Doamnelor și domnilor, veniți să vedeți menajeria circului Boom! După ce trupa de acrobați, dansatori, jongleri și iluzioniști vă va prezenta cel mai mare spectacol al tuturor timpurilor, veți găsi aici făpturi nemaiîntâlnite, aduse de pe șase lumi, care vă vor uimi, încânta sau înspăimânta, după dorință.
Lăsați-vă copiii să se apropie fără grijă de bolul de cristal unde Păianjenul-Țesător își desăvârșește opera. Doar un biet grăunte negru, torcându-și firul nevăzut, veți zice, pentru că nu știți, n-ați avut de unde afla că în plasa lui de beznă s-au prins planete, sori și chiar o cometă neastâmpărată, ce s-a zbătut atâta, înfoindu-și coada de foc, încât, până la urmă a izbutit să rupă firele, fugind zăludă prin vidul nesfârșit. Să nu mă întrebați din ce poate fi țesută o pânză făcută să înlănțuie stele, nici cum de încape într-un spațiu atât de mic. Degeaba râdeți. Păianjenul se complace într-un joc al aparențelor, menit să înșele privirea: atunci când l-au prins, pândea ascuns în adâncul unei Găuri Negre. Însuși Bolul care îl ține captiv este o iluzie, căci între pereții lui ar încăpea cu ușurință întreg universul.
Nu e bine să zăboviți prea mult în fața bazinului verde, altfel frumusețea Sirenei vă va lua pentru totdeauna mințile, făcându-vă să treceți granița fluidă dintre dimensiuni, lăsându-vă soția sau iubita să vă aștepte zadarnic la ieșirea din labirintul magic. Cu mișcări alunecoase, fecioara de jad vă ademenește în jungla coraliferă a oceanelor de pe Thetys: are părul sidefiu, răsucit în șuvițe subțiri, asemeni spiralelor de pe cochilii și înoată cu unduiri de șarpe, aprinzând dorințe, tulburând minți. Însă ochii ei rămân reci ca ghețurile veșnice… În jurul bazinului stăruie un parfum exotic, trezind instinctul de posesiune sălbatică, până la propria nimicire, ce doarme în fiecare bărbat. Câțiva, robiți de patimă, au atins răceala sticlei pășind dincolo și nu i-a mai văzut nimeni, niciodată.
Uitați-vă la fața zbârcită ca un pergament, la gura strâmbă și ochii bulbucați ai Maimuței-ce-cântă-din-flaut. Chircită pe așternutul de paie urât mirositor, într-un ungher al cuștii de unde dresorul o face să iasă la lumină înțepând-o cu furca, pocitania dă glas unei melodii stranii: când suavă, când zbuciumată și stridentă, melodia îi învăluie pe vizitatori ca o lavă fierbinte… Femeile se trezesc cu obrajii în lacrimi, strângându-și la piept odraslele, de parcă le-ar amenința vreo primejdie. La gândul tinereții lor irosite, al speranțelor moarte și visurilor spulberate de timp, al sentimentelor înșelate, al prieteniilor mincinoase, al urii și cruzimii ce învrăjbesc firea, bărbații privesc în gol, încleștându-și pumnii. Sensibil ca o coardă de vioară, duios ca șoapta zefirului, disperat ca un strigăt de agonie, cântecul – ascunzând tristețe, suferință și arsura fără leac a regretului – îi înduioșează pe unii și îi înfurie pe alții pentru că i-a făcut să își amintească de slăbiciunile firii lor sau de eșecurile unei existențe serbede, ascunse sub o mască zâmbitoare. Cu toții se îndepărtează grabnic de locul acela, până când firul de melodie se topește în aer ca o boare otrăvită.
E-adevărat, doamnelor și domnilor, nu toate făpturile din menajerie trezesc imagini plăcute. Dar poate că pocitania de maimuță va răposa curând – deja tusea îi zguduie pieptul scheletic, întrerupându-i uneori cântecul – și, pentru a vă face pe voie, Administrația va aduce unul dintre dragonii de pe planeta Ettan.
