenţii Bob Daley, de la FBI, şi George Reed, de la Serviciul Secret, primiră mână liberă şi tot sprijinul de care aveau nevoie ca să stabilească în timp record în ce condiţii avusese loc atentatul.
Înregistrarea video de la postul Kappa TV se dovedise a fi esenţială în obţinerea unor informaţii despre modul de operare al teroriştilor. Experţii de la FBI aveau deja date despre viteza rachetei şi unghiul de impact, singura nedumerire fiind legată de absenţa obiectului pe radarele ultrasofisticate ale Serviciului Secret. Agentul Bob Daley mai avea o întrebare importantă rămasă fără răspuns: Dacă rachetă era atât de evoluată, de ce explozia a fost atât de palidă?
E drept că bomba ar fi transformat într-un morman de fiare vechi orice maşină obişnuită. Mai puţin vehiculul blindat de la Casa Albă. Era greu de grezut că autorii atentatului nu aveau habar de calităţile bolidului. Până şi pe Discovery Channel se difuzase un reportaj despre Cadillacul produs de General Motors. Cu cenzura impusă de Serviciul Secret, bineînţeles.
Partea proastă în ancheta condusă de FBI era că lipseau martorii oculari. Doi bătrâni aflaţi în apropiere nu apucaseră să vadă momentul deflagraţiei, iar un afro-american auzise un şuierat cu câteva secunde înainte de explozie.
Interogarea suspecţilor reţinuţi de FBI rămase fără rezultat. Dintre sutele de apeluri telefonice primite la sediul poliţiei, rămânea interesant cel al unei femei care ar fi sesizat un obiect zburând cu foarte mare viteză pe lângă apartamentul ei de la etajul 12. Era tot ce ştia.
După două zile de investigaţii, directorul FBI fierbea în suc propriu. Daley şi Reed băteau pasul pe loc, iar preşedintele părea nemulţumit de mersul anchetei. În schimb, avea un alt motiv de satisfacţie. Cheryl Ruff îl informase despre rezultatele ultimului sondaj de opinie, de după declaraţia televizată. Lucrurile păreau a se îndrepta în direcţia bună. Cota de încredere îi crescuse cu vreo cinsprezece procente, iar majoritatea americanilor susţineau politica externă a cabinetului Reavis în Orientul Mijlociu. E drept că o bună parte a populaţiei rămânea în continuare ostilă războiului, dar situaţia se îmbunătăţise simţitor după atentat. Până şi Samantha evita să-l mai bată la cap în privinţa retragerii trupelor.
Pentru că după o săptămână de investigaţii ancheta derulată de FBI şi de Serviciul Secret ajunsese într-un punct mort, agenţii Daley şi Reed cerură o întrevedere cu preşedintele, la Casa Albă.
Donald Reavis îi primi chiar în acea după-amiază, în Biroul Oval.
— Luaţi loc, domnilor. O cafea, un ceai?
— Nu, mulţumim, răspunse Bob Daley şi în numele colegului său.
— Cum merge ancheta?
— Din păcate, veştile sunt proaste. Probabil aţi aflat din rapoartele noastre că s-a folosit o rachetă de ultimă generaţie, ghidată prin unde radio. Specialiştii de la Pentagon spun că dispozitivul are o serie de performanţe cu două clase deasupra a ceea ce foloseşte în prezent armata americană. Dimensiunile mici l-au făcut imposibil de detectat de către radare. Un lucru e foarte ciudat în toată afacerea. Teroriştii ar fi putut folosi un explozibil mult mai puternic, dacă tot aveau la dispoziţie o astfel de rachetă…
— Mda… Poate credeau că maşina blindată cedează la un astfel de şoc.
— Racheta a fost lansată de la o distanţă de opt mile, din balconul unei clădiri. Vrem să vă întrebăm, domnule preşedinte, şi asta e foarte important pentru noi, dacă aţi vorbit cu cineva despre programul dumneavoastră din acea zi.
Reavis încercă preţ de câteva clipe să pară adânc preocupat de problema agenţilor.
— Da. Cred că-i vorba de consilierul Cheryl Ruff, de secretarul de stat Jimmy Riley şi de soţia mea, Samantha… Normal, ştiau şi băieţii de la Serviciul Secret.
— V-am întrebat pentru că atentatorii au mers direct la ţintă. Cunoşteau perfect traseul coloanei prezidenţiale. Şi ar mai fi o problemă. Cum au reuşit să localizeze la fix maşina în care eraţi, din moment ce existau în coloană alte două vehicule identice? După un lung moment de tăcere, Bob Daley îi spuse preşedintelui ce avea pe suflet.
