Poltergeist

Ȋn ziua aceea Boabă trebuia să-i facă o vizită mătuşii care locuia în celălalt capăt al satului. Tatăl umplu o sacoşă cu legume din grădină. Ieşiră în staţie, dar n-avură noroc de autobuz. Când elevii aveau vacanţă nu circula maşina de ora douăsprezece. Celălalt autobuz venea abia peste două ore. Bani la taxi nu se îndura niciunul să dea, aşa că se întoarseră acasă. Când să intre pe poartă, un vecin tocmai deschise porţile să scoată maşina. Tatăl se duse să-l întrebe dacă mai avea locuri libere.

Dacia 1310 grohăi de câteva ori după prima cheie, apoi începu să duduie ca la cutremur. Toba de eşapament trosni ca pocnitorile. Casele rămaseră în urmă. Ceva tot sălta în portbagaj şi se rostogolea la fiecare groapă. La schimbătorul de viteze Boabă observase un fel de nucă de plastic cu un model ciudat înăuntru. I se părea că e o fată în miniatură. Stătea pe bancheta din spate, între scaune, şi trăgea mereu cu coada ochiului să vadă dacă fata din nuca de plastic era goală sau nu. Dar şoferul stătea mai mereu cu mâna pe schimbător, aşa că Boabă coborî fără să se lămurească.

După o jumătate de ceas ajunseră la casa mătuşii. Stătea la subraţul unui deal dincolo de care, într-o poiană, era unitatea militară. Vărul Mihnea, care era cu doi ani mai mare decât Boabă, era acasă.

— Tot cât umbra acului eşti? pufneşte când îl vede.

— Dar tu mai faci umbră pământului degeaba? nu-i rămâne dator Boabă.

Lucra să prindă un hamac între doi peri din curte. Ȋl ajută să strângă capetele plasei în jurul trunchiurilor. Hamacul se balansa acum paralel cu gardul. Legă o sforicică de o ulucă pentru a trage de ea când îşi luau avânt. Mihnea se trânti în hamac ca să-i probeze rezistenţa. Puse picior peste picior şi începu să se legene uitând că era şi Boabă pe acolo. Acesta îl atinse cu piciorul ca să-i atragă atenţia.

— Hai că avem un pic de treabă în grădină, îşi aminti vărul. Trebuie să repar poarta care dă-n pădure. I s-a blocat o balama.

O înlocuiră cu alta cioplită din piatră. Ȋntors în curte, pe Boabă îl cuprinse o lene orientală. Se  aşeză în hamac, de-a latul, şi începu să tragă de sfoară. Leagănul se balansa împingând la somn. Ochii i se închideau, o muscă nu-i dădea pace. Trecea sfoara dintr-o mână în cealaltă. Dintr-o dată, cineva începu să-l strângă de gât. Dădu să se ridice, dar nu reuşi. Sfoara legată de gard i se încolăcise în jurul gâtului. Trase repede de ea să slăbească strânsoarea. Uluca ieşi din cuie şi fu gata să-l plesnească la numele tatălui. Noroc că nu-l văzuse nimeni.

— Ce-ai făcut, mă? râse Mihnea când apăru în curte. Boabă ridică din umeri. Ai vrut să te spânzuri? Ȋi făcea semne că nu ştia despre ce vorbeşte. Dar cu dunga aia roşie de pe gâtul tău, ce-i?

Boabă se repezi la oglinda de la robinetul din curte. Se împodobise cu o linie vineţie de mai mare frumuseţea. N-avu încotro şi îi povesti toată tărăşenia. Ȋl avertiză că dacă are să spună cuiva nu mai trece în veci pe la el. Fură strigaţi la masă. Bucătăria de vară avea un tavan foarte jos, îl putea atinge cu podul palmei fără să ridice călcâiele. Ȋnăuntru era zăpuşeală. Un ventilator de plastic, cu opt elice, zbârnâia într-un colţ pe un scaun.

— Haideţi să vă zic o fază tare, începu Mihnea din cealaltă parte a mesei. Piciorul lui Boabă lovi în gol. Gură-Slobodă povesti toată păţania, exagerând în cel mai cumplit mod. Boabă fu nevoit să îndure o analiză medicală amănunţită din cauza asta. Stătu cu capul în tavan minute bune până să se lămurească toţi că n-avea nimic. Şi încă o jumătate de oră după aceea.