Se cheamă totuși că n-ați văzut nimic din colecția noastră de rarități, dacă n-ați admirat strălucitoarele aripi metalice și trupul neînvins în vreo luptă al Grifonului. Stăpân necontestat al cerului lumii în care s-a născut, domeniul tiraniei lui se întindea asupra viețuitoarelor uscatului și ale mării, oriunde apărea umbra imenselor sale aripi. Un instinct sădit de milenii în creierul său îi poruncea să ucidă orice rival care încerca să-i uzurpe puterea. Și iată-l acum prizonier, fixându-vă din nemișcarea lui demnă, cu ochi de granate, ce iradiază o furie neputincioasă. Dacă ar fi liber, v-ar ucide pe toți cu loviturile ciocului său teribil, spulberând printr-o fluturare de aripi acoperișul menajeriei. Nu vă temeți însă, gratiile sunt făcute dintr-un aliaj mai dur decât diamantul, și apoi ceea ce îl ține captiv nu sunt barele de metal, ci înfrângerea suferită, care i-a zdruncinat încrederea în invincibilitatea sa de rege al văzduhului.
Pe lângă bârlogul Celei-fără-de-chip să treceți în vârful picioarelor, căci dacă îi veți tulbura somnul, spectrul nefericirii vă va urmări tot restul vieții. N-a prins-o nimeni, căci Spaima nu poate fi prinsă; a venit singură într-o noapte fără Lună, făcându-și culcușul în cușca rămasă goală după ce un smintit ne-a omorât mândrețea de Hidră, dându-i să mănânce Fructele Uitării. Îngrijitorul care a găsit dimineața locul Hidrei ocupat a înnebunit de groază și de atunci Cea-fără-de-chip n-a mai fost deranjată, devenind repede una dintre principalele atracții ale menajeriei. N-aș ști să vă spun cum arată, fiindcă nu seamănă cu nimic, decât, poate, cu Neantul pe care îl simțim pândind în noi și în afara noastră. În dreptul vizuinii ei, femeilor li se întâmplă adesea să leșine, iar bărbații cei mai curajoși pălesc. Nici unul nu povestește vreodată ce a văzut înăuntru, pentru că fiecăruia i s-a năzărit altceva, reflectând propriile-i coșmaruri. Doar maimuța îi cunoaște chipul adevărat, de aceea urlă atât de jalnic nopțile…
Doamnelor și domnilor, în fața dumneavoastră se află în sfârșit Omul-Tigru. Expresia nobilă și inteligentă a feței sale vă va încânta în aceeași măsură ca salturile pe care le face, în ciuda spațiului strâmt al cuștii. Puteți râde acum în voie de teama încercată lângă bârlogul Celei-fără-de-chip, iar dacă vă amuză, aveți voie să aruncați cu ouă moi sau roșii putrede pe spinarea lui tărcată, căci nu vă poate arăta colții, scoși de spițerul menajeriei. Doar chipul lui omenesc va deveni mai trist, dar nu vă lăsați impresionați: acesta este rolul care i s-a dat, să vă descrețească frunțile.
Apoi, după o zi încărcată de atâtea senzații, vă veți îndrepta în grupuri mari sau mici spre liniștea vieții de fiecare zi. Numai eu nu mă voi întoarce în pacea vreunui cămin. Degeaba mă izbesc cu fruntea de gratii, până când sângele îmi năvălește pe nas și pe gură. Pentru mine nu există scăpare. Flămând și istovit mă ghemuiesc într-un cotlon, pe grămada de paie putrede, fără să mă ating de apă, de mâncare.
Mâine voi pleca spre alt oraș împreună cu restul menajeriei. Mereu mai departe, purtându-mi, fără speranță, durerea și chinul.
Pentru că eu sunt Omul-tigru.
