Începând cu a patra încăpere, tavanul devenea tot mai înalt astfel încât, atunci când ajunse la jumătatea calei, Hleb abia dacă mai putea vedea dispunerea în fagure a plăcilor rombice luminate slab de becurile de avarie. În acel punct, nava trebuie să fi fost înaltă de mai bine de treizeci de metri, după cum aprecie intrusul printr-o mijire a ochilor. Nu-și putuse da seama mai dinainte de dimensiunile bizarei mașinării, nici de forma acesteia, întrucât o găsise în mare parte acoperită de zăpadă, cu botul înfipt în pământ și cu burta întinzându-se în josul unui povârniș. Ar fi putut încerca să-i dea ocol, însă brădetul țepos și ghețușul care sticlea pe marginea râpei, precum și curiozitatea de a vedea ce se găsea înăuntrul gurii căscate a punții de îmbarcare îl făcură să se aventureze în interior mai degrabă decât primprejur.
Nu semăna cu nimic din ce văzuse vreodată. Deși Hleb nu urcase niciodată la bordul unui avion, știa prea bine acum arătau acestea și astfel era convins că mașinăria înțepenită în mijlocul taigalei nu era nicidecum un avion. Cel puțin nu unul pentru oamenii de rând. Poate era vreun aparat testat de armată, își spusese ridicând un deget de parcă i-ar fi atras atenția cuiva. Se bucură de perspicacitatea de care dăduse dovadă și urcă plin de curaj rampa acoperită cu polei. Abia făcuse câțiva pași înăuntru, cu gura căscată și aburindă, că se și întristă. Nimeni nu avea să-l creadă la întoarcerea în sat. Unde mai pui că nimeni nici nu trebuia să știe că se afla acolo. După ce în timpul săptămânii lucra la o mare companie forestieră, sâmbetele și duminicile se suia în camion și conducea cu motorina sustrasă pe înserat cât mai departe de casă, părăsind malul fluviului Ussuri și adâncindu-se în taiga pentru a se întoarce tot pe înserat cu câteva trunchiuri de molift pe care să le vândă pe sub mână. Începuse deja iarna și în iarna siberiană lemnul valora mai mult decât aurul.
Nu părea să fie nimic în prima încăpere în afara unor guri de aerisire, a unui ecran stins și a unui difuzor acoperit cu promoroacă. Ușile automate din fier masiv, groase de jumătate de metru, erau deschise, iar panoul de acces nu părea să mai fie funcțional. Hleb atinse în trecere un perete, doar pentru a se convinge că nu era făcut din metal. Părea a fi o piatră netedă, ceea ce era lipsit de orice sens. Cine ar fi construit o aeronavă din piatră? În chip ciudat, Hleb încetă să mai caute vreo explicație, poate chiar încetă a mai gândi cu totul. Continuă să pășească doar cu băgare de seama în ceea ce-i părea o uriașă peșteră, pe podeaua netedă și neagră, ca de obsidian, alunecoasă pentru tălpile ude ale cizmelor. Cu cât încăperile deveneau mai înalte, cu atât întâlnea în cale mai multe coloane spiralate, terminate cu capiteluri care semănau cu cele corintice pe care Hleb le văzuse cu ani în urmă într-o vedere trimisă de o rudă îndepărtată aflată în vacanță pe meleaguri însorite.
Pierduse numărul sălilor după ce trecuse de atâtea ori printre porți larg deschise, drepte sau dințate, pe sub uși-ghilotină oprite la jumătatea coborârii, prin coridoare strâmte și întunecoase, peste punți scârțâitoare deasupra unor hăuri negre pe fundul cărora se ghiceau un fel de motoare uriașe și prin săli ciclopice luminate difuz de niște lumini albastre și reci, muribunde, când văzu pentru prima oară ceva ce părea viu. Înfășurate în jurul unor cabluri groase, liane fosforescente coborau din tavan și se pierdeau în podea. Îi părură ca arterele unei uriașe vietăți în burta căreia se trezise, înghițit ca profetul biblic de care vorbeau bătrânii din sat. Se apropie curios, însă abia ce întinse mâna să le atingă, că lianele începură să pâlpâie, până se stinseră. Un zgomot sacadat, sus în măruntaiele sistemului de ventilație, anunță oprirea palelor. Un vuiet scurt scutură tubulatura albăstrie, apoi liniștea se așternu din nou. Abia atunci Hleb băgă de seamă, în lumina slabă, încâlcitura de lăstari uscați care acoperea pereții înalți și negri din jurul său.