— Hai, lasaţi-mă acum, dădu din coate la un moment dat. Ți-o plătesc eu cu vârf şi-ndesat, ridică lingura Boabă şi îi aruncă vărului o privire s-o ţină minte.

— Ştii ce-a păţit tanti Codrina de peste drum? schimbă vorba mătuşa. Ca să dea uitării cât mai repede întâmplarea cu spânzuratul, Boabă manifestă cea mai vie curiozitate. Cineva îi tot sparge ţiglele de pe casă. S-a urcat bărbatu-său şi le-a schimbat, dar peste două zile, iar i le-a spart. A spus că a pândit, dar n-a prins pe nimeni. Oricum, din drum n-ar fi putut să arunce. Iar în partea cealaltă stă vecinul, dar se are bine cu el.

— Şi cine zice ea că i-a spart ţiglele? întrebă tatăl.

— A găsit nişte pietre în iarbă, lângă temelie. Ea zice că au căzut din cer, că n-a văzut pe nimeni dând târcoale casei. Cine ar da cu pietre să-i spargă ţiglele, la o adică? se miră mătuşa. Uite, ăsta micu’  chiar a stat într-o seară să vadă ce se-ntâmplă. Nici nu ştiu la cât a venit acasă. La cât ai venit mă? se întrerupse ea. A doua zi iar au găsit o ţiglă spartă şi o piatră lângă temelie. Boabă îl privi suprins pe văru-său. Nu-i spusese despre asta. Mihnea încuviinţă. Un fior i se prelinse în oase.

— Hai şi astă seară, se rugă Boabă cuprins brusc de febra aventurii. Tată, mă laşi să dorm aici în noaptea asta? După îndelungi insistenţe, tatăl hotărî că poate să rămână acolo.

Acum nu mai trebuia decât să o întrebe pe tanti Codrina dacă-i lasă să stea la pândă. Mihnea îl asigură că din partea ei nu vor întâmpina nicio problemă. După-masă se apucară să strângă echipamentul pentru spionaj. Boabă intră cu văru-său în magazia din spatele casei şi începu să trieze  lucrurile, punându-le de-o parte pe cele folositoare. Pe un raft găsi o lanternă neagră, dreptunghiulară, de metal. După ce băgă la curea un pistol de plastic scoase câteva caiete de matematică de-ale vărului şi se aşeză cu genunchii pe ele ca să nu se murdărească.

— Ia vezi, ăsta îţi trebuie? întrebă Mihnea întinzându-i o cutiuţă de lemn cu un zăvoraş deasupra. Boabă, curios, trase repede capacul şi un cap de şarpe îi înfipse o limbă de sârmă în deget. Se sperie şi îl aruncă într-o găină. Ȋl păcălise nemernicul.

— Ce fuste au şcolăriţele astea! Atunci nici n-am băgat de seamă, spuse Boabă privind coperta unui manual de limba română pentru clasa a doua, ediţie de până-n Revoluţie.

— Ai început să te transformi dacă ai observat asta, râse Mihnea.

— Ȋn ce?

— Ai să vezi tu.

— Şi e bine?

Puseră deoparte un pămătuf de bărbierit pentru eventuale amprente şi dădură să iasă.

— Auu… , urlă Mihnea izbindu-se cu degetele de la picioare de un fier de călcat, modelul pe jăratic. Boabă i-l potrivise în drum pe când se prefăcea ca citeşte un caiet. Vroia să i-o plătească pentru faza cu spânzuratul. Tăcu mâlc şi ridică nevinovat din umeri.

După masa de seară umplură un rucsac cu toate instrumentele de criminalistică şi plecară peste stradă la tanti Codrina. Femeia se arătă de acord când îi spuseră că vizita avea să se prelungească până la miezul nopţii. O singură rugăminte avu, să nu bată în geam la nepoată-sa că tocmai avusese lecţia cu zburătorul. Ȋşi întinseră pătura pe iarbă, lângă temelia casei, sub bolta de vie. Erau la adăpost de orice privire. Puteau zări orice fără să fie văzuţi. Jucară cărţi până nu mai văzură cifrele de pe cartoane şi până când vărul începu să se prindă că Boabă trişa.