— Racheta aia putea fi ghidată atât de precis doar dacă în Cadillac exista un transmiţător. Avem o cârtiţă în zona Casei Albe. Cineva colaborează cu teroriştii.
Donald Reavis se gândi imediat la insigna cu steagul Statelor Unite. O luase din piept la spital, imediat după atentat.
Îşi strecură mâna în buzunarul pantalonilor şi dădu de ea.
— Există vreo posibilitate să vă înşelaţi cu privire la… cârtiţă?
Agentul George Reed interveni, în sfârşit, în discuţie.
— Una la un milion. Este aceeaşi probabilitate ca teroriştii să fi nimerit din întâmplare maşina prezidenţială. Discutăm despre profesionişti, după părerea mea. Sunt absolut sigur că au avut un complice. Dar va fi dificil să-l găsim. Doar dacă autorizaţi o anchetă complexă la Casa Albă, inclusiv cu poligraful.
— Problema este delicată. Vă daţi seama, dacă află presa, iese un scandal monstru… Va fi greu să păstrăm discreţia. Pe de altă parte, situaţia e foarte gravă.
Lăsaţi-mă până mâine să găsesc o soluţie.
Abia după ce agenţii ieşiră, realiză tâmpenia pe care o făcuse păstrând insigna. O aruncă în veceu, trăgând apa.
Dacă reacţiona greşit după dezvăluirile cu privire la cârtiţă, devenea el însuşi suspect.
Decise să autorizeze testele, cu discreţia de rigoare, pe un cât mai mare număr de angajaţi, ca să elimine suspiciunile din jurul său şi să canalizeze ancheta departe de Casa Albă.
Pe agenţii de la Serviciul Secret investigaţia cu detectorul de minciuni nu-i luă deloc prin surprindere. Pentru ei, testul era doar rutină. Celorlalte douăzeci şi şase de persoane incluse pe listă li se explică faptul că din „raţiuni de securitate naţională“, trebuiau să răspundă la o serie de întrebări conectaţi la poligraf.
Daley şi Reed fură dezamăgiţi să constate, după toate testele, că ajunseseră iarăşi într-un punct mort. Pe lângă eşecul evident, cei doi agenţi suportară şi consecinţele: informaţia ajunsese în redacţia de la Washington Post, iar de aici se iscă un întreg tămbălău, plin de scenarii fanteziste. Presat să reacţioneze, Donald Reavis se văzu nevoit să explice că exista o procedură standard a Serviciului Secret în astfel de atentate, iar ancheta eliminase toate suspiciunile la nivelul personalului de la Casa Albă. Lucru, de altfel, cât se poate de adevărat. Cui să-i treacă prin minte să-l supună şi pe preşedinte la testul cu detectorul de minciuni?
Împotmolirea anchetei îl punea într-o lumină extrem de proastă pe directorul FBI, Ernie Aller. Tuna şi fulgera în discuţiile cu Daley şi Reed, deşi cu greu le-ar fi putut reproşa ceva. Datele din dosar erau pur tehnice: forma rachetei, felul explozibilului, traiectoria, locul lansării şi altele. Zero informaţii despre suspecţi.
Înregistrările unor convorbiri telefonice din perioada premergătoare deflagraţiei se dovediseră a fi inutile. În lipsă de piste viabile, agenţii FBI îi luaseră la întrebări pe zeci de arabi monitorizaţi de Departamentul de Securitate. Fără succes.
În timp ce Ernie Aller se dădea de ceasul morţii să-i găsească pe terorişti, generalul Frank Bowles sărbătorea reuşita acţiunii plănuind, minuţios, următorul pas.
23
Profesorul Philip Derancourt era de nerecunoscut la birou, le zâmbea larg colegilor şi uneori chiar fredona melodiile preferate pe holurile instituţiei.
Katty acceptase să se mute la el, iar lucrurile păreau a merge în direcţia bună. Adică spre altar. Aveau însă suficiente motive să amâne discuţia despre o eventuală căsătorie, date fiind experienţele din trecutul amândurora. Şi pe plan profesional existau semne de îmbunătăţire a atmosferei. Directorul OMM, Christoph Boveri, se purta în ultimul timp suspect de prietenos cu Philip, în condiţiile în care aflase probabil despre discuţiile cu Dean Kopper. Părea să fi uitat cu totul de controversatul raport.