La câteva sute de pași mai în față, ușile către următoarea încăpere rămăseseră întredeschise. Dacă ar fi fost superstițios, Hleb ar fi luat acest lucru ca pe un semn, însă cum fusese învățat să se încreadă doar în forța brațelor și a toporului său, omul se încăpățână să vadă ce se găsea mai departe. Vânjos și lat în umeri cum era, nu încăpu prin deschizătura îngustă. În zadar împinse cât putu de tare. În ciuda forței pe care o dobândise după atâția ani de butinărit, nu fu chip să clintească pereții de fier înțepeniți pesemne odată cu o pană de curent care trebuie să fi avut loc la ceva vreme după prăbușire. În cele din urmă, își lepădă haina îmblănită și, rămas doar în puloverul de lână pe care-l purta de fiecare când pleca în pădure, reuși să se strecoare.
Înaintă în noua încăpere, ignorând frigul și fără să-și dea seama că aerul devenea tot mai greu, mai rarefiat. În peretele din dreapta, mai adâncit, băgă de seamă că erau săpate câteva mii de semne necunoscute, asemănătoare cu cele ale scrierii cuneiforme, atât de străine lui luând la socoteală că în cei patru-cinci ani de școală pe care-i făcuse abia izbutise să-și însușească slovele chirilice. Semnele se întindeau până pe tavanul boltit alcătuit dintr-o rețea curbilinie cu osatură zimțată, în centrul căruia se desfășura o gravură ce semăna cu o hartă cosmică. La baza peretelui, înfundate în niște firide rectangulare, se găseau deschise opt capsule cilindrice din care atârnau centuri, fire, furtunuri și măști respiratorii. În mijlocul lor, se vedea un panou de comandă stins, pe care țapinarul îl asemănă cu bordul camionului său.
După ce zăbovi o vreme cu gura căscată, supărat că-și lăsase, prostește, lanterna în camion, Hleb porni mai departe, însă mergând mai mult din inerție și cu capul întors spre aparatura misterioasă, se împiedică și obiectul mișcat de piciorul lui se lovi de altele, stârnind un zgomot care ricoșă din pereții înalți. Se întoarse cu încetineală să vadă ce-i stătuse în cale. Pe podeaua neagră, se găseau împrăștiate oase.
Stătu o vreme neclintit în pioșenie, crezând că erau rămășițele piloților care pieriseră când nava se prăbușise. Abia după se hotărâse că le acordase momentul de tăcere respectuoasă cuvenit, se aplecă asupra lor. Un craniu prelung, cu patru găvane zăcea în mijlocul unei amestecături de oase parcă ușor verzui, ca de zărgan, unele lungi, altele scurte, unele cu vertebre ascuțite, altele prevăzute cu gheare încovoiate. Fără să știe de ce, începu să le adune, recompunând scheletul unei făpturi nemaivăzute. După vreun sfert de ceas, se afla în fața a ceea ce fusese cândva o vietate înaltă de aproape trei metri și care avusese un cap lung ca de cal, șase membre aproape omenești, doar că terminate cu niște căngi negricioase, o spinare țepoasă și o coadă lungă, ca de crocodil. Cu siguranță era o greșeală la mijloc, se asigură Hleb. Pesemne nava transportase o întreagă menajerie și fie animalele se atacaseră și se devoraseră unele pe altele, fie fuseseră aduse laolaltă în timpul prăbușirii și sfârșitul le găsise adunate unele într-altele de spaimă.
După capetele sfărâmate și fâșiile de carne vineție rămase atârnate de oase, țapinarul își putu da seama însă că nu fuseseră supuse descompunerii în timp. Erau proaspăt dezgolite. Ceva le curățase. Ceva le rosese.
Ținându-și respirația, Hleb merse înainte și nu trecu mult până găsi ceea ce părea a fi o armă cu țeavă lungă, prevăzută cu un rezervor în care făcea bule un lichid argintiu. Alături, văzu fâșii dintr-un material cauciucat, probabil rămășițele unui costum de protecție. Să fi fost oare oamenii de la bordul navei victimele fiarelor pe care le transportau?