Curând, întunericul inundă grădina cu porumb şi araci de fasole. Tanti Codrina avea pământ mai mult în prelungirea magaziilor din fundul curţii, unde ţinea şi animalele. Ȋn faţa lor, dincolo de porumb, era gardul de uluci al vecinului şi apoi, la o distanţă de vreo treizeci de paşi, casa acestuia. Luna răsărise deja şi arunca săgeţi în geamurile caselor.

— Bă, ce s-a auzit? întreabă speriat Mihnea şi ridică un deget pentru a face linişte. Lui Boabă i se făcuse pielea de găină. Ȋncercă să-şi încordeze auzul, dar nu prinse decât răpăitul unui motor de maşină în depărtare. Te-am pacălit, spuse el.

Evitau orice zgomot de prisos ca să nu dea de gol ascunzătoarea. Luna îşi făcea loc, şchiopătând, printre vârfurile pomilor din livadă. Un vânticel rece mişcă frunzele viei care se încolăceau pe barele din fier. Un zgomot surd veni dinspre casa vecinului. Nu se zări însă nicio mişcare.

— Cine stă acolo? întrebă Boabă cu voce scăzută.

— Unul care munceşte cu ziua prin sat. Nevastă-sa e vânzătoare aici la magazin, răspunse Mihnea. Dar sunt necăjiţi cu Biluţă.

— Cine-i ăsta?

— Băiatul lor. E cam bolnav. Cred că e schizofrenic. Nu prea se mai înţeleg cu el. Face nişte crize din alea urâte.

O uşă scârţâi uşurel dincolo de gard. Ciuliră urechile ca iepurii. Boabă dădu să aprindă lanterna, dar vărul îi făcu semn să nu care cumva să facă asta. O lumină aprinsă în noapte se zărea de la kilometri. Boabă spuse că nu făcea fizică la şcoală, n-avea de unde ştii. Se târâră prin iarbă până ajunse la vie. Dincolo de gard era cineva fără nicio îndoială. Se ridicară în dreptul unor stâlpi groşi. Mihnea aduse o buturugă de lemn pe care se cocoţară cu rândul. Ȋn curtea vecinului o siluetă subţire ieşise în prag. Părea nemişcată şi privea în gol. Uşa era deschisă.

— E Biluţă, şopti vărul.

Boabă se înălţă pe vârfuri ca să vadă mai bine. Un băiat mai mare decât ei se chinuia să tragă ceva afară din casă. Ȋl legase cu o frânghie şi-l smucea ca pe un câine. O movilă neagră, ca un covor rulat, răsări în pragul uşii şi mai avea două palme până la prima treaptă. Luna arunca lumină doar în curte şi nu desluşeau clar ce era în pragul casei. Biluţă se opinti de câteva ori şi povara se prăvăli pe trepte. Părea că se trezeşte şi se desface. Fugi câţiva paşi până lângă gard. Se uita spre casă şi îşi duse mâinile la tâmple. Biluţă se ridică pe treptele casei, îşi desmorţi mâinile şi se apropia ameninţător de … Biluţă. Scotea tot felul de cuvinte pe care nu le înţelegeau. Cei doi Biluţă se învârteau faţă către faţă. Mihnea se dezbrăcă de bluza de trening, fără să-şi dezlipească ochii de la scena din curtea vecinului.

— Ți-e frig, mă? Ce-ai de tremuri aşa? întrebă vărul. Ia asta şi pune-o pe tine. Ȋi întinse bluza. Haina bâţâia într-una, deşi Boabă o ţinea strâns cu ambele mâini.

Nu înţelegea ce se petrece acolo. Băiatul vecinilor nu avea nici un frate geamăn şi, cu toate astea, cineva care semăna izbitor cu el îl urma îndeaproape. Dublura nu-i era identică totuşi. Al doilea Biluţă era ceva mai înalt, mai voinic şi ceva duşmănos îi sclipea în ochi. Vecinului îi era frică de celălalt, se ţinea mai la o parte gata să se ferească dacă era cazul.