Ca în fiecare vineri seara, Philip ieşi în oraş cu iubita lui, pentru o cină romantică la restaurantul preferat. Amândoi aşteptau cu nerăbdare sfârşitul de săptămână, gândindu-se la minunile gastronomice din meniu. Dacă pentru Philip conta prea puţin o porţie în plus, Katty îşi calcula cu mare atenţie caloriile, obsedată să-şi păstreze silueta de fotomodel.
Se întreţinea cu un efort demn de admiraţie: câte două ore de fitness şi aerobic în fiecare zi, treizeci de minute de înot, plus regim alimentar foarte strict. Pur şi simplu le ura pe femeile cu metabolismul ăla ciudat, care oricât ar fi mâncat, rămâneau la fel de suple.Uneori îşi mai călca pe inimă, savurând o prăjitură hipercalorică. Ştia că apoi o să tragă dublu la sala de sport, dar merita.
Se aşezară la o masă lângă fereastră. Katty comandă o salată şi rămase visătoare, privind undeva în gol, în spatele lui Philip. Aproape că nu-şi dădu seama când bărbatul îi luă mâna şi îi strecură pe deget un inel. Avea un diamant destul de mare, iar după toate aparenţele, trebuia să fi costat o avere. Katty era copleşită de emoţii.
— Îţi mulţumesc. E superb.
Îi strânse mâna şi i-o sărută, înainte ca bărbatul să şi-o retragă, cumva ruşinat. Philip răspunse apoi la un apel pe telefonul mobil. Era Dean Kopper, numai lapte şi miere:
„Îmi pare rău pentru incidentul de data trecută. A fost vina mea. Ce spui, ne vedem luni dimineaţă?“ Telefonul picase într-un moment prost, iar Philip era prea puţin dispus sa revină la New York.
Confirmă totuşi întâlnirea, dat fiind că individul îşi ceruse scuze.
— Am o veste bună! îi spuse apoi lui Katty, zâmbind. Luni o să-ţi faci cumpărăturile în Manhattan Mall. Insipidul ăla de Kopper m-a chemat la el.
Spre surprinderea lui, tânăra se bucură prea puţin.
— Văd că eşti foarte entuziastă…
— Din păcate, luni trebuie să rămân în oraş. Fratele meu vine tocmai din Australia.
Îţi dai seama că aş fi vrut mult să merg cu tine…
— Da, asta e. Îmi pare rău. Să-mi spui ce-ai vrea să-ţi iau din New York.
Următoarele două zile, Philip se strădui să pară neafectat de apropiata despărţire. Avea să simtă aproape dureros lipsa lui Katty. O sărută îndelung înainte de a pleca şi ea îl rugă să o sune din cinci în cinci minute.
La aeroportul din New York fu întâmpinat de acelaşi Kim, pus pe bârfe. Dean Kopper şi fosta lui secretară, Daniel, aveau undeva un cuibuşor de nebunii. Era numai o chestiune de timp până când Kim reuşea să descopere locul.
O brunetă la vreo 35 de ani îl invită în anticameră. Oricui ar fi privit-o i-ar fi fost imposibil să creadă că lui Dean Kopper îi plăceau bărbaţii mai mult decât femeile. Se uită lung în urma ei, la felul cum călca, apăsat, pe mocheta groasă, punându-şi în evidenţă formele de balerină la Bolshoi Theatre. Aşteptă doar două minute. Kopper îl luă în primire cu un zâmbet generos.
— Salut, Philip! Cum e vremea la Geneva?
— Frig. La aeroport, ieşise soarele după o scurtă rafală de ploaie.
— Te-am chemat ca să discutăm direct, cu rugămintea ca totul să rămână între noi. Încă o dată, îmi cer scuze pentru data trecută. Probabil ar fi trebuit să te cunosc mai bine. Apropo, ce mai face frumoasa ta secretară?
„Idiot!“ îşi spuse Philip, contrariat că un individ de teapa lui Kopper îşi băga nasul în intimitatea lui. Hotărî să-şi păstreze totuşi calmul.
— E bine, cred. Să-i transmit ceva?
— Katty mi-a plăcut întotdeauna. O adevărată profesionistă! Simpla ei prezenţă ar putea înviora atmosfera până şi la slujbele de înmormântare. Glumesc.
— Şi Daniel avea un şarm aparte…
Sesiză cum se schimbă la faţă. Kopper părea vexat de faptul că bârfele despre el şi Daniel traversaseră oceanul.
— Să trecem la treburi serioase, Philip. Îţi spune ceva numele de Janet O’Leary?
Se gândi unde voia să ajungă.
— De ce?
— Ai cunoscut-o în urmă cu douăzeci şi doi de ani la Paris, în campusul Universităţi Sorbona.
Kopper reuşise să-i strice iremediabil ziua. Pe Janet o ştia din timpul studenţiei, se îndrăgostise la prima vedere. Îşi dăduse seama, mult prea târziu, că tipa avea grave probleme. Scurta lor relaţie se terminase foarte prost pentru Philip, cu o anchetă la poliţie. Îşi aminti că atunci refuzase să-i împrumute 500 de dolari, să-şi cumpere droguri, iar Janet îl reclamase pentru un presupus viol. Poliţiştii închiseseră în final dosarul din lipsă de probe, nu înainte de un interogatoriu dur.
Dean Kopper îi arătă, de la distanţă, o copie după plângerea femeii, sustrasă probabil din dosarul poliţiei.
— Ar fi destul de neplăcut să ajungă asta pe biroul lui Katty.
Îşi păstră calmul, încercând să îi zâmbească dispreţuitor. Katty îl va crede pe cuvânt, dacă hârtia va ajunge în mâinile ei. Îşi spuse că ar fi un moment bun să se joace puţin cu nervii lui Kopper.
— Am discutat cu Katty despre aşa-zisul viol.
Surpriza ta o să fie un mare fâs. Păcat de banii pe care i-ai investit. Mai bine îi cumpărai ceva frumos lui Daniel.
În primele secunde, avu senzaţia că o dăduse în bară cu cacealmaua.
— Dragă Philip, te încăpăţânezi într-o problemă simplă ca bună ziua. Sunt sigur că putem ajunge la o înţelegere.
— Ai vreo propunere, în afară de violul de la Paris?
— Da. O sută de mii de dolari cash, plus o casă de vacanţă la Monte Carlo.
„Batem palma, cu condiţia să am vibromasaj în baie“, îi trecu rapid prin minte, gândindu-se la cât de important trebuie să fi fost raportul ăla pentru Dean Kopper.
Philip se hotărî să-i dea o lecţie.
— Îmi ceri un lucru aproape imposibil. O sută de mii?!
Am eu faţă de păcălici?
Îl privi insistent pe Dean Kopper, cu o mină extrem de serioasă.
— OK, m-ai convins. Două sute de mii. Îmi place că ştii ce vrei. Te invit diseară la un club select, să-ţi arăt şi altă faţă a NewYorkului. Bănuiesc că ai venit singur.
Din punctul ăsta, discuţia îşi pierduse hazul pentru Philip.
— Ai ghicit, Katty a trebuit să rămână acasă. Un singur lucru mă frământă: ăia două sute de mii, mi-i poţi da în monede de câte un dolar? Am nevoie de mărunţiş pentru automatul de cafea.
Zâmbi, şi atunci Kopper înţelese: fusese ridiculizat ca ultimul papă-lapte
— Bine, e opţiunea ta. Ţinem legătura.
Ieşi din încăpere înainte să audă o ultimă ironie a lui
Philip: „Şi cu invitaţia la clubul select cum rămâne?“ În biroul său, Dean Kopper ridică telefonul şi anunţă, scurt, rezultatul negocierii. „Va trebui să găsiţi o soluţie!“
Profesorul Derancourt fu urmărit îndeaproape, imediat ce părăsi sediul ONU. Două perechi de ochi îi înregistrau fiecare mişcare.
24
De când cu atentatul asupra preşedintelui Statelor Unite, irakianul Zaid Shalan se aştepta din moment în moment să-i bată agenţii FBI la uşă şi să-l întrebe de sănătate. Ştia că îl ţineau sub observaţie de ani buni şi, într-un caz extrem, i-ar fi fost dificil să pretindă că-l ştie pe generalul Frank Bowles. Era obligaţia morală a acestuia să intervină şi să-l facă scăpat. De asta, chiar nu se îndoia.
Sorbi din ceaşca de cafea, răsfoind paginile de afaceri ale cotidianului preferat. Telefonul mobil vibră de două ori, scoţând un sunet ascuţit. Recepţionase un mesaj. O frază aparent banală, trimisă de pe un anumit număr de telefon, îi
mări pulsul. Îşi notă literele rezultate din combinaţia mesajului cu primele cuvinte de pe pagina 9 a ziarului. Avea acum datele necesare ca să intre în acţiune imediat ce urma să primească undă verde.
Suficient de discret încât să nu provoace valuri, Zaid apărea pe lista neagră a FBI şi CIA, cu toate bunele sale referinţe de după războiul irakiano-iranian. Nimeni nu putea să bage mâna în foc că nu era agent dublu, nici măcar Frank Bowles. Pe de altă parte, ca să fie credibil faţă de membrii celulei teroriste, de ceva timp era supravegheat la domiciliu într-un mod cât se poate de vizibil. Zaid evitase întâlnirile cu vreunul dintre „colaboratori“. Le ştia dosarele pe de rost, ca şi modalităţile de contact. Şi mai ştia că, pentru cauza lor, fiecare şi-ar fi dat viaţa fără să ezite. Făceau parte din a doua generaţie de musulmani emigraţi în Statele Unite, erau integraţi perfect în societate şi cu greu ar fi putut cineva să-i includă în categoria cetăţenilor potenţial periculoşi pentru siguranţa naţională. Adevărate bombe cu ceas, a căror detonare depindea de un singur om: Zaid Shalan.
25
Pentru o zi de luni, era neobişnuit ca Charlize Akin să iasă cu fiica sa la cumpărături. Nicole insistase încă de duminică să meargă la magazinul de jocuri pe calculator din Manhattan Mall, de unde vroia să cumpere un CD cu aventurile lui Harry Potter. Charlize ar fi dat orice să-i scoată din cap pasiunea pentru astfel de jocuri.
De la ultima vizită a lui Max, Nicole o întreba în fiecare zi despre împacarea cu tatăl ei. Iar Charlize simţea că înnebuneşte gândindu-se la o soluţie care să se potrivească perfect. Nicole o prinse de mână când intrară în mall şi îi vorbi pe un ton sobru, oficial.
— Uite ce spun eu, mami. În fiecare vineri după-amiază, putem pleca la Londra, până duminică seara. De luni până miercuri vine tati aici, în misiune. E imposibil să nu găsească ceva de lucru în New York, măcar cu jumătate de normă. Doar se pricepe la o groază de chestii. Deci rămâne joia descoperită. Asta o să fie ziua noastră. Joia ieşim în oraş şi mâncăm îngheţată până pocnim. Ce zici?
— Bună idee. O să-i propun lui Max. Ar fi pentru el un post de secretară la mine la firmă… Râzi de mine. Păi, secretarele sunt femei! Ce să caute el acolo, ca secretara?!
— Să răspundă la telefon, să pună de-o cafea şi să aibă relaţii bune cu şeful.
— Şi cine e şeful la voi?
— Un tip simpatic. S-ar înţelege perfect cu Max.
— Da’ de unde! După cum îl ştiu pe tati, nu rezistă la birou mai mult de zece minute. Se plictiseşte.
— Atunci, o să-i propun să fie bonă. Îi plac copiii.
— Tati o să fie bona mea?!
— Doar dacă eşti cuminte.
— Sunt. Îmi cumperi telefon?
Cu greu se abţinu să o sărute. Se străduise în ultimul timp să şi-o apropie şi simţea că se află pe drumul cel bun.
— Hai să căutăm CD-ul cu Harry Potter, îi spuse când ajunseră în faţa magazinului.
— Abia aştept!
Nicole merse ţintit la raftul cu jocuri şi găsi CD-ul. Producătorii îl lansaseră cu tam-tam, printr-un clip difuzat pe mai toate posturile de televiziune.
— Am o rugăminte la tine, înainte de toate, îi spuse Charlize.
Îmi promiţi că te vei juca cel mult o oră pe zi?
— Ştii bine că mă plictisesc repede. Măcar în seara asta, mă laşi două ore?
— Ok. Dar mai întâi, citeşti cartea aia de Jules Verne.
— În regulă, batem palma.
Intrară apoi într-o cofetărie, pentru obişnuita îngheţată cu vanilie şi fistic.
Philip o sună pe Katty şi îi povesti despre întâlnirea de la sediul ONU. În ciuda incidentului neplăcut, se simţea Ok în New York. Dean Kopper reuşise să-l binedispună.
Plecă spre Manhattan Mall, în căutarea unui cadou pentru iubita lui. Un singur lucru îl măcina în continuare: de ce raportul lui valora atât de mult?
În mall, se aşeză la o masă în restaurantul cu specific japonez. Era păcat să piardă ocazia de a se delecta cu un sushi adevărat.