Abia apoi băgă de seamă urmele. Pete întunecate continuându-se cu dâre negricioase. Urme de gheare și de corp greu târât cale de câteva zeci de metri. Se luă după ele. Un zgomot se auzi dintr-un colț al sălii. Ceva se mișca la doar câțiva pași de el. După un pupitru de comandă, de sub ceea ce semăna cu o grilă de radiator, doi ochi fosforescenți se aprinseră. Hleb scoase un țipăt și se întoarse să fugă, însă găsi că un tremur puternic îl făcea să fie nesigur pe picioare. Își aminti atunci de pușca pe care o ducea în spate. Mai că se sugrumă cu banduliera și-și zgârie două degete în fierul rece încercând să o încarce. Reuși, totuși, să ducă la ochi cătarea. Mâinile îi tremurau și un sughiț cum nu mai avusese începu să-l zgâlțâie. Cercurile de lumină aurie se apropiară și din întuneric o labă arămie se întinse spre a păși pe podea. Un mârâit se auzi, la început liniar și tăios, apoi rostogolindu-se aproape metalic prin vălătucii de abur care năvăleau printre colții lungi.
Hleb mai văzuse tigri încă de copil, când tătâne-său îl luase cu el în taiga să-l învețe cum să fie bărbat, însă niciodată nu văzuse unul atât de mare. Degeaba îi treceau prin minte vorbele de îmbărbătare ale bătrânului. Țapinarul tremura să-i scape pușca din mână. Dacă i s-ar fi blocat? Era o arma veche, se mai blocase și alte dăți.
Tigrul se apropie încet, uriaș, maiestuos, cu capul coborât și coada țeapănă, cu greabănul vărgat ondulându-se la fiecare pas. Fiara se năpusti deodată și Hleb trase. Trase orbește, scuturat de sughiț. Tigrul se prăbuși și-și dădu duhul după câteva horcăieli.
Hleb se trânti la pământ icnind și începu să plângă. Nu căută să înțeleagă, doar plânse îndelung, până ce oameni în costume de protecție roșii veniră și-l ridicară spunându-i că totul avea să fie bine.
În raportul FSB fură consemnate următoarele:
Un obiect zburător neidentificat s-a prăbuși în taiga, la patruzeci și doi de kilometri de orașul Khabarovsk – Khabarovsk Krai. La bord nu s-au găsit forme de viață extraterestră vii, însă am putut recupera osemintele a două făpturi hexapode necunoscute, fragmente de țesut, precum și trei specii neidentificate de plante bioluminiscente. Un tăietor de lemne din satul apropiat Alesk, pe nume Anton Hleb, a fost găsit înăuntrul navei, lângă cadavrul unui mascul de tigru siberian. Presupunem că, după prăbușire, o parte dintre vizitatori, șase la număr, au părăsit nava pentru a explora împrejurimile, însă au fost vânați și devorați de animalul în cauză. Rămășițele lor, precum și armele pe care le purtau, au fost găsite pe o rază de doi kilometri de locul impactului. Cum puntea de îmbarcare era coborâtă și poarta de acces fusese lăsată deschisă sau se deschisese în urma unui scurtcircuit, tigrul a pătruns înăuntrul navei unde, după ce a ucis supraviețuitorii, a rămas captiv.
Este primul caz de acest fel de la evenimentul din 1986 (Dalnegorsk – Primorsky Krai). Atunci, ca și în 1968 (Beryozovsky – Sverdlovsk Oblast) au fost găsite și studiate cadavrele unor exemplare dintr-o specie în totalitate diferită. De asemenea, nava căzută lângă Khabarovsk este de dimensiuni mult mai mari și prezintă o tehnologie mult mai avansată, mai degrabă asemănătoare cu cea care a pricinuit explozia din 1908 (Podkamennaya Tunguska – Krasnoyarsk Krai). Din păcate, atunci nu a putut fi recuperat niciun specimen.
Zona a fost închisă pe o rază de zece kilometri. Probele au fost trimise spre analiză. Mai sus-amintitul a fost reținut pentru chestionare. Ținând cont de cele văzute, urmează să se decidă dacă va fi eliberat sau dacă va fi trimis într-unul dintre centrele de detenție ale Serviciului. Proces în curs.