Biluţă duşmănosul se năpusti şi îl înghesui pe celălalt în gard. Avu loc o luptă scurtă în care amândoi se rostogoliră în iarba din curte. Nu se distingea mare lucru. Dar nu-şi mai făcură griji pentru vecinul când văzură, pe deasupra gardului, cum învârte o bâtă şi cum loveşte cu ea. Mihnea îl trase după el pe Boabă în grădină. Călcară cu grijă peste brazde şi se apropiară la câţiva paşi de curtea vecină. Stăteau pitiţi în spatele unor coceni şi-l văzură pe duşmănos cum se ridică de la pământ şi se scutură de praf. Stătea în lumina becului de pe stâlpul din drum. Puteau să-l privească pe îndelete. Purta aceleaşi haine ca ale lui Biluţă, dar era mai ciolănos şi barba aproape că-i acoperea obrazul. Nişte mâini lungi ieşeau din mânecile prea scurte. Ținea mereu gura deschisă şi îl pocea pe celălalt, îi striga tot felul de cuvinte batjocoritoare. Văzură că încă mai avea frânghia legată de glezna unui picior. Duşmănosul lovea cu piciorul în pământ ca într-un dans turbat. Clătina capul şi se uita în sus, făcea două rotocoale şi scutura braţele ca apucat de friguri. Biluţă sta ghemuit într-un colţ al curţii şi-l privea cu frică pe fratele său vitreg.

Printr-o spărtură din gard priviră în curtea vecină. Duşmănosul ridică de frânghie şi o învârti spunându-i parcă celuilalt că nu are unde să fugă, fiind legaţi amândoi pe veci de ceva care nu putea fi rupt niciodată. Biluţă băgă mâna în buzunar şi scoase o piatră. O azvârli cu putere, dar duşmănosul se feri cu îndemânare. Aruncă alta şi, de această dată, se auzi o pocnitură pe acoperişul lu’ tanti Codrina. O ţiglă se sparse. Duşmănosul începu să râdă batjocoritor. Se ghemui şi se aruncă asupra lui Biluţă. Ȋl doborî la pământ şi se tăvăliră amândoi într-un petic de pământ din curte pe care nu mai creştea iarba. Duşmănosul lovea cu pumnii, dar nici fratele lui vitreg nu se lăsa mai prejos. Parcă  loviturile lui Biluţă se întorceau tot asupra lui însuşi. Nu mai ştiau care dintre ei este cel adevărat şi care este dublura. Unul rămase trântit la pământ şi gemu de durere. Celălalt sări în picioare, apucă frânghia şi începu să se învârtească iarăşi scuturându-şi braţele cu ochii daţi peste cap.

— Trebuie să-l ajutăm.

Mihnea rupse o ulucă din gard şi intrară amândoi în curtea vecinului. Biluţă zăcea pe jos, mişcându-şi uşor picioarele. Duşmănosul le aruncă priviri mânioase şi se apropie de ei în acelaşi ritm sălbatic. Boabă scoase din pământ un arac şi desfăcu vrejul de fasole încolăcit pe el. Intră în curtea vecină fără să nimerească din prima gaura din gard. Duşmănosul râjni, apoi îl trase de haină către întunericul de lângă magazie. Dar în acelaşi timp vărul ridică uluca. O ţinu în bătaia lunii şi Boabă văzu un ditamai cuiul ruginit cum iese dintr-un capăt al ei. Biluţă se ridicase în capul oaselor şi îi privea speriat. Părea că ar fi vrut să scape de fratele lui vitreg, dar ar fi sărit şi în apărarea lui.

Duşmănosul mugi în acelaşi grai străvechi şi porni scuturându-şi braţele cum face cocoşul când e pe găină. Vru să fugă, dar agăţă cu o unghie bluza de trening a lui Boabă. Era cea pe care Mihnea o folosea la ora de sport. Era singura lui haină bună. Văzu roşu în faţa ochilor. Se înfipse în gâtul duşmănosului şi-l doborî la pământ.

Boabă îl strângea cu picioarele de după gât după cum văzuse într-un poster cu Van Damme. Frânghia de la picior i se răsucea în toate direcţiile. Dublura lui Biluţă se zvârcolea ca un apucat. Uluca lovi năpraznic. Cuiul din vârful ei aruncă brazde de iarbă şi praf în lumina lunii. Mihnea ştia cum să mânuiască o ulucă. Duşmănosul începu să se tânguie şi se trase speriat ca un câine bătut. Arătarea se văzu încolţită şi vru să scape cu fuga. Ȋl luară la tocat într-un colţ al curţii. Boabă, mai milos din fire, dădea dinadins pe lângă. Ȋn timpul ăsta, Biluţă se zvârcoli pe jos şi îşi luă capul în mâini. Suferea privindu-l pe frate-su. Transpiraţia îi uda faţa. Duşmănosul zăcea la picioarele lor.

— Să-l legăm fedeleş.

— Nu, spuse Mihnea. Am o idee.

Se aplecă cu grijă către duşmănos. O ghiară smuci pe lângă genunchiul lui Mihnea.

— Ai grijă, ţipă Boabă şi ridică uluca. Cuiul se îndoise de la atâtea lovituri în pământ. Celălalt Biluţă se uită atent la lemnul care stătea să cadă peste el. Scoase vreo două cuvinte pe limba lui şi se trase mai lângă gard. Mihnea puse genunchiul pe frânghie şi începu să meşterească. Dădu din coate de câteva ori şi desfăcu funia care trecea la Biluţă la frate-său vitreg. Aruncă sfoara departe. Biluţă se ridică în picioare şi privea cu ochi stinşi. Părea de pe altă planetă.

— Haide, valea, strigă vărul duşmănosului care nu se clinti. Nu-nţelegi de vorbă bună, nu? Stai şi-l chinui pe omu’ ăsta? continuă el. Privi către Boabă care un cuvânt aştepta. Se repezi cu uluca şi-ncepu să bată sălbatic în pământ. Duşmănosul îi prinsese frica, fugi în cealaltă parte a curţii tot uitându-se în spate. Nu vroia să înţeleagă că legătura lui cu Biluţă se rupsese. Mihnea ridică frânghia şi i-o flutură înaintea ochilor. Uite-o, nu mai e, spuse el ca atunci când dresezi un câine. Duşmănosul înţelese. Ridică picioarele şi se asigură că este liber. Nicio sfoară nu mai atârna de ele. Ȋşi dezveli dinţii stricaţi şi începu să râdă ca un nebun. Sări peste poartă şi dispăru în beznă.

Mihnea îl ajută pe Biluţă să se ridice. Băiatul avea cearcăne sub ochii tulburi. Vru să spună ceva, dar din gâtlej nu-i ieşiră decât cuvinte fără sens. Merseră împreună până la treptele casei. Boabă culese de pe jos frânghia încă legată de piciorul băiatului. O strânse colac şi i-o puse pe umăr. Avea nişte pupile dilatate de te băgau în sperieţi. Intră în casă tot uitându-se în spate. Mihnea închise uşa în urma lui. Se uitară apoi peste poartă. Becul de pe stâlp nu lumina decât în faţa casei. Nu se auzea nici un zgomot. Pe unde se îngânau lumina cu întunericul se furişau umbre. Duşmănosul nu se lăsa dus cu una cu două. Vântul se juca în frunzişul merilor. Traversară gardul prin locul ulucii rupte. Strânseră pătura de lângă zidul casei lu’ tanti Codrina şi plecară acasă.

— Să nu mai povesteşti la nimeni treaba asta, spuse vărul.

— Da, fii fără grijă, îl linişti Boabă cu jumătate de gură. Promit solemn!

Despre Bogdan ANDRONACHE

Bogdan ANDRONACHE a scris 5 articole în Revista de suspans.

Mi-ar plăcea să locuiesc într-un tablou al pictorului Aert van der Neer. Pânzele lui arată momentul acela în care ziua se îngână cu noaptea, în care lumina capătă accente ciudate, gotice, în care se aude urlet de lup ca-n prozele lui Voiculescu, în care ai vrea să fii mai degrabă îndărătul geamului decât dincolo de el. E amurg şi nu ştii de unde bate lumina, încotro s-a ascuns luna sau de ce te sperii întrezărind silueta aceea care vrea cu tot dinadinsul să rămână în umbră. Mă simt fericit atunci când tună şi când cerul parcă înnebuneşte. Lumina stranie care cade peste dealul din spatele casei de la ţară înaintea unei furtuni este cea mai frumoasă culoare din lume. Dacă mai aud şi ceva crengi uscate trosnind în pădure sau zgomote îndepărtate, parcă visez cu ochii deschişi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *